Acceptarea vârstei de mijloc înseamnă recunoaşterea limitărilor tale reale pe care anii le aduc inevitabil, fără ca totuşi să le exagerezi dimensiunea sau să le vezi acolo unde nu există. Atunci, fără să-ţi iroseşti vremea în lamentaţii inutile pentru faptul că nu mai poţi să faci lucrurile aşa cum obişnuiai să le faci, sau că nu poţi să le mai faci atât de uşor, treci peste pierderi cu inima împăcată şi îţi pui în valoare calităţile. Există lucruri pe care poţi să le faci acum, lucruri care erau cu neputinţă când erai tânăr.

Descoperi multe din compensaţiile vârstei de mijloc pe care le vom analiza şi noi în continuare. Există multe moduri de a te face util, care necesită ani de experienţă şi adesea toate aceste extrem de dureroase încercări sunt de fapt nişte lecţii nepreţuite. Cel ce susţine că „vârsta de mijloc este o perioadă ştearsă de viaţă" greşeşte foarte tare. Pentru unii vârsta de mijloc poate fi o perioadă ştearsă, dar pentru mulţi care au învăţat arta vieţii e o etapă foarte interesantă şi plină de entuziasm. Ajuns la vârsta de patruzeci şi cinci sau cincizeci de ani, nu trăi cu impresia că ai trecut pragul de sus al vieţii şi prin urmare nu-ţi mai rămâne nimic de făcut decât să accepţi să fii redus încet-încet la o stare de inutilitate. Pentru o atitudine pozitivă şi corectă vârsta a doua nu este începutul sfârşitului, ci sfârşitul începutului.

Există indivizi care, în refuzul de a creşte, par caraghioşi şi ne amuză, însă în realitate sunt atât de penibili, încât ar trebui să ne facă să plângem, şi nu să râdem. E ca atunci când vedem un urs sau un elefant la circ purtând o pălărie caraghioasă, constrânşi să facă o mulţime de lucruri hilare, străine de firea lor. Asemănarea dintre cel ce refuză să crească şi ursul sau elefantul ridiculizat vizează pierderea demnităţii care nu e niciodată subiect de râs, decât doar în cazul unui individ foarte infatuat care brusc şi din întâm-plare realizează ridicolul situaţiei; dar există şi o diferenţă importantă: animalul împopoţonat fără voia sa este constrâns sau dresat să facă acele lucruri caraghioase care fac parte din spectacol, individul însă care refuză să crească nu este determinat să facă acest lucru de ceva din afara sa, ci de ceva dinlăuntrul său. Se poate simţi atât de nesigur pe sine şi pe resursele interioare de putere, încât să nu fie în stare să treacă de la un stadiu al vieţii la altul. E posibil să fi suferit de o „întrerupere a dezvoltării sale": aşa cum un copil se poate opri la un stadiu oarecare din evoluţia sa, la fel şi o persoană mai în vârstă poate fi incapabilă să lase tinereţea şi să se îndrepte spre o maturizare reală. Acest lucru creează întotdeauna probleme serioase. Jung afirmă: „Desele tulburări nevrotice ale maturizării au următorul fapt comun: trădează tentativa transferării dispoziţiilor sufleteşti ale tinereţii dincolo de pragul aşa-numiţilor ani ai majoratului."

Nimeni nu se lasă amăgit de vestimentaţia tinerească şi de comportamentul infantil. Persoanele mature, dacă nu au disponibilitate şi înţelegere, tind să-i privească pe unii ca aceştia cu dispreţ. In special tinerii nu au dispoziţia interioară să-i ia în seamă pe indivizii care încearcă să imite comportamentul copiilor şi al nepoţilor lor. Li se face ruşine de demnitatea lor lezată, ca atunci când văd un animal într-un spectacol la circ. Ceea ce cer tinerii de la noi, cei mai în vârstă, sunt puterea şi înţelepciunea care se maturizează odată cu experienţa. Nu vor să ne vadă cum ne prefacem că suntem la douăzeci de ani, ci vor să ne amintim de tinereţea noastră, ca să cunoaştem cum se simte un tânăr. Dacă nu vom putea să ne asumăm vârsta de mijloc şi să mergem mai departe cu o atitudine şi un mod de viaţă adecvat vârstei noastre, nu vom fi satisfăcuţi de viaţă şi nu vom fi prea mult de folos nici nouă, nici celorlalţi.

Tot cel ce ajunge la vârsta de mijloc ar trebui să aibă o idee destul de conturată despre ce fel de om este. Când suntem tineri, avem multe impresii false despre noi. Dacă nu trăim într-o lume care nu are prea multe în comun cu realitatea, iluziile, în acest stadiu, nu ne vor face foarte mult rău, pot fi chiar sursă de inspiraţie pentru adevărate reuşite. Dar la vârsta de mijloc nu ne-a mai rămas timp pentru iluzii, deşi am fi destul de privaţi dacă nu ne-ar rămâne timp pentru vise şi idealuri. Bernard Shaw a spus cândva: „Sunt dovada împotriva tuturor iluziilor, cu excepţia celor care mă măgulesc." Insă iluziile care ne măgulesc sunt exact acele iluzii de care trebuie să ne desprindem la vârsta a doua. E nevoie să ne acceptăm aşa cum suntem fără să avem o imagine ireală despre noi înşine, pe care singuri ne-am plăsmuit-o.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să rămânem aşa cum suntem. E o formă de autoprotecţie să spui - lucru care se zice adesea - că oamenii nu se schimbă după vârsta de patruzeci de ani. Pot să se schimbe, şi mulţi se schimbă, chiar dacă, fireşte, e mai dificil să-ţi schimbi caracterul şi felul de viaţă la patruzeci de ani decât la douăzeci.

Personalitatea şi reflexele de gândire şi comportament se cimentează, dar nu există nici un motiv să ajungi ca o stâncă. A te accepta înseamnă că trebuie să începi din punctul în care te afli şi nu din punctul în care vrei să ajungi, având suficientă libertate să alegi direcţia şi scopul călătoriei tale.

Apoi, în orice direcţie am dori să mergem, există două lucruri pe care trebuie să ni le asumăm: trecutul şi limitările noastre.

Nimeni nu ajunge la vârsta a doua fără să fi suferit unele neplăceri. Neplăceri referitoare la felul cum ne-au tratat - sau cum simţim că ne-au tratat - părinţii şi profesorii la vârsta copilăriei. Am fi fost mult diferiţi de cei de astăzi dacă adulţii responsabili de noi ar fi dat dovadă de mai mult bun simţ şi imaginaţie; pentru că, într-adevăr, aici se află o mare parte de adevăr. In ceea ce-i priveşte pe unii oameni nefericiţi, acest lucru este foarte valabil. Unii dintre noi nu putem să uităm câteva lucruri petrecute la vârsta copilăriei, şi adesea în mod justificat, dar e nevoie să fim atenţi ca nu cumva să transferăm întreaga responsabilitate pe umerii celorlalţi. Trebuie să cântărim bine acest lucru şi într-un final trebuie să lăsăm totul în urma noastră.

De asemenea, ne simţim rău pentru eşecurile şi lucrurile necugetate făcute sau afirmate. Uneori sentimentul de tristeţe e foarte adânc, pentru că persoanele pe care le-am vătămat nu mai sunt în viaţă. Nu ne-am cerut iertare şi nu am încercat să îndreptăm lucrurile când încă mai puteam, iar acum e prea târziu. Dar altceva e să te întristezi, dacă într-adevăr ai făcut ceva rău, şi altceva e să te laşi covârşit de învinuiri. Desigur, unii îşi folosesc vinovăţia pentru a se sustrage din faţa unor responsabilităţi.

Se lamentează şi se autoflagelează, dar nu fac nimic altceva. Dacă ar fi regretat cu adevărat, ar fi încercat să îndrepte greşeala sau defectul de caracter, şi, dacă n-ar fi putut să se revanşeze faţă de cel pe care l-au rănit, ar fi căutat prilejuri ca să se arate buni la inimă şi generoşi faţă de ceilalţi. O doamnă la vârsta a doua privind în urmă spunea: „N-o să mă iert niciodată!" Când o auzeai aveai impresia că aştepta laude, dar în aceeaşi clipă îţi replica: „Ţie ţi-e uşor să vorbeşti. Devii mai intransigent când mă faci să mă dispreţuiesc. Dacă ai avea şi tu sentimentele mele nobile, ai înţelege." Există un mod de a privi trecutul: nu trebuie nici să te dezici de eşecuri şi greşeli, dar nici să susţii că acestea ţi-au distrus restul vieţii în aşa măsură încât să nu mai poţi face nimic care să merite. Asumarea trecutului înseamnă recunoaşterea răului făcut de tine şi de ceilalţi, fără să uiţi să fii îndatorat pentru binele primit, să înveţi de aici şi ceea ce înveţi să foloseşti ca sursă de inspiraţie pentru viitor. „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu" (Filip. 3,13-14), aşa cum spune Apostolul Pavel.

Ce se întâmplă cu limitările? Un proverb spaniol spune că omul la patruzeci de ani este fie idiot, fie terapeut. La vârsta de mijloc ar trebui să ştie ce poate şi ce nu poate face, ce i se potriveşte şi ce îl îmbolnăveşte şi, dacă are puţină minte, îşi va regla viaţa în mod fericit. Va evita efortul peste măsură; cu trecerea anilor, trupul devine mai puţin în stare să răspundă unor exigenţe neaşteptate şi neobişnuite şi la patruzeci de ani numai un necugetat îşi va păstra obiceiul de a urca trei trepte deodată ca să-şi demonstreze că e la fel de capabil aşa cum a fost dintotdeauna. La vârsta de mijloc trupul are o capacitate mai mică de recuperare, fie din cauza efortului peste măsură depus, fie din cauza exceselor. Un ziarist, care era alcoolic, scria referindu-se la cel de-al Doilea Război Mondial: „Noi, cei de douăzeci de ani, am rezistat mai bine decât soldaţii mai în vârstă. Cu cât eşti mai tânăr, cu condiţia să fi împlinit vârsta de douăzeci de ani, cu atât mai mult rezişti, chiar dacă te poţi uşor îmbolnăvi. Un marş diluează vaporii de alcool de pe urma sticlei de whisky pe care ai băut-o cu o seară înainte. Nu se întâmplă la fel cu cei care se află la patruzeci de ani şi cu atât mai puţin cu cei mai în vârstă." Indiferent de ceea ce e valabil pentru tineri, vine o clipă când nu mai poţi să te foloseşti de trup în chip necugetat şi să-l expui eforturilor deosebite, fără să plăteşti pentru necugetarea ta.

Cu toate acestea, atât bărbaţii, cât şi femeile la vârsta de mijloc pot să-şi continue viaţa cu condiţia de a nu-şi impune acelaşi ritm pe care l-au avut cu douăzeci de ani în urmă. Este interesant că alergătorii de cursă lungă care reuşesc mari performanţe sunt tineri, dar aceştia câştigă curse de maraton chiar şi la patruzeci de ani. Un scriitor sportiv a afirmat că tinerii nu dispun de perseverenţă în urmărirea scopului, care e necesară la maraton; pot fi sursa unei explozii de energie pentru un interval scurt de timp, dar nu stă în firea lor să fie constant perseverenţi. Sub acest aspect vârsta de mijloc e puternică, şi nu doar când e vorba de sport.

Acum se impune să avem o imagine realistă a aptitudinilor şi a posibilităţilor noastre. Un copil nu poate face acest lucru, nu se poate aprecia pe sine obiectiv şi, dacă se compară cu ceilalţi copii, nu ştie suficiente lucruri despre viaţă, despre exigenţele şi oportunităţile ei ca să aprecieze la ce sunt bune cu adevărat capacităţile sale. Nu ştie că poate avea talanţi şi trăsături de caracter în stare latentă care, în timp, pot cântări mai mult decât recordurile obţinute la nişte competiţii. Intrucât părinţii le cer foarte mult sau îi compară mereu cu surorile sau cu fraţii mai inteligenţi, unii copii sunt extrem de descurajaţi şi nu cred că pot avea aptitudinile pe care merită cineva să le aibă. Pe de altă parte, se pot lăsa pradă unor închipuiri şi dorinţe nobile ireale. Băiatul care nu bănuieşte dificultăţile deosebite ale alpinismului îşi imaginează că e alpinist şi că atinge vârful cel mai înalt al Himalayei. Fata care a trecut un test preliminar la muzică îşi imaginează că se află pe o mare scenă muzicală a lumii în faţa unui public în delir şi entuziasm. Foarte adesea, într-un fel sau altul aceste extrem de naive închipuiri continuă până la vârsta de mijloc.

Pe de altă parte, e posibil să fi ajuns la convingerea că nu ai avut niciodată un talent remarcabil sau, dacă ai avut, se află de multă vreme într-o stare de sterilitate şi nu mai poţi face nimic în privinţa asta. „Sunt prea mare acum. E posibil să fi avut cândva o licărire pentru scurtă vreme, dar acea vreme a apus." Sau e posibil să refuzi să-ţi accepţi limitele şi să trăieşti nenumărate frustrări încercând să realizezi imposibilul, în loc să-ţi afli satisfacţia valorificând ceea ce se află în limitele capacităţilor tale. Fericit e cel ce ştie cum să trudească, mulţumit de sine şi în limitele posibilităţilor sale. Cel care încearcă imposibilul riscă să se distingă zburând pe cer fără aripi. Aventura e frumoasă, dar aventura care îţi depăşeşte posibilităţile reale duce la catastrofe.

Recunoscându-ne limitele, menirea noastră este aceea de a întreprinde cât mai multe lucruri în cadrul acestor limitări. Motivul pentru care foarte mulţi oameni la vârsta a doua ajung în impas nu e faptul că posibilităţile lor s-au diminuat, ci că nu au suficiente motivaţii. Era atât de diferit când erau tineri! Atunci exista un partener care trebuia cucerit, bucuria întemeierii unui cămin, dorinţa de a asigura cele necesare unei familii, ambiţia de a-ţi crea o carieră. Aşadar, ce s-a întâmplat douăzeci sau treizeci de ani mai târziu? Fata care era entuziasmată de căminul ei şi de diferitele experimente pe care le încerca în spaţiul ei acum simte că toate acestea-i provoacă plictiseală. Odată ce copiii au crescut şi au eliberat-o de anumite responsabilităţi, nu prea le mai găseşte sensul la toate astea. Lucruri care altădată erau amuzante, acum au devenit o rutină fatală. Soţul ei? La cei cincizeci de ani s-ar putea să se afle într-o stare de siguranţă economică - pe cât ar putea fi cineva în lumea asta nesigură -, şi să se fi împlinit profesional pe cât i-a stat în putinţă. Sau a ajuns la concluzia că nu va reuşi nimic şi şi-a pierdut entuziasmul pentru viaţă. Ideal ar fi, fireşte, ca îndeletnicirea cotidiană să ofere o serie de ocazii care să ţină mintea trează, şi noi provocări care ar necesita toate cele pe care le-ar avea cineva de dat. Unii dintre noi facem o astfel de muncă şi ar trebui să fim recunoscători pentru asta. Insă alţii neavând această şansă vor căuta, dacă sunt suficient de înţelepţi, stimulente în ceasurile de răgaz. Dar mai multe despre acest subiect într-un alt capitol.

Pr. Filoteu Faros
George Sigalos

NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU"