Incercarea de a vorbi despre crestinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii crestini incadrati in lumea musulmana incepand cu secolul al VII-lea, poate parea un lucru indepartat de spatiul geografic traditional crestin. Ce au insemnat arabii in istoria umanitatii, se cunoaste foarte bine, au realizat lucruri remarcabile in domenii dintre cele mai diverse, plecand de la descoperirile arheologice si continuand cu infaptuiri deosebite in matematica, medicina, filosofie, literatura, arte, etc.

Din pacate crestinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est si Rusia uita uneori ca religia crestina s-a nascut in Orient, iar cand vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gandesc aproape in exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea impresiile despre acest spatiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatura romaneasca, de o informatie lipsita de obiectivitate, ori de o impresie superficiala, ce poate proveni dintr-o scurta calatorie turistica sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amanuntit al traditiei arabe crestine, ce se intinde din Orientul Apropiat pana in Spania; din punct de vedere cultural ea se intersecteaza cu traditiile siriaca, latina ori armeana, distingand si filoane maronite, caldee sau asiriene.

Din punct de vedere dogmatic traditia araba crestina se imparte in trei confesiuni:
- cea melkita, atasata hotararilor de la Calcedon din anul 451 si invataturii cu privire la unicul ipostas al lui Iisus Hrislos cu cele doua firi. In cultura araba credinciosii melkiti mai poarta si numele de Rum, adica romani, in calitate de mostenitori ai crestinilor bizantini "romani".
- iacobitii, care vorbesc despre un singur ipostas cu o singura fire a lui Iisus Hristos; siriacii, coptii si armenii, care sunt de acord cu ei, si se considera "monofiziti".
- nestorienii, care sustin existenta lui Iisus Hristos a doua ipostase si doua firi, doctrina este imbratisata de asirieni.

In forma ei eclesiala traditia araba isi gaseste cea mai buna expresie in Biserica copta din Egipt, cea mai mare dintre Bisericile vechi-orientale ca numar de credinciosi si ca infuenta. Biserica asiro-caldeeana isi are centrul in Irak, Bisericile siriaca si melkita sunt concentrate in Siria, iar cea maronita in Liban.

Originalitatea traditiei arabe crestine este cu atat mai evidenta cu cat ea este anterioara Islamului. Prima scriere araba provine din siriaca si ar fi opera mediului crestin, deoarece cele mai vechi vestigii au fost descoperite in preajma unor biserici ca cea de la Zebd, la sud-est de Alep, unde exista inscriptii trilingve, in limbile greaca, araba si siriaca. Prin invatamantul practicat pe langa.Biserica, scrierea va ajunge pana in Bahrein sau in regiunile de coasta ale Golfului Persic, unde erau instalate comunitati de crestini. Astfel obiectia venita din partea arabilor musulmani, in sensul ca arabii crestini nu ar fi indigeni, adica arabi, nu are nici un fundament istoric. Aceasta remarca se poate sprijini partial pe refuzul "arabicitatii" catorva, grupe de crestini, carora le place uneori sa accentueze apartenenta lor etnica mai veche, identificand religia cu etnia.

Fiecare dintre contestatari uita ca acesti crestini erau arabi inainte de secolul al VII-lea, cand a inceput epoca islamica. Examinand bine arabicitatea si islamitatea, putem releva o diferenta apreciabila: cea mai mare parte a musulmanilor nu sunt arabi, acestia reprezentand practic numai 17% din totalul lor. Cele mai mari state musulmane nu sunt cele arabe ci: Indonezia, Pakistanul, Bangladesul si India. In sfarsit marele numar de crestini arabi, mostenitori in secolul al IV-lea ai prozelitilor arabi de care vorbeste Faptele Apostolilor, demonstreaza ca nu putem identifica religia cu natiunea. De altfel arabicitatea nu poate indica o rasa sau o religie, ci o cultura, o istorie si un destin comun.

In secolul al IX-lea intalnim foarte multe lucrari ale comunitatilor arabe crestine, care isi exprima acordul lor asupra dogmei si dezacordul asupra termenilor filosofici, folositi in exprimarea ei. De exemplu, un scriitor siriac din secolul al XI-lea, Aii ben Arfadi, care locuia nu departe de Alep, ilustreaza raportul dintre crestini prin urmatoarea imagine: "trei persoane escaladeaza un munte fiecare dorind sa ajunga in varf, acest varf este Iisus Hristos, spre care tindem cu totii. In pofida diferentelor noi suntem cu totii de acord asupra lui Iisus Hristos".

O incurajare a acestei apropieri a fost si folosirea unei singure limbi - araba, de catre toate comunitatile crestine din aceasta zona. De altfel disputele dintre crestini, pentru motivele politice, culturale sau filosofice, intr-un cuvant, intre culturile acestor comunitati, au permis diviziunile din secolul al V-lea. Fiecare comunitate avea limba sa: greaca, siriaca, copta, armenana, impreuna cu cultura corespunzatoare. Astfel, in disputele hristologice calcedoniene si postcalcedoniene pentru exprimarea credintei unice in Iisus Hristos s-a resimtit dificultatea de intelegere a termenilor teologici, diferiti in fiecare comunitate.

Odata cu expansiunea musulmana, limba araba va castiga intregul Orient-Apropiat, ceea ce-i va determina treptat pe crestini sa-si abandoneze limba, scrierea, si sa vorbeasca araba, folosita si la Sfanta Liturghie. Astfel, fara a se converti la Islam, crestinii s-au arabizat in Egipt, Mesopotamia si intregul Orient-Apropiat. De aceea limba araba a devenit practic un mijloc de comunicare pentru intreaga regiune intre crestinii, care au inteles ca nu trebuie sa ramana izolati. Cultura si limba araba au fost factori de unitate a crestinilor din zona.

Nu trebuie uitata nici legatura istorica a arabilor crestini cu lumea bizantina din care provin in chip partial, ori implicarea lor incepand din secolul al XIX-lea in problema Orientului si jocul marilor puteri in regiune (Franta, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite ale Americii). Toate acestea au facut ca diversitatea problemelor unor comunitati arabe crestine sa evidentieze relatia dintre teritoriu si identitate, despre care voi incerca sa vorbesc in acest material.

Am vazut ca in momentul cuceririi musulmane crestinii din aceasta parte a lumii erau deja divizati, intre ortodocsi ramasi fideli Imperiului Bizantin si melkiti, nestorieni sau monofiziti din regiunile periferice ale Imperiului si de dincolo de el, din Armenia, Egipt ori Siria. Aceste segmentari si fractionari confesionale stabilite in urma unor divergente de ordin hristologic, generau noi diviziuni profunde de genul celor de ordin politic sau cultural, intre diferitele populatii semitice. In cadrul Imperiului Otoman minoritatile arabo-crestine erau sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, secondat de Patriarhul Alexandriei pentru Africa, si de cei ai Antiohiei si Ierusalimului pentru Orientul Apropiat. Caracteristica acestor ortodocsi arabi era faptul ca ei aveau episcopi greci, iar preotii si diaconii erau arabi. Crestinii monofiziti erau condusi pentru Egiptul copt, de catre Patriarhul copt de la Alexandria, iar pentru restul Imperiului de catre Patriarhul armean a carei autoritate se intindea si asupra siriacilor-iacobiti, ca si asupra nestorienilor de la frontiera turco-persana, vorbitori ai limbii arameene.

Maronitii proveneau dintr-o erezie iesita din monofizism, numita monotelism, care accepta in persoana lui Iisus Hristos o singura vointa, cea dumnezeiasca. Ei erau situati din punct de vedere geografic, in regiunea Libanului de astazi si se vor alatura Romei in perioada cruciadelor. Crestinii arabi ori arabizati traiau indeosebi, in valea Nilului sau in zonele fertile ale Palestinei, Siriei si Mesopotamiei. In cazul ortodocsilor ei erau in marea majoritate urbanizati, iar altii precum maronitii locuiau in zonele muntoase, incepand cu secolul al XVII-lea, fiecare din aceste Biserici a cunoscut un proces de uniatizare, adica de atasament al clerului si credinciosilor fata de Roma. Expansiunea romana a reprezentat un semn al sosirii marilor puteri in zona, in lupta lor pentru recucerirea si dezmembrarea Imperiului Otoman.

Folosirea factorilor religiosi urma o schema simpla: Franta ii proteja pe catolici (maroniti si uniti, de toate tendintele), Rusia pe ortodocsi, privilegiind in mod sistematic elementul arab si determinandu-l sa se opuna ierarhiei grecesti, observand in acest gen de pan-ortodoxie un complement la politica sa in Balcani, cu perspectiva deschiderii la Marea Mediterana. Tot Rusia a depus eforturi deosebite si pentru apropierea Bisericii copte din Etiopia si posibilitatea instalarii la Marea Rosie, ceea ce i-ar fi permis accesul la Africa.

In secolul al XIX-lea alte puteri patrund in Orientul Apropiat prin intermediul religiei. Austria apare ca protectoare a greco-catolicilor, iar Marea Britanic si Statele Unite ale Americii isi vor intinde misiunile protestante peste tot. La sfarsitul, secolului vom asista in Mesopotamia la o veritabila cursa de "misiuni" printre populatiile crestine locale, actiune accelerata si de descoperirea unor insemnate zacaminte de petrol.

Inainte de a trece la prezentarea modului de functionare identitara a acestor crestini arabi in perioada declinului Imperiului Otoman, ca si a cresterii sentimentului national arab, credem ca este util sa ne oprim putin asupra aspectului sociologic al acestor comunitati. Supuse statului juridic rezervat non-musulmanilor de catre musulmani, aceste comunitati crettine formeaza asa-numitele micro-societatii inchise, adesea delimitate teritorial in zone muntoase de refugiu, ceea ce permitea dezvoltarea unui sentiment identitar deosebit de puternic, intarit si de ostilitatea ambianta. Unele dintre ele se aflau in zone care faceau obiectul unor intense rivalitasi intre puterile europene: rivalitatea dintre Franta si Anglia din Egipt, in regiunea siro-palestiniana si Mesopotamia, germano-engleza si ruso-engleza in Mesopotamia.

In aceste conditii minoritatile crestine ca si cele musulmane (druizi, alaouti, siiti etc) din Orientul Apropiat devin un punct de sprijin pentru diferitele puteri in rivalitatile dintre ele. In schimb aceasta instrumentalizare, se va traduce printr-o consolidare a identitatii acestor comunitati-natiuni si prin adoptarea pentru unele dintre ele a unui model politic european de genul Stat-Natiune. In general aceste tentative vor fi destinate esecului. Ortodocsii arabi nu au manifestat niciodata veleitati nationliste. Populatiile urbanizate cu o situatie materiala buna din vremea lui Petru cel Mare, influentate de propaganda rusa, anti-greceasca, traiau intr-o relativ buna intelegere cu otomanii. La inceputul secolului al XX-lea ei aleg mai degraba cauza araba decat particularismul ortodox si militeaza de partea nationalistilor arabi impotriva otomanilor, a francezilor sau a englezilor. Astfel unul dintre fondatorii partidului Baas a fost un ortodox, Michel Aflak. Raspandirrea ortodocsilor arabi in orasele Siriei otomane (Liban, Siria, Palestina, Iordania) excludea orice posibilitate de teritorializare a indentitatii lor, care se va indrepta in aceste conditii catre formele unui militantism arab, mai mult sau mai putin laic.

Unii ortodocsi precum melkitii, foarte marcati de influenta franceza si cea austriaca, se vor atasa Romei in secolul al XVIII-lea, pentru a se desprinde de episcopatul grecesc. Acestia vor juca un rol foarte important in procesul de reinnoire al culturii arabe si al renasterii sentimentului national arab. Din perioada napoleoniana acesti uniati arabi vor participa la dezvoltarea Egiptului si a Siriei. Orientarea lor pro-occidentala va declansa insa o atitudine retinuta fata de ei din partea turcilor. Acelasi fenomen s-a petrecut si cu monofizitii arabi, numiti iacobiti, dintre care o parte sunt atasati Romei, fiind raspanditi in Siria Otomana. Acestia au cunoscut in vremea primului razboi mondial un inceput de genocid cu caracter religios. Astfel, risipirea diferitelor minoritati crestine in Orientul Apropiat le-a diminuat posibilitatile reale de teritorializare a propriei lor identitati comunitare, conducandu-le spre un nationalism arab radical.

Monofizitii copti s-au separat de Bizant in secolul al VI-lea, pentru a scapa de presiunile fiscale si politice ale Imperiului Bizantin. Coptii, nume ce vine din limba greaca si inseamna pur si simplu "egiptean", i-au primit in anul 640 pe arabii musulmani, ca pe niste eliberatori. Treptat ei au fost arabizati, suportand destul de greu conditia inferioara de dhimma, intr-un context amestecat de toleranta si persecutie. Chiar daca au reusit sa-si pastreze credinta, ei erau cetateni de rangul al II-lea in sanul imperiilor arabe si a celui otoman. O parte din acesti copti se vor atasa Romei, in secolul al XVII-lea. In secolul al XIX-lea coptii au participat la trezirea sentimentului national arab-egiptean, care avea ca principal scop construirea unui mare imperiu arab, pornind de la Cairo. Aceasta atitudine se va mentine de-a lungul intregului secol al XIX-lea, coptii opunandu-se si prezentei britanice din secolul al XX-lea.

Concentrati, din punct de vedere istoric, in nordul Egiptului, modernizarea acestei tari ii va determina sa se deplaseze catre marile orase egiptene precum Cairo sau Alexandria. Asemenea altor comunitati crestine arabe, raspandirea lor geografica precum si amestecul cu alte popoare musulmane majoritare in zona, nu vor face altceva decat sa impiedice orice idee de regrupare nationala. Aceasta situatie ii va conduce pe copti spre un nationalism laic, multi-confesional. De asemenea inlocuirea monarhiei cu sistemul republican va deschide pentru ei o perioada dificila. In confruntarea sa cu lumea occidentala, nasserismul a avut mereu tendinta de a-i acuza pe acesti crestini cum ca ar fi agenti ai Occidentului, acel Occident franco-britanic, care in alianta cu Israelul va ataca Egiptul, in anul 1956, ca urmare a nationalizarii canalului Suez, Nationalismul laic al lui Nasser va da dovada permanent, de retinere fata de copti, considerati a fi a V-a coloana a Occidentului. Aceasta miscare se va radicaliza in vremea lui Sadat, fiind preludiul unei puternice emigratii copte spre tarile occidentale. In anul 1998, mai mult de 2.000.000 de copti traiau in Europa si America. Astazi, cresterea Islamismului in Egipt nu face decat sa accentueze aceasta tendinta emigrationista, chiar daca guvernul doreste sa se foloseasca de copti pentru blocarea extremismului islamic.

De aceea, exodul crestinilor arabi in afara lumii arabe este un fapt major al secolului al XX-lea. Parasind Egiptul, Libanul, Irakul, Siria, Iordania si Israelul, crestinii arabi sunt astazi mai numerosi in afara lumii arabe decat in locurile istorice de origine. Acest exod al vechilor arabi crestini reprezinta una dintre principalele caracteristici ale istoriei arabo-crestine actuale si una dintre consecintele imposibilei teritorializari a acestor diferite comunitati.

Din partea lor, maronitii traiau in Muntii Liban, amestecati cu populatiile druize care-i dominau din punct de vedere social. Ruperea echilibrului comunitatii se va produce in momentul invaziei Siriei de catre trupele lui Mehmet Aii - Pasa Egiptului, sustinut de Franta si care dorea sa alcatuiasca un vast Imperiu arab modern, in detrimentul Imperiului Otoman. Conducatorii maroniti au sustinut tentativa sa si vor colabora cu el in timp ce druizii, sprijiniti de Londra, sustineau Istanbulul. Interesele variate si diferite au condus la confruntari si masacre importante, relatiile dintre cele doua comunitati fiind puternic afectate. Sub presiunea Marilor Puteri, nelinistite de cresterea influentei Frantei in Orientul Apropiat, a gasit un modus-vivendi intre diferitele confesiuni din aceasta zona. Din nefericire, in anul 1860, ca urmare a intrigilor engleze, in dorinta de a controla drumul Indiilor si a mentine integritatea Imperiului Otoman, razboiul civil dintre cele doua comunitati reizbucneste, aspectul sau brutal fiind ilustrat de masacrarea maronitilor de catre druizi.

Aceasta va produce in Europa o emotie puternica si va conduce la interventia militara in Liban a Frantei, secondata de Austria, sustinatoare a melkitilor catolici. Cei 20.000 de morti ai acestui razboi civil a permis recunoasterea in anul Imperiului Otoman, a unei specificitati maronite cu o structura admnistrativa proprie si mai ales sustinerea continua a Frantei pe plan politic, cultural si religios. Aceasta pace precara a avut de asemenea drept consecinta formarea unei diaspore maronite, caracterizata prin deplasarea acestei populatii din zona muntoasa catre Beyrouth si spre orasele de coasta ale actualului Liban; in acea perioada Beyrouthul era un oras dominat si populat de.suntti si de ortodocsi. Criza va deschide si calea exilului in afara Imperiului Otoman. O alta consecinta ceva mai indepartata, dar de care trebuie sa tinem seama, a fost formarea in sanul inteligentei maronite, a unui curent nationalist arab, care impreuna cu ortodocsii si greco-catolicii, vor forma, alaturi de mediile musulmane, una din componentele renasterii nationale identitare arabe. Elita maronita forma o elita pentru Liban si o alta pentru lumea araba, un exemplu interesant in acest sens fiind mentiunea ca primul dictionar de limba araba a fost scris de maroniti.

Pentru a intelege mai bine desteptarea sentimentului arab, este bine sa ne amintim ca in anul 1914, dupa emanciparea Balcanilor, o parte considerabila din populatia Imperiului Otoman era araba; de aici miza considerabila reprezentata de cresterea sentimentului national arab pentru viitorul Imperiului Turc si de asemenea violenta represiunii turcesti, care s-a abatut nu doar asupra armenilor si grecilor, dar si impotriva arabilor crestini, in special maroniti si iacobiti din regiunea Muntelui Hauran. In anul 1918, regiunea actualului Liban a fost eliberata de armatele britanice si franceze. De acum inainte se punea problema viitorului Libanului, care conform acordului incheiat acum trebuia sa se gaseasca in zona de influenta a francezilor. In acest caz erau prevazute trei solutii: prima cu un Liban care putea ramane ca o provincie in cadrul Siriei, o Sirie mare trecuta de sub controlul otoman sub cel al Frantei, apoi un micro-Liban limitat la zonele maronite non viabile din punct de vedere economic si in sfarsit un micro-Liban extins asupra zonelor non maronite. Spre dezamagirea nationalistilor sirieni, cea de a treia solutie a fost retinuta. Identitatea maronita a fost astfel teritorializata datorita Frantei si includea si alte comunitati crestine si musulmane, opunandu-se practic Siriei care vedea in crearea Marelui Liban o manevra a imperialismului francez.

Identitatea maronita se putea inscrie intr-un teritoriu, dar lua fiinta o tara ce cuprindea pe viitor nu mai putin de 17 comunitati religioase, crestine si musulmane. A urmat o perioada de crestere economica si de dezvoltare identitara pentru maroniti, chiar daca pentru alte comunitati insatisfactiile au fost numeroase. De fapt maronitii erau minoritari in Liban, iar in plus statul ii izola in sanul lumii arabe crestine deoarece ortodocsii erau traditional mai degraba favorabili Damascului decat Parisului. In anul 1943, pentru a pregati independenta, a fost adoptat un pact national care impartea competentele politice intre cele mai importante comunitati libaneze: maroniti, druizi, siiti, suniti si ortodocsi. Preponderenta a revenit in cele din urma maronitilor chiar daca acest lucru nu corespundea cu situatia demografica din tara. Daca maronitii au reusit sa aiba un Stat pentru ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-si mentine preponderenta s-a apelat la o partajare de putere cu celelalte comunitati.

Intre independenta obtinuta in anul 1945 si inceputul razboiului civil din anul 1975, in istoria Libanului a intervenit un nou factor: in raport cu crestinii, musulmanii au devenit majoritari. In anul 1932 crestinii reprezentau 52% din populatie fata de 42% in timpul razboiului civil, iar maronitii au trecut de la 29% la 24% dinamica demografica musulmana fiind data de comunitatea siita, care a devenit cea mai importanta in tara. Aceste mutatii demografice, asociate cu prezenta refugiatilor palestinieni, vor provoca o reconsiderare a puterii maronite, amplificata de obsesia acestora din urma, de situatia incercuirii de catre musulmani. Cele doua fenomene vor declansa un razboi civil, ce va dura 17 ani.

In noile conditii strategia maronitilor a alternat intre mentinerea actualului Liban, cu izolarea diferitelor comunitati si crearea unei noi entitati, cu o suprafata mai mica, dar alcatuita numai din crestini. Ideea transformarii Libanului intr-un Stat descentralizat, federal, a aparut atunci cand, in urma razboiului civil, tara s-a transformat in mai multe zone confesionale omogene si izolate una de cealalta. Crestinii, care pana atunci au trait in buna intelegere cu musulmanii s-au refugiat acum la nord de Beyrouth. In urma acestei deplasari s-au format noi zone cu populatie siita, druiza ori sunita. In afara satelizarii Libanului de catre Siria, rezultatul acestui razboi a fost consolidarea teritorializarii comunitatilor libaneze, sau ceea ce s-a numit "cantonizarea Libanului"; caracterizata prin existenta unor zone preponderent comunitare in detrimentul unui Liban pluralist. Astfel, reconstructia unui stat libanez a esuat, acesta fiind de fapt transformat intr-o confederatie de regiuni autonome, ce corespundeau principalelor comunitati, fiecare conducandu-se dupa propria lege. Triumful comunitarizarii si teritorializarii Libanului, va marca practic sfarsitul definitiv al maronismului, sau cel putin al unui Stat cu o directie preponderent maronita, marele vis franco-catolico-maronit.

Pe planul identitar, anii de razboi au permis reactualizarea unei teme importante: tema feniciana. Dornica de o demarcare de arabism, o parte a elitei maronite se va prezenta drept descendenta a fenicienilor, ceea ce le-a permis respingerea propriei arabicitati si deci o distantare fata de Islam. Ei vor trece de la un raaro-nisro activ in directia renasterii culturale si nationale arabe de la sfarsitul secolului al XIX-lea, catre un maronism restrans la un teritoriu protejat de Franta, sau ceva mai tarziu spre o comunitate care devine minoritara demografic si politic, din cauza unei importante emigratii. Libanul ca tara deschisa influentei occidentale, dar si loc de refugiu pentru alte populatii, venite din Orientul Mijlociu, a reprezentat o exceptie in istoria complexa a lumii arabe crestine. Cazul libanez arata imposibilitatea unei teritorializari politice viabile si durabile, a unei minoritati crestine pe pamant islamic.

Pentru Liban, dar si pentru alte tari din regiune, in incercarea de a scapa statutului de minoritate si pentru a gasi mijloacele de a convietui cu lumea islamica, crestinii au recurs la un anumit nationalism local, adica de consolidare a sentimentului de apartenenta la Statele existente (create pe ruinele fostului Imperiu Otoman). Caracterul multicomunitar le permitea dezvoltarea unei identitati, ce nu se putea confunda cu gruparile majoritare. In contextul acestei "compartimentari" o transformare importanta se producea in planul identitar al majoritatii, care avea constiinta apartenentei la o tara. La adapostul frontierelor, trasate in functie de interesele marilor puteri europene, au fost create conditiile fuziunii comunitatilor crestine cu cele musulmane.

Nationalismul statal a fost cel mai bine ilustrat in Egipt. Conditiile erau si favorabile deoarece tara avea identitate nationala incontestabila si nu se confunda cu Islamul. Intre cele doua razboaie mondiale, coptii au militat in mod activ alaturi de musulmani pentru impunerea temei nationalismului egiptean, pentru un Egipt independent. Fostul Secretar al O.N.U. Butros Ghali, care apartine unei vechi familii de copti a fost alaturi de liderul nationalist musulman Saad Zaghloul, atat la negocierile din inchisoare, cat si la manifestatiile nationaliste, care au avut loc dupa cel de-al II-lea razboi mondial in Egipt.

O alta comunitate, victima, de data aceasta a unui veritabil genocid au fost asiro-caldeii. in secolul al XlX-lea ei traiau la limita dintre doua Imperii: cel Otoman si cel Persan. Ei erau descendentii nestorienilor, Biserica ce a cunoscut o expansiune misionara deosebita, pana in Tibet si Java. Nestorienii au fost distrusi de invazia mongola, cei ramasi refugiindu-se in regiunile muntoase. In Evul Mediu ei s-au impartit in doua ramuri: cea a asirienilor ramasi nestorieni si cea a caldeilor atasati Romei. Originea lor etnica ridica si astazi unele probleme pentru specialisti: sunt ei descendentii vechilor asirieni, arabizati sau ii reprezinta pe kurzii aramaizati, iar apoi arabizati? Indiferent de ipoteza, cea mai mare parte dintre ei au pastrat limba aramaica. In secolul al XIX-lea ei traiau in trei zone: Hakari - bastion muntos inaccesibil, printre kurzii din sud-estul Turciei de astazi, in regiunea Massoul printre arabi si kurzi in regiunea Urmia din Persia, printre azeri, kurzi si persani.

Constant persecutati de diferitii lor vecini musulmani, pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au facut obiectul mai multor solicitudini din partea misiunilor catolice franceze, anglo-anglicane, americano-protestante, germane si ruse-ortodoxe, mai ales din momentul in care s-a constatat ca regiunea Massoul continea enorme rezerve de petrol. Rusia vedea in minoritatea asiro-babiloniana un eventual punct de sprijin.pentru a avansa in Turcia sau Persia, iar Biserica Ortodoxa Rusa chiar a reusit.sa recupereze o parte a minoritatii caldeene din Persia, in anul 1914, avansarea armatei rusesti in Turcia orientala si ocuparea nordului Persiei vor determina deplasarea si instalarea asiro-caldeilor in Rusia. Reactia turcilor va fi deosebit de violenta: mai mult de 250.000 de asiro-caldei au fost masacrati, iar altii se vor refugia in Rusia si in Persia ocupata de armata rusa.

Caderea Imperiului Tarist in anul 1917, a provocat si antrenat un nou masacru in regiunea Urmia unde kurzii si persii s-au napustit asupra unei populatii pentru care fostii aliati nu-i mai puteau sustine. Dupa noi masacre, asiro-caldeii au parasit regiunea pentru Mesopotamia, aflata sub control britanic. In mijlocul acestor conflicte deosebit de grave, dupa incetarea ostilitatilor, autoritatile asiro-caldee au trimis la negocierile de la Versailles mai multe delegatii, cu cererea expresa de a obtine crearea unui stat asiro-caldeean, alcatuit dintr-o parte a Azerbadjanului pers, a Estului Turciei, a regiunii Massoul cu iesire la Marea Mediterana si Golful Persic. Aceasta tentativa de teritorializare a natiunii asiro-caldeene dupa genocidul caruia a trebuit sa-i faca fata, a fost fara rezultat, deoarece Massoul a fost integrat Irakuli, plasat insa sub mandat britanic, iar regiunea Hakari va ramane la turci.

Tot acum armata engleza se va servi de trupele asiriene pentru a inabusi revoltele arabe ivite odata cu noua tutela a Irakului. Irakienii isi vor aminti de acest rol represiv si in momentul obtinerii independentei in anul 1932, vor avea loc adevarate progromuri impotriva asiro-caldeilor, considerati colaboratori ai englezilor, soldate cu mii de morti si un important exil catre Siria franceza ori Persia,. in timpul celui de-al doilea razboi mondial trupele asiro-caldee vor ajuta armata britanica in Orientul Mijlociu si in Europa. Pentru asiro-caldeii ramasi in regiunea de nord a Persiei, a Urmiei, acestia vor fi antrenati in razboaiele civile iraniene, care vor opune Teheranului, Kurdistanului si Azerbadjanului pro-sovietic. In chip paradoxal, odata cu venirea la putere a unui regim republican si laic, incepand cu anul 1958, lucrurile se voir linisti. Regimurile republicane irakiene de diferite tipuri, cele ale lui Kasserh sau ale lui Saddam Husein, se vor concentra asupra .accentului pus pe unitatea natiunii irakiene la nivelul diferitelor componente etnice, arabi sau kurzi, si confesionale, suniti, siiti si crestini. Aceasta stabilitate relativa a problemei asiro-caldee, intr-un regim care predica unitatea natiunii irakiene in diversitatea ei, echilibra oarecum situatia. Numai ca in fata unor acte "de zel", cea mai mare parte a acestor populatii asiro-caldee din Irak, va emigra spre tari ca: Australia, Statele Unite sau Europa.

Astazi sunt mai putin de un milion de asiro-caldei in Irak, printre care si fostul numarul 2 al regimului Sadam Husein, Tarek Aziz. Actuala stabilizare a situatiei nu a fost posibila decat prin abandonarea oricarei revendicari teritoriale si particulare, in schimbul pacii si a unor concesii de ordin cultural. Aceeasi situatie este si in Iran, unde in regiunea Urmia asiro-caldeii par a se fi acomodat cu regimul islamic, aflat la putere dupa debarcarea fostului Sah. in raport cu spatiul geografic ocupat initial, aceasta "natiune" crestina a fost complet lipsita de teritoriu in secolul al XX-lea.

Un ultim exemplu al dinamicii comunitatilor crestine arabe in istoria politica a Orientului-Apropiat este cel al crestinilor palestinieni, ortodocsi sau melkiti catolici, in lupta palestiniana. Un sfert dintre palestinieni sunt crestini, iar din acest procent jumatate sunt ortodocsi. Doi dintre principalii conducatori ai miscarii palestiniene sunt de origine ortodoxa: Hawatme si Habas, ca de altfel si sotia lui Yassdr Arafat. Daca ortodoxia nu joaca un rol specific intre revendicarile palestiniene, pluralismul religios, fenomen mai putin intalnit in Europa, ocupa un rol de frunte in desfasurarea negocierilor de pace. In acest caz initiativa nationala dintr-o perspectiva laica a primat si a anulat orice revendicare identitara de tip comunitar confesional, singurul obiectiv fiind eliberarea Palestinei arabe, fara a-si face prea multe probleme pentru apartenenta religioasa. Ortodocsii au chiar tendinta de a se alatura miscarilor palestiniene dure.

Dincolo de stralucirea lumii bizantine, crestinii arabi in secolul al XX-lea nu au reusit sa depaseasca statutul lor de minoritate religioasa. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Natiune nu i-a impiedicat sa-si pastreze identitatea, chiar si in diaspora din ce in ce mai numeroasa. De aceea consideram ca esecul lor poate avea si un aspect pozitiv, deoarece ilustreaza ca un grup socio-etnic ori socio-confesional ce se poate mentine in afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a doua sau trei generatii. Ramane de vazut daca aceasta limita poate fi depasita.

La randul ei traditia araba crestina ocupa un rol important in dialogul cu musulmanii, sau in cofruntarea dintre monoteismul absolut iudaic si cel islamic. De pilda, cum poate fi explicata dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fara un real pericol reductionist. Dezvoltandu-si insa propria traditie teologica, arabii crestini nu trebuie sa invidieze nici Occidentul crestin, nici pe ortodocsii din estul si sud-estul Europei, a caror traditie teologica le poate fi complementara, in fond traditia araba crestina, nascuta din necesitatea crestinilor de a reaminti esenta credintei in fata Islamului, poate ajuta la o reinnoire a constiintei misionare a Bisericilor prezente in lumea araba. Daca vor ramane in continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unitatii crestine in Orientul Apropiat. La aceasta se adauga si dialogul destul de dinamic cu Europa catolica si cea ortodoxa, sau relatia speciala cu musulmanii, ce speram ca va dezvolta in aceasta zona a lumii o noua perioada de intelegere, dreptate si pace.

Rezumat

Incercarea de a vorbi despre crestinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii crestini incadrati in lumea musulmana incepand cu secolul al VII-lea, poate parea un lucru indepartat de spatiul geografic traditional crestin. Ce au insemnat arabii in istoria umanitatii, se cunoaste foarte bine, au realizat lucruri remarcabile in domenii dintre cele mai diverse, plecand de la descoperirile arheologice si continuand cu infaptuiri deosebite in matematica, medicina, filosofie, literatura, arte, etc. Din pacate crestinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est si Rusia uita uneori ca religia crestina s-a nascut in Orient, iar cand vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gandesc aproape in exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea impresiile despre acest spatiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatura romaneasca, de o informatie lipsita de obiectivitate, ori de o impresie superficiala, ce poate proveni dintr-o scurta calatorie turistica sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amanuntit al traditiei arabe crestine, ce se intinde din Orientul Apropiat pana in Spania; din punct de vedere cultural ea se intersecteaza cu traditiile siriaca, latina ori armeana, distingand si filoane maronite, caldee sau asiriene.

Originalitatea traditiei arabe crestine este cu atat mai evidenta cu cat ea este anterioara Islamului. Prima scriere araba provine din siriaca si ar fi opera mediului crestin, deoarece cele mai vechi vestigii au fost descoperite in preajma unor biserici ca cea de la Zebd, la sud-est de Alep, unde exista inscriptii trilingve, in limbile greaca, araba si siriaca. Prin invatamantul practicat pe langa.Biserica, scrierea va ajunge pana in Bahrein sau in regiunile de coasta ale Golfului Persic, unde erau instalate comunitati de crestini. Astfel obiectia venita din partea arabilor musulmani, in sensul ca arabii crestini nu ar fi indigeni, adica arabi, nu are nici un fundament istoric.

Aceasta remarca se poate sprijini partial pe refuzul "arabicitatii" catorva, grupe de crestini, carora le place uneori sa accentueze apartenenta lor etnica mai veche, identificand religia cu etnia. Fiecare dintre contestatari uita ca acesti crestini erau arabi inainte de secolul al VII-lea, cand a inceput epoca islamica. Examinand bine arabicitatea si islamitatea, putem releva o diferenta apreciabila: cea mai mare parte a musulmanilor nu sunt arabi, acestia reprezentand practic numai 17% din totalul lor. Cele mai mari state musulmane nu sunt cele arabe ci: Indonezia, Pakistanul, Bangladesul si India. In sfarsit marele numar de crestini arabi, mostenitori in secolul al IV-lea ai prozelitilor arabi de care vorbeste Faptele Apostolilor, demonstreaza ca nu putem identifica religia cu natiunea. De altfel arabicitatea nu poate indica o rasa sau o religie, ci o cultura, o istorie si un destin comun.

Inainte de a trece la prezentarea modului de functionare identitara a acestor crestini arabi in perioada declinului Imperiului Otoman, ca si a cresterii sentimentului national arab, credem ca este util sa ne oprim putin asupra aspectului sociologic al acestor comunitati. Supuse statului juridic rezervat non-musulmanilor de catre musulmani, aceste comunitati crettine formeaza asa-numitele micro-societatii inchise, adesea delimitate teritorial in zone muntoase de refugiu, ceea ce permitea dezvoltarea unui sentiment identitar deosebit de puternic, intarit si de ostilitatea ambianta. Unele dintre ele se aflau in zone care faceau obiectul unor intense rivalitasi intre puterile europene: rivalitatea dintre Franta si Anglia din Egipt, in regiunea siro-palestiniana si Mesopotamia, germano-engleza si ruso-engleza in Mesopotamia.

In aceste conditii minoritatile crestine ca si cele musulmane (druizi, alaouti, siiti etc) din Orientul Apropiat devin un punct de sprijin pentru diferitele puteri in rivalitatile dintre ele. In schimb aceasta instrumentalizare, se va traduce printr-o consolidare a identitatii acestor comunitati-natiuni si prin adoptarea pentru unele dintre ele a unui model politic european de genul Stat-Natiune. In general aceste tentative vor fi destinate esecului. Ortodocsii arabi nu au manifestat niciodata veleitati nationliste. Populatiile urbanizate cu o situatie materiala buna din vremea lui Petru cel Mare, influentate de propaganda rusa, anti-greceasca, traiau intr-o relativ buna intelegere cu otomanii. La inceputul secolului al XX-lea ei aleg mai degraba cauza araba decat particularismul ortodox si militeaza de partea nationalistilor arabi impotriva otomanilor, a francezilor sau a englezilor. Astfel unul dintre fondatorii partidului Baas a fost un ortodox, Michel Aflak. Raspandirrea ortodocsilor arabi in orasele Siriei otomane (Liban, Siria, Palestina, Iordania) excludea orice posibilitate de teritorializare a indentitatii lor, care se va indrepta in aceste conditii catre formele unui militantism arab, mai mult sau mai putin laic.

Pentru a intelege mai bine desteptarea sentimentului arab, este bine sa ne amintim ca in anul 1914, dupa emanciparea Balcanilor, o parte considerabila din populatia Imperiului Otoman era araba; de aici miza considerabila reprezentata de cresterea sentimentului national arab pentru viitorul Imperiului Turc si de asemenea violenta represiunii turcesti, care s-a abatut nu doar asupra armenilor si grecilor, dar si impotriva arabilor crestini, in special maroniti si iacobiti din regiunea Muntelui Hauran. In anul 1918, regiunea actualului Liban a fost eliberata de armatele britanice si franceze. De acum inainte se punea problema viitorului Libanului, care conform acordului incheiat acum trebuia sa se gaseasca in zona de influenta a francezilor. In acest caz erau prevazute trei solutii: prima cu un Liban care putea ramane ca o provincie in cadrul Siriei, o Sirie mare trecuta de sub controlul otoman sub cel al Frantei, apoi un micro-Liban limitat la zonele maronite non viabile din punct de vedere economic si in sfarsit un micro-Liban extins asupra zonelor non maronite.

Spre dezamagirea nationalistilor sirieni, cea de a treia solutie a fost retinuta. Identitatea maronita a fost astfel teritorializata datorita Frantei si includea si alte comunitati crestine si musulmane, opunandu-se practic Siriei care vedea in crearea Marelui Liban o manevra a imperialismului francez. Identitatea maronita se putea inscrie intr-un teritoriu, dar lua fiinta o tara ce cuprindea pe viitor nu mai putin de 17 comunitati religioase, crestine si musulmane. A urmat o perioada de crestere economica si de dezvoltare identitara pentru maroniti, chiar daca pentru alte comunitati insatisfactiile au fost numeroase. De fapt maronitii erau minoritari in Liban, iar in plus statul ii izola in sanul lumii arabe crestine deoarece ortodocsii erau traditional mai degraba favorabili Damascului decat Parisului. In anul 1943, pentru a pregati independenta, a fost adoptat un pact national care impartea competentele politice intre cele mai importante comunitati libaneze: maroniti, druizi, siiti, suniti si ortodocsi. Preponderenta a revenit in cele din urma maronitilor chiar daca acest lucru nu corespundea cu situatia demografica din tara. Daca maronitii au reusit sa aiba un Stat pentru ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-si mentine preponderenta s-a apelat la o partajare de putere cu celelalte comunitati.

Un ultim exemplu al dinamicii comunitatilor crestine arabe in istoria politica a Orientului-Apropiat este cel al crestinilor palestinieni, ortodocsi sau melkiti catolici, in lupta palestiniana. Un sfert dintre palestinieni sunt crestini, iar din acest procent jumatate sunt ortodocsi. Doi dintre principalii conducatori ai miscarii palestiniene sunt de origine ortodoxa: Hawatme si Habas, ca de altfel si sotia lui Yassdr Arafat. Daca ortodoxia nu joaca un rol specific intre revendicarile palestiniene, pluralismul religios, fenomen mai putin intalnit in Europa, ocupa un rol de frunte in desfasurarea negocierilor de pace. In acest caz initiativa nationala dintr-o perspectiva laica a primat si a anulat orice revendicare identitara de tip comunitar confesional, singurul obiectiv fiind eliberarea Palestinei arabe, fara a-si face prea multe probleme pentru apartenenta religioasa. Ortodocsii au chiar tendinta de a se alatura miscarilor palestiniene dure.

Dincolo de stralucirea lumii bizantine, crestinii arabi in secolul al XX-lea nu au reusit sa depaseasca statutul lor de minoritate religioasa. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Natiune nu i-a impiedicat sa-si pastreze identitatea, chiar si in diaspora din ce in ce mai numeroasa. De aceea consideram ca esecul lor poate avea si un aspect pozitiv, deoarece ilustreaza ca un grup socio-etnic ori socio-confesional ce se poate mentine in afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a doua sau trei generatii. Ramane de vazut daca aceasta limita poate fi depasita.

La randul ei traditia araba crestina ocupa un rol important in dialogul cu musulmanii, sau in cofruntarea dintre monoteismul absolut iudaic si cel islamic. De pilda, cum poate fi explicata dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fara un real pericol reductionist. Dezvoltandu-si insa propria traditie teologica, arabii crestini nu trebuie sa invidieze nici Occidentul crestin, nici pe ortodocsii din estul si sud-estul Europei, a caror traditie teologica le poate fi complementara, in fond traditia araba crestina, nascuta din necesitatea crestinilor de a reaminti esenta credintei in fata Islamului, poate ajuta la o reinnoire a constiintei misionare a Bisericilor prezente in lumea araba. Daca vor ramane in continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unitatii crestine in Orientul Apropiat. La aceasta se adauga si dialogul destul de dinamic cu Europa catolica si cea ortodoxa, sau relatia speciala cu musulmanii, ce speram ca va dezvolta in aceasta zona a lumii o noua perioada de intelegere, dreptate si pace.

Drd. Stelian Gombos

.