Se stie ca cel mai usor lucru din lume este ca omul sa o ia pe o cale gresita, iar ca o cumpanire la aceasta, cel mai greu este sa o apuce pe calea cea buna. Daca o luam de la inceputul inceputurilor, am putea sa ne intrebam, cum e firesc, ce a facut omul aflat in gradina raiului, pe care Dumnezeu i-o daduse „s-o lucreze si s-o pazeasca” (Facerea 2, 15) ? A facut, cazand in pacat, singurul lucru pe care nu trebuia sa-l faca din multitudinea de lucruri ce puteau fi facute in rai. Si nu numai ca a nesocotit porunca lui Dumnezeu, dar apoi, in loc sa se caiasca si sa ceara iertare, a cautat justificare actului sau, dand vina pe Eva. „Femeia pe care mi-ai dat-o sa fie cu mine, ea mi-a dat din pom, si eu am mancat” Atentie cand cititi aceasta fraza. Se poate intelege ca Adam da vina pe Eva, dar nu. El il invinuieste, intr-un mod mai subtil, e adevarat, pe insusi Dumnezeu. „Femeia pe care mi-ai dat-o” zice Adam, adica, vrea el sa spuna: „pentru ca mi-ai dat femeia aceasta am cazut eu. Daca eram singur nu mi s-ar fi intamplat mie una ca asta.” Nu ne place sa recunoastem ca am gresit, dar cand n-avem ce face, cand nu le mai putem ascunde, gasim cauza greselilor noastre in cei din jur, asa cum Adam se eschiva de vina si o trecea asupra Evei. Dar, in ultima instanta, pe Dumnezeu insusi il vizam ca fiind cauza greselilor noastre.

Luam intamplarile din rai ca pe ceva petrecut demult, in illo tempore. Numai ca aceste lucruri nu sunt doar petrecute candva, in „boarea amurgului” (Facerea 3, 8) intre ultima seara de rai si prima dimineata din calvarul pamantesc, precedand lunga si cumplita noapte in care a intrat omenirea din acea clipita. Ele se petrec zilnic si cu fiecare dintre noi: toti cadem, toti gresim, repetam de mii de ori si in mii de feluri faptele batranului Adam.

Si nu numai atat. Ne constientizam, intr-un sfarsit, greseala, atunci cand Dumnezeu vine si ne cere socoteala. Pana atunci insa, ne ascundem cat putem goliciunea, ne imbracam cu frunzele de smochin (Facerea 3, 7) ale justificarilor de parca astfel ne-am putea furisa de Dumnezeu, de prezenta Lui. Facem orice numai ca sa nu ne recunoastem vina si sa o luam pe calea cea dreapta. Exista, desigur, sansa pocaintei, a recunoasterii pacatului, a revenirii pe drumul cel bun, dar asta, ca singura cale ce duce la „impacarea” cu Dumnezeu, ca revenirea omului la rostul sau firesc, e cel mai greu de atins.

E greu sa intelegem, sa acceptam tot parcursul istoric desfasurat pe durata catorva secole, dar ceea ce suntem noi acum este rezultatul devierii de la crestinism al lumii noastre, in termeni crestini mai intai, in termeni laici mai apoi. Acest lucru se poate exprima in formula folosita de Alexander Schmemann „idei crestine care au luat-o razna”. De cand apare aceasta degradare a lumii, aceasta cadere de la starea crestina la acea paganitate gata sa-l primeasca pe Antihrist? Sa nu ne facem iluzii: lumea n-a fost niciodata crestina, sau a fost crestina si, concomitent, cazuta. Astfel, Pavel spunea „Taina faradelegii e la lucru inca de acum” (2 Tesaloniceni 2, 7), iar apostolul Ioan : „Copiii mei, este ceasul de pe urma; si precum ati auzit ca vine Antihrist, asa si acum multi antihristi s-au aratat: de aici cunoastem noi ca-i ceasul de pe urma.” Deci in ceasul auroral al crestinismului, cand de-abia se scriau textele care mai tarziu vor intra in canonul Noului Testament, deja traiam timpurile cele de pe urma, iar venirea lui Antihrist era iminenta. Autorii biblici, ca Ioan si Pavel, se asteptau ca venirea lui Antihrist si a Doua venire a Domnului sa aiba loc inca de atunci, in timpul vietii lor. Si, chiar daca nu a fost inregistrat de documentele istorice, lucrul s-a petrecut intocmai, Antihristul a venit si e cu noi, dar la o alta scara si la un alt nivel.

Lumea este concomitent cazuta si mantuita, prada diversilor antihristi dar si salvata de Hristos. E un paradox pe care gandirea nu putea sa il suporte, mai ales gandirea de tip european, pornita sa dezvolte logici binare si sa alunge din preocuparile ei metamorfozele duhului ca necuantificabile matematic, deci devenite neimportante.

Problema tine de modul cum tratam timpul, de cat de mult sunt eu prezent in propria mea viata. Ceea ce ar trebui eu sa inteleg este ca daca mi se ofera mantuirea, atunci ea imi este data aici si acum, in chiar acest moment in care sunt. Ne este insa aproape imposibil sa traim in prezent, caci asta ar insemna sa fim contemporani cu sfintii, cu cei din trecut si cu cei viitori, si sa fim contemporani cu Dumnezeu, care ne ofera noua timpul, dar El insusi este dincolo de timp. Timpul este, in perceptia comuna, posibilitatea cresterii sau a degradarii. Timpul insa ofera, trait plenar, sansa anularii lui, a iesirii din timp si a regasirii lui Dumnezeu. Traim intotdeauna timpul ca pe o durata a actelor omenesti, si asta ne oculteaza adevarata lui natura, de poarta catre dincolo. Timpul se anuleaza pe sine in chiar momentul in care ajunge la maxima intensitate, se desfiinteaza prin plenitudine.

Acestea insa nu sunt lucruri pe care sa le traim in mod obisnuit. Timpul pentru noi, in mod curent, este o durata umpluta de evenimente, fie impuse din afara, fie cautate de noi. Astfel pierdem din vedere exact ceea ce e mai insemnat, iar pentru ca viata ne e data, trebuie sa umplem cu ceva durata ei. Timpul, in mod real, este prezenta lui Dumnezeu, dar pentru ca nu suntem in stare de asa ceva, preferam sa traim in proiectii, fie in trecut, fie in viitor. Tot ceea ce nu este bucurie in Dumnezeu, sau macar cautare asidua a Lui, este pacat, destramare, pierdere. Lucrurile, prezentate astfel, par duse pana la extrem, dar numai in acest mod putem intelege adecvat ceea ce se intampla cu noi.

Daca am fi cu Dumnezeu, toate intamplarile vietii s-ar constitui in prilejuri de intalnire cu El, chiar si cele mai rele sau tragice momente. Sau mai ales acestea din urma ar constitui asemenea prilejuri, pentru ca ne elibereaza de dulceata vietii, de farmecul terestrului care ne atrage pe atat de multi dintre noi, ne lasa goi de toate visele, de toate proiectiile care ne scot din clipa si ne arunca in durata. Astfel este explicabil de ce Steinhardt a scris „Jurnalul Fericirii” referitor la anii petrecuti in inchisorile comuniste, sau, dupa ani de chinuri in lagarele sovietice si dupa nenumarate incercari, parintele Dimitrie Bejan a scris „Bucuriile suferintei”. Iar exemple sunt mult mai multe.

Mai este bun si ceea ce concura la cautarea lui Dumnezeu: „Cautati imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua.” (Matei 6, 33) Deci noi, ca si credinciosi, trebuie sa avem o singura grija, o singura preocupare, un singur gand: cel catre Dumnezeu. Asta insa nu ne transforma, cum s-ar grabi unii sceptici sa spuna, in niste mono-maniaci cazuti in cine stie ce comportamente ciudate, eventual tratabile psihiatric. Ci ne indruma catre reducerea la esenta prin gasirea unei coerente de ansamblu a tuturor faptelor vietii. Nu inseamna ca fac numai anumite lucruri, ci ca ceea ce fac indrept catre Dumnezeu, El devine atat cauza cat si scop al tuturor comportamentelor vietii. De acum stiu ce sa fac si incotro sa-mi indrept viata. Cautarea concomitenta a lui Dumnezeu si a dreptatii Lui aduce o etica, un praxis de urmat in care deja stiu calea de urmat. Lucrurile nu imi sunt interzise, dar ele capata un sens, o directie; ele continua sa existe, dar intr-o alta lumina, care este lumina „dreptatii” lui Dumnezeu.

Trairea lui Dumnezeu este o conditie a mantuirii, caci spune Sf Simeon Noul Teolog ca acela care nu Il cunoaste pe Dumnezeu inca din viata de aici nu Il va cunoaste nici in cea de apoi. Dar, pe langa aceasta exigenta absoluta a trairii impreuna cu divinul, mai avem si sansa trairii in preajma divinului prin cautarea dreptatii Lui.

Viata inseamna trairea bucuriei de a fi cu Dumnezeu si apoi impartasirea acestei bucurii celorlalti oameni. Dar aceasta impartasire nu inseamna povestirea unor experiente mistice, sau numai uneori insemamna asta, ci trairea pur si simplu ca si cum Dumnezeu este cu tine, iar lumina Lui se reflecta in tine si apoi tu o reflecti celor din jurul tau.

Cred ca prea adesea ne ocupam de devierile de la credinta, de greseli, erori si erezii si prea putin sau deloc de lumina si bucuria pe care credinta vin sa le aduca in suflete. Poate ca aceasta este marea erezie a timpului nostru, pe care nu mai este niciun sinod sa o anatematizeze: ca, blocati in cuvinte am uitat de Cuvantul. Prea ocupati cu justificari, lamuriri doctrinare, demascarea ereziilor si a ereticilor uitam care ne este scopul si chemarea pe pamant.

Paul Curca

.

• Bizantul si Ortodoxia
  Publicat in : Editoriale
• Ce este ortodoxia ?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia, factor de regres?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia si integrarea europeana
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia nu este invechita
  Publicat in : Editoriale