Biserica Ortodoxa are plinatatea adevarului. Noi insa, ca si credinciosi ai ei, o avem? Ne place sa credem ca da, insa lucrurile stau, adesea, diferit. Mai intai, cadem din plinatatea adevarului prin pacatele si patimile noastre, ceea ce ne intuneca mintea si, implicit, capacitatea cunoscatoare. Apoi ne abatem de la adevar prin aceea ca, desi il recunoastem teoretic, nu suntem capabili sa avem o traire adecvata a lui, nu traim conform cu principiile si normele lui. „Caci nu fac binele pe care il vreau, ci raul pe care nu il vreau, pe acela il fac” (Romani 7, 19) Si asta inca n-ar fi atat de rau cat timp inca avem constiinta neputintelor noastre si ne mentinem, smeriti si cuminti, in orizontul ortodoxiei. De altfel, in acest sens, al corespondentei intre adevarul primit prin predanie si adeverirea lui prin vietuirea de zi cu zi, cred ca toti ne recunoastem neputinta si apelam doar la mila lui Dumnezeu ca sa ne salveze.

Dificultatile incep atunci cand adevarul nu mai este doar ceea ce primim si acceptam ca atare, ci este si ceea ce formulam noi insine, in mod creativ. Iar aici ne pasc doua pericole, opuse ca sens dar la fel de nocive: al prea putinei sau al prea multei implicari. Nicio implicare activa in credinta nu este scutita de riscuri. Acestea insa nu sunt menite sa descurajeze orice actiune privitoare la vestirea credintei, ci sa il faca mai atent in privinta primejdiilor la care se expune. Randurile de fata nu sunt nimic altceva decat o incercare de prezentare a catorva pericole la care se expun cei ce ne vestesc noua credinta astazi.

Cel dintai risc este al conformismului. Nu mai cauti nimic, de fapt nici nu te intereseaza nimic, ci doar repeti formule incetatenite demult, tot ce ai de spus gasesti in cuvintele, in paginile scrise de altii: la Sfintii Parinti, la teologi mai noi sau mai vechi, in lucrarile deja tiparite, de unde iti selectezi cu grija ceea ce trebuie sa spui. Pericolul este, desigur, acela de a fi „caldicel”, de a nu avea prea mare ravna. Acesti oameni isi transforma vocatia in meserie, iar maximul pe care il pot atinge este corectitudinea cu care isi fac treaba. Este vorba, in aceasta categorie, despre preoti care trebuie sa tina predici duminical, profesori de seminar sau chiar de facultate, invitati la emisiunile teologice la ziarele, posturile de radio si televiziunile care apartin Bisericii. Nu au nimic deosebit de spus, nu au o harisma prin care sa iasa in evidenta, nimic special prin care sa atraga atentia, dar sunt chemati si trebuie sa vorbeasca, sa se adreseze multimii. Daca n-ai fi convertit deja, discursul lor nu te-ar putea convinge de nimic.

Totusi, isi fac treaba cu constiinciozitate, mai ales ca, in marea majoritate a cazurilor, sunt vestitori ai Cuvantului lui Dumnezeu catre oameni, din ascultarea pe care o datoreaza ierarhului lor. Chiar daca nu aduc nimic nou, nici nu falsifica ceva, nu te arunca in eroare. In masura in care cuvintele lor se impartasesc de la Cuvantul lui Dumnezeu, chiar asa serbede cum sunt, dau gust si culoare, lamuresc pe credinciosii care ii asculta, pot edifica pe cei aflati deja in cautare. In situatia unor studii de inalt nivel academic, se pot scrie, din perspectiva aceasta a caldicelului, lucrari de o mare acribie si probitate stiintifica.

O dificultate a conformistilor este ca ei vorbesc dupa carti avand insa aerul ca iti spun despre ceva din realitatea ta imediata. Caci, in definitiv, asta vrea invatatura crestina sa faca: sa ne explice cum sa facem, in conditiile date, de aici si acum, sa ajungem integri la Dumnezeu. Or cartile iti spun ceva general, iar ei, neavand o traire adecvata a relatiei cu sacrul nu pot sa iti prescrie un drum. Dar avand cunostinte de specialitate si fiind nevoiti sa ne invete, prin prisma profesiei, care include in „fisa postului” si vestirea Evangheliei, ei trebuie sa ne spuna ceva. Ca sa ne fie folositor noua, celor ce primim invatatura de la aceste persoane, trebuie sa aplicam un transfer al virtutii discernamantului de la cei de transmit Vestea cea buna catre cei ce o primesc.

Problema lor practica este chiar elementul care le confera onorabilitate si nota de trecere: conformismul. Caci ei se conformeaza nu doar predaniei bisericesti, traditiei adevarate, pe care o redau fie si intr-o varianta mai anosta, ci si politicii bisericesti urmata de ierarhul locului. Astfel, ei pot sa fie, de pilda, fie ecumenisti, fie anti-ecumenisti, fie de-o parte, fie de alta a baricadei, dupa cum sunt indicatiile venite de sus. Convingerile lor personale sunt sever cenzurate, in schimbul pastrarii postului si pozitiei ocupate.

In plus, exista uneori riscul ca, facand din vestirea cuvantului doar o meserie, sa nu aiba viata morala si faptele pe care le-ar presupune postura ocupata. O sa ramana mult timp in memoria colectiva a romanilor o imagine televizata de la o emisiune de stiri, in care o multime de ierarhi si preoti coborau din limuzine luxoase si extrem de scumpe, imbracati in odajdii bogat ornate, purtand pe brate o racla cu sfinte moaste invelite in aur, in timp ce mii de credinciosi stateau zgribuliti in frig la coada asteptand sa se inchine. Este un contrast cu atat mai puternic cu cat biserica transmite credinciosilor un discurs al abstinentei, al smereniei, al multumirii cu putin.

Atunci cand Luther a pornit Reforma, in Germania, clerul catolic avea tot o asemenea stare de huzur, ce coruptie, de nepasare fata de problemele credinciosilor de rand. Pe langa o multime de alti factori, si traiul mult prea bogat al clericilor catolici, dorinta lor de castig, dezinteresul fata de starea credinciosilor de rand, au contribuit la succesul Reformei in secolul al XVI-lea. Astfel ca, daca acum destui de putini romani isi parasesc biserica-mama si trec la sectele neoprotestante, atat de active si de persuasive in mijlocul nostru, lucrul nu se datoreaza vredniciei vladicilor nostri si preotilor care fac misiune in parohiile lor. Mai degraba ar fi „de vina” incapatanarea romanilor, conservatorismul lor atavic, dar desigur, mai presus de toate, suntem salvati de milostivirea lui Dumnezeu care, in ciuda pacatelor noastre, nu ne lasa sa cadem din dreapta credinta.

In formele lui cele mai degradate conformismul naste monstri. De aici s-a dezvoltat, pe alocuri, o asemenea retorica gaunoasa incat ramai naucit si scarbit, un limbaj cu atat mai falos si mai bogat in epitete cu cat vrea mai mult sa ascunda o goliciune a sufletului. E prea multa tevatura si prea mult tam-tam, prea mult festivism gol de substanta in jurul unor evenimente bisericesti care ne pigmenteaza viata de credinciosi. Ni se livreaza adesea, pe canalele oficiale bisericesti de difuzare a informatiilor, un discurs lipsit de vlaga autenticitatii dar bogat impopotonat, incercand sa-si ascunda nulitatea credintei si a trairii prin cuvinte cat mai pompoase, un discurs extrem de plictisitor, care nu convinge pe nimeni, mai ales pe cei care il rostesc, dar care e singurul care poate fi spus catre popor. Si asta se intampla mai ales cand, pe langa clisee ale limbajului bisericesc ne sunt servite, la pachet cu acestea, si clisee de discurs patriotic si nationalist.
*
Al doilea pericol este dat de nonconformisti. Acestia sunt, in mare parte, teologi „calificati la locul de munca”, avand ceva si cu oranduirea politico-sociala a tarii dar si cu cea bisericeasca. In general, nu au studii teologice, in schimb au mult tupeu, cateva lecturi din carti duhovnicesti, cateva idei (putine dar fixe) si convingerea ca sunt detinatorii adevarului absolut in privinta mersului lucrurilor lumii acesteia.

De ce nu au studii teologice? Daca ar avea, ar trece la nuantari, ar capata o perspectiva mai ampla, si-ar revizui actualele pozitii. Astfel ca pot spune aproape orice si aproape despre oricine. In general insa, au cateva persoane pe care le ataca si cateva idei pe care le repeta mereu, pe masrua ce adauga noi si noi fapte care, invariabil, le sustin punctul de vedere.

Mie mi se par mai periculosi decat prima categorie. Conformistii pastrau dogma, canoanele, invatatura cea dreapta, iar daca aveai bunavointa si treceai peste cateva carente inevitabile, puteai invata ceva de la ei. In schimb, nonconformistii, din cauza si a slabei lor pregatiri de specialitate, le rastalmacesc pe toate. Lecturile sunt din ce s-a intamplat sa le cada in mana, iar intelegerea lor este trunchiata. Au o ravna exagerata, cel mai adesea prost plasata, si de aceea sunt gata sa le categoriseasca pe toate dupa mintea lor.

Traditia mostenita de noi, ortodocsii, este extrem de vasta, astfel incat, daca stii sa manuiesti bine cateva concepte, poti demonstra aproape orice. Adevarul se amesteca cu falsul, iar cand ramai doar la mintea ta limitata este foarte greu sa le mai deosebesti. De pilda, esti invatat sa asculti de ierarhul tau, aceasta e regula generala. Dar exista si exceptia neascultarii daca acesta a cazut in apostazie. Or, ca sa crezi ca cineva a cazut in apostazie nu mai astepti vreo hotarare a Sinodului, un act oarecare care sa o certifice, ci e suficent sa interpretezi dupa mintea ta cateva fraze spuse de respectivul ierarh. Si in ortodoxie, ca peste tot in lumea noastra cazuta poti, cu ceva efort, sa demonstrezi orice, oricui, oricand, cu deosebirea ca in ortodoxie, spre dosebire de lume, unde se aplica un relativism debordant, preferi sa mentii (sa ai impresia ca ai) o pozitie dogmatica ferma.

Nonconformistii ortodocsi au cateva caracteristici. Lucreaza mai mult in subterana si prefera sa ramana mai degraba anonimi, ceea ce nu ii impiedica sa atace pozitia, ideile si faptele unor persoane publice. Ei stiu clar si precis directia in care merg treburile bisericesti, ale politicii nationale si, bineinteles, globale. Evenimentele care se petrec nu au secrete pentru ei, si ne dezvaluie si noua, abonatilor la newsletter, sensurile lor. E clar ca lumea merge din rau in mai rau, astfel ca, daca am cumula vestile negative pe care ni le dau de vreo cativa ani incoace, ar fi trebut sa disparem deja ca specie de pe pamant. Situatia se agraveaza pe zi ce trece, cataclismele bat la usa, nu exista sanse de salvare.

Pentru ei marea problema a Bisericii este ecumenismul, inteles ca relativism sincretist menit sa dizolve toate credintele intr-un indistinct new age. Eu cred ca, cu toate ca un asemenea pericol este, pe alocuri, prezent, ecumenismul e un fenomen mult prea vast si complex ca sa poata fi diabolizat integral si fara nicio nuanta. In plus, ei impart ierarhii, dar si preotii, in buni si rai, in functie de criteriile lor personale. Si asta in ciuda faptului ca cei „buni” nu se comporta cu cei „rai” asa cum ar prescrie nonconformistii nostri.

In privinta politicii, ei stiu totul despre directia in care merg lucrurile: desigur ca spre dictatura mondiala a lui Antihrist, care este din ce in ce mai aproape. Toate elementele actualei crize, la nivel national, al UE, al Sua si al intregului glob, sunt privite exclusiv prin prisma unei uriase conspiratii mondiale menite sa introduca un control total asupra fiecarei fiinte umane. Vor cadea bancile, va cadea euro, economiile diverselor state vor fi in scurt timp la pamant, nu va mai fi nimc de mancare, va fi un haos total, va fi razboi. Toate acestea sunt produse de iudeo-francmasonerie si de alte forte oculte care urmaresc subjugarea si uciderea noastra a tuturor.

As vrea sa fie clar: eu nu zic ca ei nu pot avea dreptate. Pot avea sau nu. Dar eu zic ca noi nu avem cum sa stim aceste lucruri, din postura in care suntem, neavand acces la informatiile pertinente, ci numai la ceea ce apare pe diverse canale de informare. Putem sa chibitam de pe margine, ca la fotbal, ceea ce, stim prea bine, nu va schimba soarta partidei. Dar, mai mult, eu zic ca nici nu conteaza daca exista o asemenea conspiratie mondiala si ca e paguboasa preocuparea excesiva pentru asa ceva. Se spunea adesea ca anumite informatii care apar in presa ar fi doar perdele de fum, care sa deturneze atentia de la adevaratele probleme, de la adevarata conspiratie mondiala care se coace in subterane.

Si atunci ni se dezvaluie, cu o siguranta naucitoare, care sunt adevaratele intentii ale elitei globale, mai grabita ca oricand sa isi puna laba pe noi. De fapt, ajungi sa te intrebi daca nu cumva afisarea ortodoxiei e doar un pretext onorabil sub care sa isi expuna parerile lor despre politica si soarta lumii. Adevarata deturnare nu este, de fapt, perdeaua de fum pe care o arunca serviciile secrete, ci caderea in aceasta ispita diavoleasca de a cauta peste tot numai conspiratii, de a nu ne mai ocupa de mantuirea personala de grija mantuirii planetei.

Cu siguranta ca interpretarea „apocaliptica” a Apocalipsei este profund gresita, anti-ortodoxa si anti-crestina chiar. Crestinismul este religia cea mai optimista cu putinta. Dumnezeu a luat chip de rob, a venit intre noi ca sa ramana cu noi: „Iata, eu cu voi sunt in toate zilele”. Iar finalul Apocalipsei, care este si finalul intregii Biblii este „Da, vin curand. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20). Ce vrem mai mult de atat, ce poate fi imaginat mai mult de atat? Toate versetele care descriu razboaie, cataclisme, infruntari si alte nenorociri de felul acestora nu fac altceva decat sa ne arate ca si in conditiile acestea grele, care vor veni, e-adevarat, Dumnezeu este cu noi si ne ocroteste. Dar noi vedem doar nenorocirea, luam aminte doar la prevestirea durerilor, nu bagam de seama si prezenta ocrotitoare si salvatoare a lui Dumnezeu in chiar mijlocul nenorocirii. Exacerbarea fricii nu este ortodoxa, nu tine de traditia noastra, de invatatura si nici de practica vietii de zi cu zi.

Pozitiile nonconformiste dau o importanta mult prea mare raului. Nu mai traim in vremea ereziilor patente, dezbatute la sinoade si anatemizate ca atare prin acte oficiale. Acum ereziarhii sunt in mijlocul nostru, lucreza, cu sau fara voia lor, ca „lupii in mijlocul oilor”, diferentele sunt de accent, greu de facut fara o atenta deosebire a duhurilor. Nu poate fi invinuit cineva de vreo erezie anume. Totusi, importanta data raului, care devine un fel de principiu activ si ordonator al lumii terestre nu poate sa nu te duca cu gandul la maniheistii primelor secole. Or, daca esti credincios niciodata nu vei putea concepe o lume in care, indiferent care ar fi conditiile exterioare, Dumnezeu sa nu-ti ofere sanse depline la mantuire.

Dupa „teologii de blog” insa, Dumnezeu mai poate salva lumea, ii mai poate amana deznodamantul fatal, dar numai daca ne pocaim, daca ne rugam mult, si astfel gasim indurare la Cel de Sus. Or, daca toate teoriile conspiratiei ar fi adevarate, si inca si mai mult decat atat, nu ar trebui sa avem o stare speciala de atentie, de trezvie, ci sa ne continuam viata noastra obisnuita, de cautare a lui Dumnezeu, atat cat ingaduie circumstantele exterioare, dar cu toata increderea ca izbanda e la El.
*
Si conformistii si nonconformistii bisericii se indeparteaza de la calea cea dreapta. Primii, pentru ca renunta la onestitate, la marturisirea integrala a adevarului. Ei seamana cu scriitorii perioadei comuniste, care cautau „refugiul in cultura”, ca evadare din marasmul politic cotidian. Prin aceasta retragere in fata terorii istoriei, ei incercau sa se salveze, sa aiba o prezenta onorabila, sa nu faca acele concesii care au devenit atat de penibile privite din perspectiva anilor postdecembristi. Au reusit mai mult sau mai putin sa supravietuiasca la nivel personal dar, ca natie, am simtit deficientele lipsei noastre de opozitie la comunism. La fel, acum, in loc sa vorbeasca despre racilele dinauntrul sistemului ecleziastic, de coruptia si problemele care sunt aici, ceea ce ar presupune un act de curaj si de riscuri majore, dintre care cel mai mic ar fi marginalizarea, teologii din sistem prefera sa se ocupe de teme pur teologice, sa faca opera stiintifica si pedagogica.

Nonconformistii se pretind urmatori ai traditiei sfinte si discipoli ai marilor duhovnici pe care inca ii mai avem. De fapt, ei n-au nici mama si nici tata. Sunt mult mai moderni, ba chiar mai postmoderni decat ar dori si decat isi inchipuie ca sunt. Interpreteaza traditia dupa bunul plac ca sa le iasa pasienta, isi ridica temerile si fricile ascunse la rang de adevar de credinta pe care ar vrea sa-l vada imbratisat de catre toata lumea.

La conformisti omul nu se mai vede din spatele dogmelor. Tot ce spune el (e vorba despre cele spuse in cadrul exercitarii profesiei) este doar o redare impersonala a invataturii crestine. Nu se vede un stil, un specific, o abordare predilecta a unor anumite teme. La nonconformisti, din contra, se vede prea mult omul, cu idiosincarziile lui, chiar daca el ar vrea sa-si arate doar fata de crestin.

Devierile de la credinta au existat inca din zorii crestinismului si vor exista, fara nicio indoiala, pana la sfarsitul lumii. Cu toate ca avem o invatatura foarte clar stabilita, si o mare multime de carti care o descriu fidel, nu e usor sa tinem calea cea dreapta. Sunt o multime de ispite care sa ne abata din drum. Ne putem tine departe de greseli daca il cautam doar pe Dumnezeu si nu lasam nimic omenesc sa ne umbreasca aceasta cautare, daca face fiecare ascultare fata de duhovnicul lui, si daca avem mai multa smerenie in sufletul nostru.

Paul Curca