Cautati calea de mijloc

Cautati calea de mijloc Mareste imaginea.

- Exista diferite manifestări ale lipsei de dragoste a părinţilor faţa de copii: de pildă, pretenţiile excesive, atenţia insuficientă, lipsa de înţelegere, duritatea. Toate acestea le provoacă mari suferinţe copiilor şi îi marchează pentru toată viaţa. Care este cauza acestei lipse de dragoste?

- Cauzele lipsei de dragoste a părinţilor faţă de copii sunt cauzele generale ale lipsei de dragoste: trăim într-o lume în care nu e destulă dragoste. Venind în această lume, Iisus Hristos a spus despre vremurile care aveau să vină că se va împuţina dragostea, căci în această lume totul trăieşte prin dragoste, se mişcă prin dragoste, şi după cum este imposibil să respiri fără oxigen, este imposibil să trăieşti fără dragoste.

De ce nu e destulă dragoste? Opusul dragostei este egoismul. In măsura în care omul e concentrat pe sine însuşi, pe anumite interese ale sale, dragostea lipseşte. Şi este clar de ce. A iubi înseamnă a te dărui şi, dimpotrivă, absenţa dragostei înseamnă lipsă a dorinţei de a te dărui, de a te împărtăşi.

Aşadar, dacă lipsa dragostei este întotdeauna dureroasă, deosebit de greu este atunci când lipseşte dragostea părinţilor faţă de copii, deoarece firea însăşi ne porunceşte să ne iubim copiii. Eu cred că insuficienţa dragostei este, poate, unul dintre criteriile distinctive ale lipsei omeniei din om, dacă acesta nu-şi iubeşte nici măcar propriii copii. Că asta nu se întâmplă atât de des, este altă treabă. Eu cred că majoritatea părinţilor îşi iubesc, totuşi, copiii.

- Poate că părinţii ne şi iubesc în sufletul lor, însă această dragoste este cumva greşită, ne produce durere.

- Probabil că ne iubesc, însă din cauză că nu sunt perfecţi nu ştiu totdeauna să-şi manifeste în mod corect această dragoste. La unii ea se manifestă prin pretenţii excesive, la alţii prin alte greşeli...

Poate că una dintre cele mai importante calităţi ale dragostei este însuşirea de a-l lua pe om aşa cum este, de a-l accepta necondiţionat. Precum şi Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem. El nu ne pune condiţii: „Dacă o să fiţi aşa şi pe dincolo, o să vă iubesc, altfel nu o să vă iubesc." Ni s-a spus de la început: „O să vă iubesc oricum aţi fi." Asta nu înseamnă: „Rămâneţi aşa cum sunteţi." Ştim cape de o parte iubirea lui Dumriezeu este foarte exigentă, iar pe de alta este foarte îngăduitoare.

Noi, părinţii, trebuie să luăm exemplu de la Dumnezeu, deoarece comitem adeseori următoarea greşeală tipică. încă dinainte de naşterea copilului ne formăm o anumită imagine despre felul cum trebuie să fie el. Atâta timp cât este mic, totul este în regulă, dar atunci când se face mare, foarte adesea se dovedeşte că din el iese cu totul altceva decât se aştep tau tatăl şi mama, deoarece copilul este o fiinţă vie şi liberă, nu este plastilină. Unii părinţi cred că o să modeleze din el ce vor, o să-i educe cutare şi cutare şi cutare însuşiri. Da' de unde! „Ce vorbiţi! Uite că mie nu-mi place ceea ce aşteptaţi voi de la mine, mie îmi place să mă ocup cu altceva"...

Părinţii inteligenţi - eu consider că aici şi inteligenţa este un factor - pricep: ce creşte, creşte. Dacă creşte cu totul altceva decât am vrut eu, trebuie să mă împac cumva cu asta. Pe când omul mărginit, să-mi fie cu iertare, începe să se indigneze: „Ce înseamnă asta, eu am născut cu totul alt copil, şi acum ia uite ce a crescut din el! Eu nu am vrut aşa ceva!" Şi este foarte dezamăgit.

Să vă împărtăşesc situaţia mea personală. Tata şi cu mine eram diametral opuşi. Tata a fost inginer-şef al unei mari unităţi militare, era cu tehnica prieten la catarama, demonta şi monta la loc automobilul cu mâinile lui... Eu, recunosc, fac parte dintre cei despre care se spune că nu sunt în stare nici să bată un cui, nu sunt bun absolut deloc pentru vreo activitate de acest gen. Dacă acasă sunt probleme cu robinetele sau mai ştiu eu ce, e jale... Bineînţeles, când i s-a născut fiul, tata se aştepta să fie la fel ca el. A încercat să mă înveţe toate astea, spera că o să fiu bun la ştiinţele exacte, dar pe mine nu mă interesa matematica, eu încă din copilărie visam la o ocupaţie literară. îmi amintesc că tata se enerva adesea din pricina mea, şi acum înţeleg deja că i-am înşelat aşteptările: el se aştepta să iasă din fiul lui un „bărbat vrednic", la fel ca el, dar a crescut, din punctul lui de vedere, Dumnezeu ştie ce, un om care nu semăna deloc cu imaginea lui despre bărbatul adevărat. Şi înţeleg cât de supărător a fost pentru el.

Dar, slavă Domnului, atunci când mi-am găsit totuşi locul în viaţă, tata a înţeles totul corect şi a acceptat. După aceea am avut o relaţie foarte bună (acum tata e mort deja).
Iată, poate, una din cauze. Cauzele sunt însă, de fapt, foarte multe. Dintre cele mai banale, simplul egoism: „Mă încurci." Fiindcă prezenţa copilului, bineînţeles, limitează mult posibilitatea părinţilor de a trăi după propriul plac. Din momentul când a apărut copilul nu ne mai putem permite cutare şi cutare lucruri, şi asta ne irită. Uneori, omul nu poate să recunoască asta nici măcar faţă de sine însuşi, şi se supără dacă i-o spune cineva.

Toate cauzele lipsei de dragoste stau în imperfecţiunea omului, fiindcă omul a fost chemat să iubească şi este cu adevărat fericit atunci când iubeşte. Iar dragostea este un concept cu multe faţete. Dragostea dintre bărbat şi femeie este o dragoste, dragostea dintre prieteni e altă dragoste, dragostea dintre fraţi, dintre surori, e o a treia dragoste. Bine ar fi ca toate aceste manifestări ale dragostei, care au fiecare propria sa „aromă", să fie prezente în viaţa omului. Dacă ai cunoscut o dragoste - să zicem, cea conjugală -, dar nu ai cunoscut dragostea părintească, sau, dimpotrivă, dragostea filială faţă de părinţi, viaţa ta este într-o anumită privinţă nedeplină, îi lipseşte o anumită experienţă foarte importantă. De aceea este o nenorocire dacă cineva creşte fără dragostea părintească.

- Cum să ne iertam părinţii, care ne lipsesc de un lucru atât de important pentru viaţa noastră viitoare?

- Eu cred că în general a înţelege şi a ierta este cel mai greu lucru din lume, iar cu părinţii e o situaţie şi mai compli cată, căci dacă nu pot să iert un om străin nu este mare tragedie, dar faptul că nu pot să iert un om pe care sunt pur şi simplu dator să-l iubesc răneşte în mod deosebit sufletul.

Dacă omul pricepe că trebuie, totuşi, să înţeleagă şi să ierte, problema este pe jumătate rezolvată. Marea nenorocire este atunci când omul nici nu doreşte să înţeleagă, nici nu doreşte să ierte. Nenorocirea este totală atunci când el gândeşte aşa: „Nu-mi trebuie asemenea părinţi. Nu te consider tată! Ce fel de mamă îmi eşti tu?" Am avut prilejul să aud vorbe de acest gen: „Ce fel de mamă îmi este ea, părinte? Toată viaţa a băut! N-a avut nevoie de noi." Uite, asta este o nenorocire, când omul consideră normală atitudinea sa negativă faţă de părinţi.

Iar dacă omul simte că n-a rămas dragoste în el fiindcă părinţii nu ştiu ce i-au făcut, dar suferă din pricina asta, se necăjeşte şi vrea ca această dragoste să existe, vrea să ierte, eu consider că asta este deja o mişcare în direcţia corecta. în atare caz, trebuie să ne purtăm cu părinţii aşa cum ne-am purta dacă i-am iubi foarte mult, adică trebuie să ne silim să iubim, fiindcă dragostea nu înseamnă doar sentiment, înseamnă şi fapte. Dacă nu am sentimentele corespunzătoare, dar ştiu ce trebuie să fac pentru părinţi, trebuie să fac asta: să-i felicit de sărbători, să dau dovadă de grijă, să-i ajut în împrejurările grele - există o mulţime de lucruri prin care se poate manifesta dragoste, fiindcă există această lege duhovnicească: „Fă faptele dragostei, şi Domnul îţi va da dragostea."

Eu cred că farâ credinţă şi rugăciune asemenea probleme sunt imposibil de rezolvat. Trebuie să ne rugăm pentru părinţi, dacă într-un oarecare moment al vieţii s-au purtat faţă de noi în aşa fel încât dragostea noastră faţă de ei s-a „fisurat".

Imi aduc aminte că cineva mi-a împărtăşit: „Ştiţi, părinte, eu simt că n-am faţă de mama mea nici un fel de sentimente bune. Factot ce trebuie: o felicit de sărbători, o vizitez, întotdeauna o ajut, mă duc, dar fac toate astea, cum să zic, nu strângând din dinţi, dar pur şi simplu fiindcă aşa trebuie. Fără nici un sentiment. Când îmi aduc aminte de mama, nu încerc nici un fel de căldură sufletească, şi asta mă nelinişteşte, fiindcă nu este bine aşa, e totuşi mama mea." Fiindcă între ei erau nu ştiu ce probleme, ceva din copilărie. Şi uite că el a hotărât: „Păi, ce pot să fac acum, o să mă rog." A început să se roage, şi după o vreme mi-a împărtăşit: „Ştiţi, părinte, ce bucurie! Am simţit că mi s-a încălzit inima după un timp, a început să-mi fie dor de mama - chiar să-mi fie dor! Vorbesc cu ea la telefon, şi dacă înainte mă simţeam doar obligat să spun şi să spun câteva fraze şablon, să mă interesez cum se simte, acum îmi fac griji pentru ea! Simt că în inimă a apărut asta, că mi-e dragă! Că mă bucur să-i aud glasul, mă bucur când totul este în regulă cu ea. Şi-I sunt atât de recunoscător lui Dumnezeu, deoarece ştiu că e de la Dumnezeu: înainte nu aveam starea asta!"

Eu nu cred că fără ajutorul lui Dumnezeu, fără harul lui Dumnezeu, omul poate să-şi schimbe inima. De aceea, i-aş sfătui pe copii, pe de o parte, să se poarte cu părinţii de parcă această dragoste ar exista, iar pe de alta, să se roage lui Dumnezeu, înţelegând că nu vom deveni oameni adevăraţi dacă nu vom putea să acoperim cu dragostea noastră lipsurile dragostei părinţilor noştri faţă de noi.

- Se înţelege că părinţii sunt mai in vârsta, că au autoritate, că au dreptul să ne înveţe, dar discuţiile lor cu noi sunt de obicei unilaterale, nu reprezintă un dialog, ci aducerea la cunoştinţa noastră a unor anumite informaţii sau cerinţe - copiii suferă în mod constant din pricina faptului că nu sunt înţeleşi de părinţi. Cum să ne facem ascultaţi de ei?

- Eu cred că acel copil care are deja 30 de ani sau mai mult trebuie, bineînţeles, să fie înţelept, trebuie să înţeleagă neputinţa părinţilor săi şi să fie îngăduitor faţă de ea. Trebuie să înţeleagă că părinţii au complexul de a vedea întotdeauna în el un copil, chiar şi atunci când el este deja demult adult. Părinţii, care s-au obişnuit să aibă o mare influenţă asupra copilului în copilăria acestuia şi să controleze toate mişcările pe care acesta le face în viaţă, nu sesizează momentul când copilul lor a ajuns la vârsta când este imposibil ca ei să mai facă asta. Pentru ei, copilul trebuie să fie deschis şi ascultător şi la 30 de ani, şi la 40.

Aceasta, repet, este o chestiune de inteligenţă. La un moment dat, părinţii inteligenţi pricep că oricât i-ar durea şi oricât le-ar fi de supărător, copilul lor a început să-şi trăiască viaţa de sine stătător. Ei pot să-şi spună părerea, pot să nu fie de acord cu anumite lucruri, se pot chiar indigna, dar trebuie să înţeleagă că aceasta este viaţa copilului, pe care trebuie să şi-o trăiască singur. Dacă părinţii înţeleg asta, de obicei totul se aranjează - însă puţini sunt cei care înţeleg. Mai mulţi sunt cei care dacă discuţi cu ei despre asta sunt de acord, dar în practică... tot vor să aibă asupra copilului lor o influenţă mai mare decât cea la care au dreptul.

Adeseori, părinţii mă întreabă: „Cum pot, părinte, să-mi influenţez copilul ca să facă cutare şi cutare lucru?"

Gata, nu mai puteţi deloc! De influenţat puteaţi să-l influenţaţi înainte. Acum, rugaţi-vă pentru el. Bineînţeles, puteţi şi, probabil, trebuie să îi spuneţi când nu are dreptate şi aşa mai departe, dar totodată să-i lăsaţi dreptul de a fi de acord sau nu cu voi şi să continuaţi să-l iubiţi indiferent dacă el procedează sau nu cum vreţi voi. Dacă face cum vrea el, trebuie să acceptaţi că are tot dreptul. în nici un caz nu trebuie să sufere relaţia voastră din cauza asta. Să nu vă supăraţi, să nu vă bosumflaţi, să nu întoarceţi spatele, să nu spuneţi: „Nu vreau să ştiu de tine, nu mai eşti copilul meu!"

Dacă părinţii nu sunt însă capabili de asta (şi cei mai mulţi nu sunt capabili), pe măsura maturizării lor copiii trebuie să fie înţelepţi şi să ţină cont de această incapacitate a părinţilor, să înţeleagă: „Mama n-o să fie niciodată de acord cu dorinţa mea de a fi eu însumi, dar eu o să fiu oricum eu însumi." Devenind maturi, copiii trebuie să găsească o cale de mijloc, adică trebuie să încerce, pe cât posibil, să stea de vorbă cu părinţii lor şi să le explice: „Nu mai sunt copil mic, o să iau singur hotărârile care trebuie luate în viaţă, dar dacă nu fac aşa cum vrei tu, mama, asta nu înseamnă deloc că nu te iubesc. Te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi întotdeauna, dar o să procedez, totuşi, aşa cum consider eu de cuviinţă. O să ascult ceea ce ai de spus, şi dacă o să-mi spui nişte lucruri cu care eu o să fiu de acord, o să fac cum spui tu şi o să-ţi fiu recunoscător. Totuşi, decizia îmi aparţine."

Când copiii pun problema în acest fel, părinţii se revoltă puternic, la un moment dat relaţia are de suferit, uneori nu vorbesc cu copilul un an, dar după aceea, de regulă, se împacă cu situaţia... De aceea, eu le spun întotdeauna copiilor că porunca: să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta este o poruncă foarte importantă, dar că cinstirea părinţilor nu presupune în nici un caz să asculţi de ei ca un sclav şi să le permiţi să ia hotărâri pe care trebuie să le iei tu.

Trebuie discutat, trebuie să le explici iarăşi şi iarăşi, cu binele, fără să te tulburi dacă ei nu sunt de acord, dacă nu înţeleg... Căci dacă explici ceva altui om, iar el este categoric contra, asta nu înseamnă deloc că ai vorbit degeaba. Cuvintele tale tot vor rămâne pe un anumit „raft" al minţii lui. Poate că în momentul când vorbesc cu el nu este de acord cu mine, dar după aceea va reflecta şi, încetul cu încetul, va înţelege.

Este bine ca în relaţiile dintre oameni să existe un dialog, calm, bun, constructiv, bazat pe încredere - acesta ajută la rezolvarea multor probleme. Foarte adesea evităm asemenea convorbiri, preferăm să ne bosumflăm imediat ori să ne exprimăm furtunos protestul, să trântim uşa, în loc să ne străduim să discutăm, să explicăm cu binele, cu răbdare...

- Ce este dejăcut dacă nu primim suficientă atenţie din partea părinţilor?

- Dacă nu primeşti destulă atenţie, în afară de calea smereniei eu altă cale nu văd. Păi, ce să-i faci ? Dacă nu-i, nu-i. Nu trebuie să te înverşunezi pe ei din cauza asta: „Nu m-aţi iubit, nu v-aţi îngrijit niciodată de mine" şi aşa mai departe. Tot timpul ne ciocnim de faptul că la oameni se manifestă insuficienţa anumitor calităţi pe care noi am vrea să le vedem la ei. Smerenia ne spune aşa: „Ce să-i faci! Este greu, este foarte trist că oamenii de la care aştept atenţie, înţelegere, tandreţe, grijă, nu manifestă faţă de mine toate lucrurile acestea. înseamnă, deci, că nu rămâne decât să accept asta cu amărăciune şi să mă gândesc că ei sunt totuşi părinţii mei şi, oricum ar fi ei, o să fac tot ce ţine de mine ca să-i iubesc şi să ma îngrijesc de ei."

Am citit de cazuri când mama nu s-a îngrijit de copil, dar copilul, în pofida acestui lucru, s-a străduit să se poarte bine cu ea, iar după aceea, când mama deja a îmbătrânit, în ea s-a trezit ceva, s-a dus la fiul ei şi a zis: „Ştii, m-am hotărât să îmi cer iertare de la tine pentru toată viaţa, pentru faptul că am fost o mamă rea..." - şi poate ca minutele acelea când ea şi-a cerut iertare au răscumpărat tot restul vieţii ei. Vedeţi, se întâmplă ca omul să se schimbe, el poate să-şi înţeleagă la un moment dat greşelile, şi atunci pocăinţa lui - nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi faţă de copilul pe care l-a lipsit de atâtea lucruri - poate sluji drept izvor al unei iubiri şi mai mari în următoarea etapă a vieţii, când copilul însuşi poate că are deja copii adulţi. Şi acesta este un lucru minunat, de dragul Iui merită să rabzi şi să aştepţi...

- Dar ce este dejăcut atunci când atenţia părinţilor este excesivă, când este prezentă o anumită hipertutelă, uneori chiar asupra copilului adult?

- Pur şi simplu răbdare, răbdare şi iar răbdare. Celor care se află într-o asemenea situaţie eu le doresc înţelepciune. Bine ar fisă evităm ambele extreme. Una dintre ele este cea de a ceda hipertutelă, a face jocul părinţilor. In acest caz, viaţa ta nu va fi trăită de tine, se va desfăşura ui te aşa: „De ce am dat la facultatea asta? Fiindcă aşa a vrut mama, să dau acolo, deşi eu aş fi vrut să mă ocup cu altceva." Am întâlnit oameni care nu s-au căsătorit cu fetele pe care le iubeau fiindcă mama era categoric contra. Atunci când s-au căsătorit cu aleasa mamei, totul s-a sfârşit jalnic. Extrema cealaltă este să rezolvi situaţia în mod grosolan, adică să rupi relaţia cu părinţii.

Le doresc tuturor copiilor să scape de amândouă extremele. Este foarte greu, pe de o parte, să-ţi urmezi propria cale în viaţă, iar pe de alta să-i pui mereu la punct pe părinţi şi să le aminteşti că n-o să le meargă aşa, şi să te aştepţi din partea lor la o reacţie furtunoasă, la supărare, la lacrimi, la ameninţări, poate la crize de isterie, dar să continui liniştit să-ţi urmezi propria cale şi să dai dovadă de dragoste şi de grijă.

Văd oameni care au cedat acestei hipertutele. îmi pare atât de rău de ei, văd că au devenit nişte cârpe. Sunt deja adulţi, au deja spre 40 de ani, şi nu sunt absolut deloc în stare să ia în viaţă decizii, să-şi asume răspunderea. Şi aici este cea mai mare grozăvie, fiindcă omul trebuie să se înveţe să-şi asume bărbăteşte responsabilitatea. Fiecare om trebuie să înveţe în viaţă să fie liber, şi părinţii care nu îl lasă să facă asta comit un rău imens. Se simt foarte bine şi le place foarte mult, până la o vreme, că fiul lor continuă şi acum, la fel ca în copilărie, să urmeze toate instrucţiunile pe care i le dau ei. Dar ce fac ei cu copilul lor? Il lipsesc de lucrul principal, care îl face pe om să fie om: îl lipsesc de libertate.

Omului i-a fost dată o libertate împărătească, pe care Dumnezeu nu o încalcă niciodată. Niciodată nu ne impune voia Sa; ne previne: „Dacă vei proceda aşa, vei avea mari probleme", dar îi lasă omului libertatea de a ieşi, totuşi, în întâmpinarea acestor probleme, de a le rezolva singur. La fel trebuie să procedeze şi părinţii. Eu le-aş dori tuturor copiilor care devin adulţi să-şi apere libertatea, să nu le permită în nici un caz părinţilor să le-o ştirbească -dar să şi-o apere cu dragoste, fără a-i jigni, pe cât posibil, pe părinţi, chiar dacă ei pot, în acest caz, să ia drept jignire orice. Aici trebuie spus, pur şi simplu, cu respect: „Mămico, draga mea, te iubesc foarte mult, dar o să merg pe calea pe care am hotărât să merg, o să mă angajez la serviciul pe care-l vreau" - şi gata. Ei pot să ia asta drept jignire - aici n-ai ce să-i faci.

Nu numai părinţii îşi educă copiii, ci şi copiii trebuie, pornind dintr-un anumit moment, să înceapă să-şi educe părinţii. Acest lucru este cu mult mai greu. Bineînţeles, când oamenii sunt îmbisericiţi, când atât părinţii, cât şi copiii merg la biserică şi discută toate problemele acestea cu preotul ele se rezolvă mult mai uşor. Căci este foarte important ca cineva să privească situaţia din exterior. Apropo, omul nu s-ar apuca să facă o mulţime de lucruri dacă ar avea măcar o dată prilejul să le privească din exterior. Posibilitatea aceasta apare tocmai în Biserică.

- Să luăm acum situaţia în care între părinţii înşişi există dificultăţi Copilul se frământă din această cauză. Dacă relaţia dintre ei s-a înrăutăţit atât de mult încât au loc scandaluri şi despărţirea e iminentă, ce se poate face? Cum să se poarte copiii: să se lupte pentru fericirea familiei? Şi, în general, cum să se lupte cu deprimarea copilul care vede toate acestea?

- Da, este foarte greu. Copilul trebuie să înţeleagă că relaţiile dintre adulţi sunt un lucru atât de dificil, încât el nu va putea să înţeleagă întotdeauna în mod corect ceea ce se petrece. El vede numai ceea ce este la suprafaţă. După părerea mea, nu trebuie ca el să ia partea unuia dintre părinţi, ci trebuie să facă totul pentru ca amândoi să vadă iubirea lui, şi în această situaţie nici unul dintre ei nu trebuie să vadă că nu este de partea lui copilul. Părinţilor trebuie neapărat să li se arate: „Pentru mine este o mare durere şi întristare faptul că voi, tata şi mama, nu puteţi găsi un limbaj comun şi nu vă iubiţi unul pe celălalt."

Unii părinţi încep să-l atragă pe copil de partea lor, încep să vorbească urât unul despre celălalt. Aici trebuie ca el să nu facă jocul părinţilor, ci să le spună: „Mama, te iubesc, şi îl iubesc şi pe tata. Şi mă doare foarte mult că voi nu vă iubiţi unul pe celălalt, dar nu trebuie să-mi spui nici o vorbă rea despre tata, şi nici pe tata n-o să-l ascult când o să te vorbească de rău pe tine. Mie îmi sunteţi dragi amândoi."

Eu ştiu o mulţime de cazuri când în cele din urmă copilul a adoptat în mod evident poziţia unuia din părinţi, deşi respectivul nu era deloc fără pată şi era clar că nu este mai puţin responsabil pentru situaţie, şi celălalt, care rămânea singur cu desăvârşire, suferea foarte mult din această cauză.

Idealul, bineînţeles, este să fii făcător de pace, atunci când acest lucru este posibil. Fericiţi făcătorii de pace, căci dacă copilul va putea cumva să-şi ajute părinţii să se asculte, totuşi, unul pe celălalt, să se înţeleagă unul pe celălalt, să iasă unul în întâmpinarea celuilalt, acesta este deznodământul cel mai bun, care, din păcate, e unul rar.

IGOR GAGARIN, PROTOIEREU

Cum sa imbunatatim relatiile cu parintii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa imbunatatim relatiile cu parintii"

 

17 Iunie 2016

Vizualizari: 893

Voteaza:

Cautati calea de mijloc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE