De la icoana bizantina la televizor

 Scriptura nu ne da nici un detaliu asupra infatisarii lui Iisus Hristos. Aceasta a putut da nastere la pareri controversate in ceea ce priveste chipul istoric al Mantuitorului. Adevarul despre infatisarea Domnului a preocupat mintile crestinilor inca din vremurile imediat urmatoare ultimilor sai martori oculari.

Motivul pentru care chipul Mantuitorul nu s-a raspandit printre primii crestini tine chiar de esenta crestinismului, de inalta filosofie concentrata mai mult in jurul lumii spirituale, duhovnicesti, si nu a celei materiale. De aceea si chipul material, adica istoric, al lui Hristos a fost foarte usor inlocuit prin simboluri, cum era de exemplu pestele (pe care crestinii il purtau la gat, din piatra sau chihlimbar, la fel cum noi purtam astazi crucea), fara nici o paguba pentru credinta in El.

Primii crestini, deoarece erau in asteptarea celei de a Doua Veniri a Mantuitorului (pe care o considerau imediata), se concentrau mai mult asupra aspectelor ce priveau direct mantuirea lor, acordand o mai mica atentie amanuntelor exterioare, cum ar fi fost, de exemplu, infatisarea fizica a Mantuitorului Hristos.

Sigur ca lucrurile nu au stat asa si mai tarziu. Pentru ca nu toti ajungeau la inalta filosofie crestina, iar faima despre inteleptul din Nazaret trecuse de hotarele poporului Sau, adica se raspandise printre pagani, au inceput sa apara imagini ale Mantuitorului, dupa felul in care si-L inchipuia fiecare popor. La romani, de exemplu, Il gasim pe Hristos reprezentat in chip de soldat cu o oaie in spate (Blandul Pastor, catacombele romane din sec. II-III), iar la greci in chipul unui tanar imberb, dupa modelul lui Hermes. Intr-un cuvint, cultul trupului, cultivat de greci, antropocentrismul pagin, se ras-fringe inevitabil si asupra reprezentarilor picturistice ale lui Hristos.

Impotriva acestui fapt se revolta parintii celui de al "cinci-saselea" Sinod Ecumenic (692), zis si Trulan, la care se interzic categoric, prin canonul 100, toate reprezentarile "care vrajesc privirea, corup mintea si pricinuiesc explozii de placeri necurate". Din aceasta cauza se stabiliste ca mod de reprezentare canonica a Mantuitorului, a Maicii Lui si a tuturor sfintilor stilul bizantin, care se pastreaza pana astazi in bisericile ortodoxe.

Grav si esentializat, stilul bizantin isi propune sa surprinda starea trupului indumnezeit, duhovnicesc, lipsit chiar si de cea mai mica aluzie la cele trupesti, trupul nou despre care vorbeste Apostolul Pa vel. Acest canon a fost incalcat in Apus, unde se dezvolta o pictura dulceaga si chiar perversa, incepand cu arta Renasterii si pana azi.

Care este totusi adevarul despre infatisarea Domnului, caci, de vreme ce s-a intrupat si a trait printre noi, evident ca a avut si un chip istoric in care S-a ivit timpului?

Iata ce gasim in acest sens la filosoful crestin Origen, in lucrarea sa Contra lui Celsus scrisa in 248, in care el aduce cuvintele lui Celsus: "Daca Duhul lui Dumnezeu cu adevarat s-a salasluit in El (Iisus), atunci el ar trebui sa se deosebeasca de ceilalti prin frumusetea chipului, desavirsirea trupului, la fel si prinarta vorbirii. Pentru ca e cu neputinta de crezut ca cel in al carui trup a fost ceva dumnezeiesc sa nu se deosebeasca cu nimic de ceilalti. Si totodata oamenii povestesc cum ca Iisus ar fi avut o statura mizerabila si o fata atat de urata, incat provoca greata".

Parerea despre o infatisare neatragatoare a Mantuitorului a existat printre teologii crestinismului timpuriu (Tertulian, Sfintii Clement si Chiril al Alexandriei, Sfantul Irineu de Lyon s.a.), bazata pe intelegerea literala a versetului din prorocul Isaia, ce se refera la intruparea lui Dumnezeu: "nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare ca sa ne fie drag. Dispretuit era si cel din urma dintre oameni" (is. 53, 2-3). Totusi tindem sa ne alaturam Parintilor, care gasesc in acest verset indicatia directa asupra patimilor Mintuitorului. In acest fel, descrierea, evident respingatoare, nu afecteaza cu nimic conceptia despre desavarsirea fizica a Domnului Hristos.

De fapt, imperfectiunea insasi este o urmare a caderii. Caci "a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau" (Facere 1, 27) "si a vazut Dumnezeu ca este bine" (Facere 1, 12, 18, 21, 25). Deci, facandu-l pe Adam, Dumnezeu l-a facut desavarsit si doar pacatul a putut atrage dupa sine toate imperfectiunile de mai tarziu, chiar si cele fizice, ca stigmate ale "mortii de care a murit" (Facere 3, 3), prin calcarea poruncii. Insa "sfintenia trupului Dumnezeului si Domnului era infinit mai mare decat sfintenia in care a fost creat trupul fapturii - al lui Adam".

Orice imperfectiune fizica, in cazul dat, in descrierea Mantuitorului ar intra in contradictie cu absenta pacatului despre care spunem ca-L caracterizeaza. Desavirsirea fizica a lui Hristos este si chezasia succesului innoirii vechiului Adam de catre Noul Adam - Domnul.

Pornind de la acelasi fapt, al Dumnezeirii lui Hristos, inregistrat de Origen, Sfantul Ignatie Briancianinov scrie: "Trupul Dumnezeului-Om avea o gratie si o frumusete neobisnuita, dupa cum a cantat despre El proroceste protoparinteleLui, Sfantul Proroc David: impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor (Ts. 44, 2). Insa frumusetea trupeasca a Dumnezeului-Om nicidecum nu producea asupra partii feminine acele impresii pe care de obicei le produce asupra ei frumusetea barbatilor. Sa fie respins si blestemat un astfel de gand marsav si hulitor de Dumnezeu, care de altfel este acceptat si pronuntat de eretici. Dimpotriva, trupul lui Hristos vindeca toate patimile, si sufletesti si trupesti. Insusirea de care era el patruns, acea insusire o transmitea (si altora). El (trupul) din belsug raspandea harul Dumnezeiesc tuturor celor ce priveau la el, tuturor celor ce se atingeau de el, si barbatilor si femeilor. Putere iesea de la El, marturiseste Evanghelia, si-i vindeca pe toti (Luca 6, 19). Si cati se atingeau de El se vindecau (Marcu 6, 56). Acesta este acel trup Dumnezeiesc despre care insusi Domnul a marturisit: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi (Ioan 6, 54-56)."

De aceeasi parere este si Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand ca "Iisus era prea-frumos". Sfantul Grigorie de Nyssa, Fericitul Augustin si Sfantul Ambrozie al Mediolanului erau convinsi ca Dumnezeu-Omul era impodobit cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor; revarsatu-s-a har pe buzele Tale, pentru aceasta Te-a binecuvantat pe Tine Dumnezeu, in veac (Ps. 44, 3).

Cu totul altfel rezolva problema infatisarii lui Hristos regizorul Martin Scorsese in filmul "Ultimele ispite ale lui Hristos" (dupa cartea lui Nicos Kazandzachis). Pentru el Iisus Hristos nu este un Ales, nu este Altfel. El nu numai ca este la fel cu toti, ci chiar e mult mai obisnuit, mai banal decat toti oamenii obisnuiti. Fata Lui nu numai ca nu este plina de Duh, ci este respingatoare fizic. In figura lui e multa platitudine, la fel ca si in viata Lui. Si revenirea Lui la constientizarea misiunii Sale si a necesitatii jertfei, cand in discutia cu Iuda afirma ca principala e eliberarea sufletului, deoarece altfel lantul raului nu va fi rupt niciodata, si nu eliberarea de sub puterea romana, nu salvarea trupului, cum sustine Iuda, ci, dimpotriva, salvarea sufletului; toate acestea nu-l conving pe privitor prin dezlegarile metaforice ce se dau evenimentelor si mai cu seama prin rastignirea, plina de amanunte pur fiziologice, si prin suferinta lui Iisus pe cruce. El moare fizic pe cruce si nu-ti vine a crede ca duhul lui se va intoarce la Dumnezeu-Tatal.

Dar ceea ce ramane din filmul lui Scorsese nu este nici macar aceasta filosofie joasa, ci ceva mult mai grav. Ideea ca Hristos n-a fost Dumnezeu o gasim inca in Evanghelii, motivul pentru care a si rastignit: Pe acesta l-am gasit razvratind neamul nostru si zicand ca el este Hristos(Luca 23, 2). Ca Hristos ar fi fost nascut din desfranare si ca avea demon - si asta gasim in Evanghelii, invinuiri aduse de iudei (Marcu 3, 22; Ioan 8, 41). Scorsese insa merge mult mai departe, el ecranizeaza barfele deocheate create in jurul Mantuitorului si al Mariei Magdalena.

De altfel, acest subiect nu l-a preocupat doar pe Scorsese. Scriitorul spaniol Jose Saramago publica un roman cu acelasi subiect Evanghelia dupa Iisus (tradus imediat in ruseste), pentru care obtine si Nobelul pe anul literar 1997.

Subiectul l-am auzit discutat si de yoghinii din Romnia, care cred ca si-au importat argumentul de la colegii din Occident. Prin analogii sincretiste, yoghinii, mai ales cei occidentalizati, cauta sa-si motiveze orgiile nu numai prin zeitatile lor, cum ar fi Krisna (care avea 16 800 de ciobanite-gopi), ci si prin atribuirea in mod deplasat a unor astfel de "insusiri" sfintilor si chiar Mantuitorului Hristos. (Stim deja speculatiile ce se fac pe seama asemanarii cuvintelor Krisna si Christos). Acestora le place sa citeze cazul Mariei Egipteanca si a Mariei Magdalena, cat si diverse pilde din Pateric in care se arata caderea unor calugari, fara sa vada pocainta si indreptarea lor de mai tarziu.

Yoghinii chiar au gasit si citatul evanghelic in care Hristos "lauda" desfranarea: "Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit" (Luca 7, 47). Dupa mintea lor, "caci mult a iubit" s-ar referi la faptul ca a iubit multi barbati. Pentru ca am avut o discutie de o jumatate de zi cu unul din ei, care mai era si scriitor pe deasupra, dar nu s-a lasat convins, indraznesc sa precizez lucrurile. Daca Hristos a laudat-o pe Maria Magdalena pentru ca "a iubit multi barbati", dupa cum zic yoghinii, de ce Magdalena, care L-a iubit sincer pe Iisus pana la sfarsitul vietii, s-a lasat de desfranare, daca pentru asta fusese laudata de El? De unde stim ca s-a lasat de desfranare? Plansul ei o arata. Altfel ce motiv avea sa vina si sa se umileasca in fata tuturor o femeie care avea atata "trecere"? Pentru ca a propovaduit impreuna cu apostolii pina la sfarsitul vietii si pentru ca a fost primul om caruia i S-a aratat Hristos dupa inviere (Ioan 20,14-16). Dar sa lasam.

Ceea ce supara la acest film nu este atat subiectul, caci e facut de un necredincios, cat faptul ca el a fost difuzat intr-o tara preponderent ortodoxa. Nicaieri in lume nu se mai poate difuza astazi un film antisemit fara urmarile de rigoare, cu atat mai mult in Israel. Niciodata televiziunea din Istanbul nu va arata un film in care este batjocorit Mahomed. Iar in India nimeni nu indrazneste nici macar sa alunge o vaca de pe autostrada, pentru ca este sfanta!

Acelasi film a fost aratat si in Rusia in 1997. Iata ce scrie despre asta poate cel mai vestit apologet al Rusiei contemporane, diaconul Andrei Kuraev: "Evenimentul cel mai scandalos din viata religioasa a Rusiei pe anul 1997 s-a petrecut la 9 noiembrie, in aceasta seara de duminica NTV-ul a rulat filmul "Ultimele ispite ale lui Hristos". Conflictul ce se cocea in ascuns in ultimii ani a rabufnit: uriasul imperiu informational al Rusiei a declarat razboi pe fata Bisericii Ortodoxe Ruse".

"Biserica nu daduse nici un motiv pen­tru aceasta. Drept motiv a servit doar calendarul: 9 noiembrie - aniversarea "nop­tii de cristal". Este acea trista noapte cand in Germania nazista au inceput persecuti­ile asupra evreilor. Se intelege ca regizo­rul principal al NTV-ului, Aleksandr Faifman, si stapinul NTV-ului, Dl Gusinski, care imbina postul de director general al "Media-MOST" cu cel de presedinte al Congresului Evreiesc din Rusia, pe buna dreptate pastreaza o amintire dureroasa despre aceasta noapte. Insa de ce pentru crima neopaganilor germani (iar nazis­mul, hranit de ocultism, era dusman pe fata nu numai al iudaismului, ci si al cres­tinismului) el a hotarat sa se razbune pe credinciosii ortodocsi din Rusia? De ce aceasta durere a lui s-a revarsat ca o jigni­re peste acel popor care a salvat comuniu­nea evreiasca europeana de la anihilare?

 

N-au fost jigniri? A fost doar dreptul fiecarui om de a-si exprima liber opinia? Da, un astfel de drept exista. Dar exista si limitele lui firesti. Miscarea libera a mainii mele se termina acolo unde ince­pe fata altui om. Durerea celuilalt - iata granita peste care nu trebuie sa treaca nici cele mai legitime sentimente ale mele. Nici bucuria mea, nici durerea mea personala nu trebuie sa provoace durerea altor oameni. (...) Da, orice om are dreptul la o discutie cu crestinii, dreptul la critica si la contra­dictie. Dar nu are dreptul sa scuipe si sa huleasca. Este blasfemitor sa intiparesti in memoria oamenilor scene de pat cu participarea Mariei Magdalena si... Iar explicatiile: "Vedeti, este intentionat, sunt halucinatii pe care diavolul le naste in constiinta Rastignitului" nu usureaza deloc arsura. Dupa invatatura crestina, gandurile rele si mincinoase, in genere, nu pot sa apara in constiinta Dumnezeului-Om Hristos. Nu poate in interiorul Fiului lui Dumnezeu sa rasune glasul imparatului intunericului.

 

Dar nu numai din punctul de vedere al credinciosului e blasfemitor acest film. O lectura intentionat blasfemitoare a Evan­gheliei este promovata de o masiva mis­care anticulturala. Setea de a batjocori, de a spurca tot ce este inalt este caracteristica pentru boierii contemporani. Puskin de­vine interesant nu prin poezia sa, ci prin "lista sa de Don Juan"; de Ceaikovski isi amintesc mai mult in legatura cu proble­mele minoritatilor sexuale..."

 

Lupta Bisericii impotriva unor astfel de subproductii nu este lupta unor fanatici impotriva progresului cultural, ci un indemn de a ne indrepta spre adevarata cultura. Un indemn de a descoperi si de a face cunoscute acele adancimi ale spiritu­lui uman pe care nu le au fapturile iratio­nale, adica constientizarea vesniciei su­fletului nostru omenesc, constientizarea inaltei filosofii la care suntem chemati.

 

Aici nu avem de-a face doar cu o sim­pla violare a intimitatii religioase a cres­tinilor, ci asistam la o deformare a reali­tatii si la o instrainare patologica de echilibrul minim intelectual, necesar fie­carui om. Filmul "Ultimele ispite ale lui Hristos" a fost respins nu numai de cre­dinciosi, ci chiar si de oamenii straini de religie, tocmai pentru ca este plin de un naturalism nelalocul lui, si nu de rea­lism, in cel mai brut inteles al cuvantului.

 

In teologia ortodoxa exista un con­cept: "realismul mistic religios" (Pavel Florenski, Leonid Uspenski s.a.), a carui esenta se contine in aceea ca iconografia/ creind "chipul de neinchipuit" (sau "asemanarea de neasemanat"), reflecta suprema, dumnezeiasca realitate. Si de aceea simbolul religios e mult mai realist decat iluzoria imitatie a vietii din pictura realista. Simbolul nu se opune realismului, ci imaginatiei abstracte, care refuza orice relatie cu realitatea, in afara de cea cu sine insasi.

 

De aceea reprezentarea canonica a lui Hristos in iconografia ortodoxa este si cea mai apropiata de realitatea istorica si mistica a Lui, si numai imaturitatea spi­rituala a unora a dus la decaderea icoa­nei pana la varianta ei renascentista, romano-catolica. In acest sens e foarte usor sa urmarim starea spirituala a unui po­por si a unei epoci in functie de modul de a gandi icoana - chipul vazut al celor nevazute.

 

Cu filmul "Ultimele ispite ale lui Hris­tos" omenirea atinge apogeul regresului moral si spiritual. Ceea ce Dumnezeu a facut la inceput "dupa chipul si asema­narea Sa" nu mai exista. Acum omul il "face" pe Dumnezeu dupa chipul si ase­manarea sa stricacioasa (Romani 1, 23).

 

Prin cea de "a saptea arta" - filmul -pictura s-a intrecut pe sine, caci, pe buna dreptate, putem numi filmul o pictura vie. "Ultimele ispite ale lui Hristos" este si el o icoana, o icoana nu doar ca mult prea omeasca, ci chiar demonica, fiind o urmare fireasca si inevitabila a neglijarii unui atat de neinsemnat, parea, canon iconografic de la 692.

 

Savatie Bastovoi

Articol preluat din cartea "Intre Freud si Hristos", Editura Cathisma

 

Cumpara cartea "Intre Freud si Hristos"