Oricât ar fi de temut, ceasul acesta, va trece. Şi află mai dinainte că, după vremea plângerii, vine vremea bucuriei. Şi încă ceva: Nu răutatea ceasului e cea mai grea.

Grozăvia cea mare stă în altceva. Stă în felul cum primim acest ceas de încercare, în lipsa noastră de conştiinţă clară faţă de marea trecere ce ne e dată, în uşurătatea cu care voim să scăpăm de această ispitire ce ni-e dată. Ne abatem de la potirul cel amar. Ne zăpăcim cu propriile noastre închipuiri şi nu voim să mai privim de-a dreptul adevărul cei crud al pieirii noastre.

Pentru oamenii vrednici, primejdiile cele mari simt o pricină mai mult de luptă, de înfruntare cu însuşi destinul, un prilej de trezire, de avânturi sterpe sau nu, dar rodnice. Aşa se pot deştepta în noi toate puterile şi toate clarităţile.

Orice măreţie omenească ţâşneşte şi creşte înfiptă adânc în propria noastră deznădejde. Când durerea cea mare a ceasului tău te-a lovit, trebuie să te arăţi vrednic de ea.

Această sfâşiere de sânge a ta e un semn dat dăinuirii tale. Inţelege bine acest semn. De i-ai ghicit tâlcul puterii lui, atunci crucea ta, nenorocirea ta se preschimbă dintr-o dată în apă vie, din care să dea mai mult şi mai din plin pomul vieţii tale; durerea ta devine atunci rădăcina învierii, mormântul din care să crească şi să se împlinească făptura ta întreagă, cum n-ar fi fost altfel.

Mântuitoare e o astfel de deznădejde şi durere bărbătească. Ea e născătoare de viaţă, viaţă de-a pururea; precum spune Scriptura, Omul cel viu se înfăptuieşte pre sine „cu nădejde dar mai ales împotriva nădejdii”, ca Avraam nădăjduind împotriva nădejdii. Cu alte cuvinte, fapta ta cea mai puternică, cea mai de-a dreptul a ta, se realizează mai desăvârşit atunci când simţi că eşti în primejdie de a-fi da viaţa pentru ca ea, această faptă, să fie, atunci când deznădăjduieşti de a mai trăi.

Omul întreg are ochiul treaz în afară, dar şi conştiinţa limpede a destinului său de la care nu se poate abate, luaţii pe care trebuie să-l facă pentru a nu fi şters de pe faţa pământului fără urmă, pentru a nu fi socotit doar ca o zădărnicie a zădărniciilor care a rătăcit sub soare de prisos şi a pierit ca o umbră care nu se mai întoarce. Pentru imul ca acestâ tocmai lovitura cea nenorocită, înfrângerea şi strâmtorarea, oricât de cotropitoare şi năpraznice ar fi, tocmai ele sunt preschimbate în minunatul, în unicul prilej al vieţii.

Cum, atâta înjosire, atâta suferinţă să nu poată sluji la nimic, să rămână sterpe? Nu. Cu cât înfricoşarea ţi se ridică mai dreaptă în faţă, mai uluitoare, cu atât şi tu, omule chinuit de nevoia înfăptuirii, e bine să fii mai dârz, mai hotărât.

Pentru unul ca acesta nu mai sunt zile şi nopţi, numai sunt ceasuri şi nici clipe, nu mai e nici un răgaz. Infrigurat de pornirea împlinirii, el aleargă stăpânit de simţământul de apocalips care îi strigă: ce faci, timpul e măsurat, timpul s-a împlinit. Această înfrigurare din ceasul al XII-lea, această spaimă a pieirii e binefăcătoare şi trebuie să cuprindă pe Omul cel puternic, pe creator. Şi puterea lui va fi cu atât mai mare, cu cât el trăieşte mai ascuţit conştiinţa propriei deznădejdi, ca şi cum aproape totul ar fi prea târziu.

Ceasul morţii bate, acesta e ceasul tău, când nu mai ai nici o clipă de pregetat. Nu te delăsa, nu spune: am întârziat prea mult, e de prisos.

Cu cât perioada de derută, de acoperire, de înăbuşire a realizării tale a fost mai mare, cu cât tirania care ţi-a stânjenit împlinirea datoriei tale, inspiraţiei, generozităţii tale a fost mai totală, cu atât şi izbucnirea ta din tine, şi dincolo de tine e mai puternică, mai vijelioasă, mai rodnică.

O, cât aş vrea ca această spaimă sporită să se înscăuneze în tine şi în mine, să ne mistuie, clipă de clipă până la cea din urmă suflare! Să fim cuprinşi de iureşul de fapte în care să ne rostogolească groaza aceea binefăcătoare, fulgerul acela de nădejde care se despică în marea clipă a ceasului din urmă, a ceasului apocaliptic.

Poate e adevărat că vieţile şi trupurile noastre nu ne-au fost date decât pentru marea îndurerare, pentru ca mizeria şi deznădejdea noastră să aibă ultimul prilej răscumpărător, pentru ca astfel toată slăbiciunea noastră să se preschimbe şi să-şi vădească puterea creatoare.

Clipa de înfricoşare că nu vei putea împlini şi sfârşi lucrarea ta, că nu-ţi vei putea face datoria cu care ai fost hărăzit te va zdruncina din temelie, şi atunci, dezbrăcat de toate deşertăciunile tale, va intra poate în joc sinceritatea ta din urmă şi vei putea ajunge la întrebuinţarea eroică şi totală de tine însuţi, la dăruirea cea vie şi neprecupeţită, din ceasul sfârşiturilor.

Ieroschimonahul Daniil de la Rarau

Ce este omul, Editura Christiana

Cumpara "Ce este omul"