Despre neam si demnitate in viziunea lui Dan Puric

Despre neam si demnitate in viziunea lui Dan Puric Mareste imaginea.

Despre neam crestin, popor roman si demnitate nationala in gandirea, discursul si viziunea Maestrului Dan Puric

Motto “Sa platim datoria noastra vesnic neplatita: demnitatea martirica a poprului roman!” (Dan Puric)

Vorbind in cateva cuvinte sarace dar sincere, despre cel care s-a nascut la 12 februarie 1959 in tinuturile Buzaului, vom sustine ca actorul si regizorul crestin Dan Puric stabileste de la bun inceput identitatea sa cu lumea si cu el insusi printr-o cunoastere absoluta, autentica si nefatarnica. As spune ca anticipeaza esentialitatea sensibilitatii si a sensibilizarii, prin propria-i sensibilitate, surprinzand, totodata, prin structura rationala a ideilor, create chiar de substanta artistica si crestina pura, esenta rara si consistenta, din care este alcatuit.

Dupa cum spunea, la un moment dat, si scriitorul ori publicistul crestin Dan Ciachir: pe vremuri, multi se temeau sa intre in biserica pentru nu a fi dati afara din partid. Nu era "politic" sa fii perceput si catalogat drept credincios. Iar astazi nu este "european" sa bati matanii si sa te inchini la icoane.

Si atunci, cu exceptiile de rigoare, intelectualul roman recurge la jumatatile de masura: toarna sifon in vinul marturisirii si obtine un sprit (ori un spirit) ridicol, penibil si mizerabil. Face hermeneutica, istorie si sociologie a religiilor, denunta lungimea slujbelor ortodoxe si a parastaselor, ii declina babei Floarea frecventarea bisericii si asumarea Tainelor, ba ii mai si sminteste pe unii clerici, cu inclinatia si predispozitia lui pentru "dezbateri sincere". Dar teologie nu stie. Fiindca teologia nu se deprinde numai in biblioteca, tot asa cum excursiile nu se fac doar pe harta. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindca nu-i cunoaste (si mai ales nu-i implineste) credinta. N-o are de o sutacincizeci de ani si de aceea n-a avut niciodata dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut sa existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru ca intre popor si persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decat dialogul surzilor.

In schimb, Apologetul Dan Puric apara si marturiseste, prin toate formele si cu toate mijloacele mass media. O face firesc si integral. Si s-ar putea sa faca si scoala, atragand prin sinceritatea, autenticitatea si prin inteligenta sa, luminata de Duhul scripturistic, patristic si istoric. Este un apologet si un propovaduitor stralucit. Unul de care comunitatea de credinta si iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifica destinzand si (re)consolidand, descoperindu-ne si aratandu-ne, in acest chip spontan, credinta, luciditate, creativitate, forta si atitudine de structura stancii, ce ne cheama si ne indeamna pe fiecare sa alegem, sa fim: ce altceva daca nu Omul demn si frumos!.

Asadar, Dan Puric, ca om, ca persoana, este captivant si fermecator, ca vorbitor in public este fascinant, ca actor sau regizor este original si inspirat, ca pedagog este un model elastic si flexibil, spiritual dar sobru si ferm ori categoric, chiar cat se poate de transant, insa nu radical dus la extrem. El insusi este un model si un exemplu pentru ceea ce aspira si nazuieste sa devenim toti, adica sa ne primenim, revenindu-ne din zapaceala si din dezorientarea care ne stapaneste si ne caracterizeaza in aceste vremuri si rastimpuri. Pe de alta parte, el este o constiinta vie si asumata, ori aceasta inseamna dedicare voluntara in spatiul acesta fara limite, insa fertil si fecund, al nelinistii, ingrijorarii si preocuparii. Prin ce face pe scena si prin ceea ce afirma in fata miilor de oameni si tineri ce il aclama entuziasmati, si prin aceste doua carti deja, el nu face altceva decat sa destinda spiritul romanesc, adica sa il insenineze cu umorul sau profund, neaos si tandru, insa in acelasi timp, il cheama la renastere, revenire, reinviere si regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin si in esenta, trimitand la demnitatea si la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns sa curate poteca spre Biserica. Toate actiunile si demersurile sale, mai cu seama in si din ultimii ani, cuprind subiecte si probleme de o actualitate dureroasa si, totodata, foarte prioritara, asa incat ea poate fi considerata o stradanie arheologica si istorica incercata si reusita a etnicului romanesc. Problema si ideea de identitate este abordata de catre el in mod analitic si din mai multe puncte de vedere, insistand asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dainuire si eternizare ori permanentizare si invesnicire, apoi exterminare si excludere versus taria si icluziunea credintei crestine. Natiunea si neamul ori poporul in cuprinsul acestui discurs sunt una si impreuna, sinergetice, fac o valoare suprema pentru noi, dar care poate fi, cum sugereaza el, fara orgoliu, o pilda pentru altii, demna de luat in seama.

In alta ordine de idei, revenind la tema si titlul acestui material – acela al demnitatii umane in fata istoriei si a societatii contemporane – in viziunea maestrului crestin Dan Puric, vom sustine, la unison cu el, ca nimeni nu se impotriveste drepturilor omului, ceea ce este, evident, bine; dar aceasta numai pina cind incepem sa ne gindim serios la sensul termenului si la implicatiile lui. Atunci se va dovedi ca ideea aceasta creeaza diverse polarizari. In ce fel pot fi legitimate drepturile omului si intelese corect? Exista o baza pentru drepturile omului si demnitatea acestuia ? Acestea sunt citeva intrebari la care vreau sa raspund in acest material, dimpreuna cu actorul si regizorul crestin Dan Puric – a carui ce-a de a treia carte, recent publicata si aparuta, poarta acest nume, titlu si indemn, foarte sugestiv: “Fii demn!”.

Asadar, ce este “Demnitate umana”? Dictionarul explicativ al limbii romane ne da urmatoarea definitie a cuvintului, demnitate: DEMNITÁTE ~ați f. 1) Caracter demn; destoinicie. 2) Atitudine demna. 3) Comportare demna. 4) Inalta funcție de stat. [Art. demnitatea; G.-D. demnitații] /<lat. dignitas, ~atis , vrednicie Acelasi dictionar explicativ al limbii romane da urmatoare explicatie cuvintului “Uman”: UMÁN, -A, umani, -e, adj. 1. Care tine de om sau de omenire, privitor la om sau la omenire, caracteristic omului sau omenirii; omenesc (1). 2. (Adesea adverbial) Care are dragoste fata de oameni, care simte compasiune fata de suferințele lor; omenos, bun, sensibil. – din lat. humanus.

Din definitia cuvintelor, putem deduce urmatoarele adevaruri, cu privire la “demnitatea umana”:

- Demnitatea umana cuprinde caracterul, atitudinea si comportamentul omului ca fiind destoinice, bune, sensibile la suferintele celorlalti.
- demnitatea, mai vizeaza si o functie inalta de stat, ceea ce ne arata ca orice individ, cu o functie inalta in stat, are obligatia sa se poarte cu demnitate, destoincie si vredncie cu privire la pozitia sa si fata de oameni.
- o demnitate, destoinicie, care simte compasiune pentru om si suferintele acestuia. Arata dragoste fata de oameni si omenire.

Tinand seama de toate acestea, sa vedem, ce invata Legea Lui Dumnezeu despre “demnitatea umana”? Cuvantul “demnitate” nu este intilnit niciodata in Sfanta Scriptura. Insa gasim de multe ori scris cuvantul “destoinicie”, care are acelasi inteles cu “demnitate”. Deci, ce spune Dumnezeu despre “destoinicie” in Cuvantul sau. De unde vine ea si cum un om poate trai destoinic. Apostolul Pavel ne spune urmatoarele cuvinte: Nu ca noi prin noi insine sintem in stare sa gindim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastra, dimpotriva, vine de la Dumnezeu, (2Cor 3:5)

Demnitatea omului nu este produsul sfortarilor proprii, nu este produsul studiilor superioare, ci ea vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este un Dumnezeu al destoiniciei si atunci cind El intra in vietie noastre, ne ajuta sa traim destoinic.

Am vazut ca cuvintul demnitate mai descrie si o functie inalta in stat. Ce spune Biblia despre aceasta? Gasim un caz in sfintele Scripturi cind socrul lui Moise, i-a dat un sfat bun ginerelui sau cu privire la cum sa puna pe oameni in conducerea tarii. Elihu, socrul lui Moise i-a dat urmatorul sfat: Alege din tot poporul oameni destoinici, tematori de Dumnezeu, oameni de incredere, vrajmasi ai lacomiei; pune -i peste popor drept capetenii peste o mie, capetenii peste o suta, capetenii peste cinci zeci si capetenii peste zece. (Exod 18:21) In sfatul de mai sus, mai intelegem si citeva caracteristici ce tin de demnitate umana. Un om cu demnitate este si un om temator de Dumnezeu. Tocmai din cauza ca se teme de Dumnezeu, ele ste un om de incredre si vrajmas al lacomiei. Doamne, binecuvinteaza-ne, Tu, cu astfel de conducatori.

Dar va spune cineva: “eu vreau sa traiesc demn, eu vreau sa fiu un om destoinic si temator de Dumnezeu. Insa cum este posibil aceasta?” Dumnezeu ne raspunde cind spune: Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentruca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna. (2Timotei 3:16-17)

Sfanta Scriptura, Cuvantul Lui Dumnezeu care este insuflata de El, este aceea care ne invata , ne mustra, indreapta si ne da intelepciune pentru ca noi sa fim si sa traim cu demnitate umana, indiferent de pozitia pe care o avem in societate.

Sfintele Scripturi trebuie sa fie socotite ca si document de baza din care sa ne informam cu privire la demnitatea umana, mai ales in tara care traim noi si care se considera o tara crestina. Deci, asa cum am vazut in legea Lui Dumnezeu, nu omul, ci Dumnezeu decide ce este demn, destoinic sau vrednic. Oare cine poate sti mai bine cum este demn de trait, decat Cel care ne-a creat?

Trecand intr-un alt registru, vom sustine ca in toate cele trei carti ale sale: “Cine suntem”(2008), “Omul frumos”(2009) si “Fii demn!”(2011) iese la suprafata si in evidenta, ca un fir rosu, problema demnitatii neamului si a poporului roman in fata istoriei, a culturii civilizatiei, precum si a societatii noastre romanesti, contemporane… Astfel, volumul de interviuri, comunicari, conferinte, predici si eseuri Cine suntem (2008), autor fiind Dan Puric, volum dedicat «Parintelui Atanasie, lumina de om si de neam romanesc», are un „cuvant inainte“, Urmariti-l, cititi-l si-l veti intelege, de Iustin Parvu (din care spicuim cateva idei: «Vedem cu totii ca asistam la adormirea unei societati romanesti care-si pierde valorile neamului si ale crestinismului.»; Dan Puric «reuseste sa trezeasca in randul tineretului de azi calitati nobile»; «Vad in aceasta lucrare a lui Dan Puric o renastere a duhului lor, o refacere a glasului acestui neam, o constiinta care striga, din ce in ce mai cu putere, ca neamul acesta n-a murit» – p. 8), si o „prefata“, Dan Puric, un apologet ortodox, scrisa de publicistul crestin Dan Ciachir (de unde, de asemenea, retinem: «Intre popor si belferi nu avem decat dialogul surzilor. Actorul si regizorul crestin Dan Puric marturiseste. O face firesc si integral. Si s-ar putea sa faca scoala, atragand prin autenticitatea lui si prin inteligenta sa luminata de Duh. Este un apologet stralucit.» – p. 10).

Volumul Cine suntem (2008), conceput si alcatuit de apologetul crestin Dan Puric, isi releva in corola zece „petale de aur“: Matur poteca spre Biserica (interviu acordat de Dan Puric lui Claudiu Tarziu, publicat, mai intai, in Formula AS, XVII, nr. 754/2007, angajand o interesanta „gama tematica/problematica“: „turismul bisericesc“ al lui Dan Puric inainte de anul 1989, credinta familiei medicului Puric in Biserica, Dan Puric crede profund in Dumnezeu de pe la sapte-opt ani, «trairea credintei», „mesajul crestin si teatrul“, „atacarea icoanelor“, „educatia religioasa in scoli“ etc.), Dragostea, mai presus de arta (interviu acordat Alicei Nastase, publicat mai intai in revista «Tango», nr. 25/2007, unde Dan Puric vorbeste despre radacina Spiritului sau Pandur: «Amandoi parintii mei erau medici la Nehoiu, o comuna din judetul Buzau»; familia tatalui sau era una dintre «cele 1000 de familii de boieri» valahi; unul dintre strabunicii lui Dan Puric era oltean ce «a avut casa unde s-a facut declaratia de independenta de la Pades, a lui Tudor Vladimirescu; deci eu pot fi mandru ca unul dintre strabunii mei pe linie paterna a avut curajul sa-l gazduiasca pe Tudor Vladimirescu si Tudor a avut incredere sa puna capul pe perna lui. Numai lucrul acesta te fascineaza!» – p. 21; in curgerea interviului sunt atinse probleme legate de „relatia: Puric si banii“, de „fericirea“ etc.), Sensul vietii, al mortii si al suferintei (comunicare la Simpozionul International Ortodox, sub egida Arhiepiscopiei Alba-Iuliei, din martie 2008, axandu-se pe: viata – moarte – suferinta «in matricea sufleteasca a poporului roman», «esenta de neinfrant crestina a neamului romanesc» etc., pp. 34 – 44), Zodia supravietuirii (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, la Realitatea TV, emisiunea Suta la suta, din 26 decembrie 2007, despre „limba in care comunicam“, despre «politicianul roman care da extemporal» – p. 49, despre «proiecte de supravietuitor», despre «inertia premeditata a clasei politice, care intretine aceasta stare, care sa te inhibe in proiect», despre «coabitarea nonvaloare – valoare» – p. 50, despre „a deconstrui democratic…“ etc.), Demnitatea crestina («conferinta tinuta la Alba Iulia, in 22 noiembrie 2007 si interviu, despre demnitatea chipului lui Dumnezeu in om), Cauza si efect (interviu acordat de Dan Puric lui Bogdan Gamalet, de la Postul de Televiziune N-24, in 18 decembrie 2007, pornind de la juramantul ministrilor «Asa sa-mi ajute Dumnezeu !» si de la „manipularea“ religiei de catre politicieni), Cele trei priviri (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, de la Realitatea Tv, din 10 august 2007, pornind de la lamurirea asertiunii Matur poteca spre Biserica si continuand pe temele: laicizarea, originea transcendenta a Neamulu, «intalnirea cu omul rasturant» – p. 119; etc.), Zece leprosi (predica rostita la Manastirea Petru Voda, in 20 ianuarie 2008, despre «o prelungire a puterii Cuvantului lui Dumnezeu» – p. 134, Comunitate Europeana si Crestinism etc.), Cine suntem (un eseu despre identitatea nationala in fata globalizarii, despre Omul Rasaritean si Omul Apusean, avand ca tinte: «clarificarea din punct de vedere ortografic-lingvistic a expresiei Cine suntem?, amanunt de importanta vitala; precizarea, ca statut gnoseologic, a identitatii; identificarea felului de a fi autentic romanesc, ca dimensiune anistorica […]; mutilarea acestui fel de a fi prin catastrofa comunista; actul de masurare al identitatii prin noi insine, vizavi de noi si prin prisma altora; identitatea ca natiune si ca neam; identitatea ca Memorie; Memoria credintei ca reinviere identitara.» – p. 145), si Lumina de om si de neam romanesc («cuvantare rostita la inmormantarea parintelui Atanasie, la Manastirea Petru Voda, in 4 martie 2008»: In chilia ta vom gasi carti, vom gasi o cruce, dar nimeni nu va gasi ce voi gasi eu… Monahii nu iau nimic cu sine. Acestea sunt ale manastirii. […] Am sa vin parinte, intr-o noapte si am sa iau catusele pe care le tineai sub pat si am sa le zdrobesc!. Dumnezeu sa te odihneasca in odihna lui sfanta, lumina de om si de neam romanesc, caci eu neodihnit o sa fiu pana cand acest popor nu va fi liber!. – p. 169). In „inchiderea“ volumului se afla postfata Dan Puric, un foc nestins, de Gheorghe Ceausu, unde este subliniat adevarul ca Dan Puric «este o constiinta asumata, ori aceasta inseamna dedicare voluntara in spatiul fara limite, dar fertil, al nelinistii. […] Cartea contine teme si probleme de o actualitate dureroasa, asa incat ea poate fi considerata o stradanie arheologica izbutita a etnicului romanesc.» (p. 174).

Si, deci, in aceasta ordine de idei, vom sustine, odata cu Parintele sau si al nostru duhovnicesc – Arhimandritul Iustin Parvu – ca “personalitatea si activitatea omului de cultura si a regizorului Dan Puric nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmariti-l, cititi-l si-l veti intelege. Ce prezentare sa faci unui om care reuseste sa trezeasca constiinta unui tineret, sa anime un intreg tineret? Intrebati-i pe acesti tineri si nici ei nu vor gasi un raspuns. Este ceva firesc, este ceva ce sufletul tanarului de azi recunoaste in el - recunoaste ceea ce aceasta natiune, azi, a pierdut, recunoaste adevarata lui valoare, adevaratul lui rost, adevarata lui identitate – aceea de roman crestin.” Cu alte cuvinte “nu-ti trebuie nici o strategie politica, nu-ti trebuie nici o ideologie sa-i faci pe oameni sa te iubeasca, sa te urmeze. Trebuie numai sa fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru ca fiilor unui neam te adresezi si ei te vor recunoaste. Domnul Dan Puric are aceasta putere de a te fascina, de a te face sa-l urmezi – si nu o face fortat; pentru ca si tacand te cucereste. El nu a imbracat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a castiga suflete. De aceea si puterea lui de a comunica este mare, rar intalnita, chiar daca, prin arta pe care o practica dansul, o face si fara a vorbi. Acest om iti da incredere. Este ceea ce simte acest tineret si in viitor va simti si acest popor.”

Si am mai inteles ceva din toate aceste intalniri cu Dan Puric, si anume ca, iata, cu totii, din pacate, asistam la adormirea unei societati ce-si pierde, din nefericire, valorile neamului si ale crestinismului. Acelasi Parinte Staret al Manastirii Petru Voda afirma cu toata taria si responsabilitatea ca “au reusit dusmanii ortodoxiei sa se ajunga la aceasta stare de uitare. Ei bine, faptul ca acest actor reuseste sa trezeasca in randul tineretului de azi calitati nobile, ceea ce pierdusera altadata, dovedeste ca acest tineret este inca insetat dupa adevar, insetat de cunoasterea adevarului. Dan Puric te ajuta sa te cunosti pe tine insuti, mai bine decat credeai tu ca o poti face (realitate ce reise foarte limpede si din aceasta carte). El scoate la lumina acest adevar, prezentat prin filonul lui artistic, prin care stie sa prezinte teoria si viata crestina…”

Cu alte cuvinte, “Dan Puric marturiseste. O face firesc si integral. Si s-ar putea sa faca scoala, atragand prin autenticitatea lui si prin inteligenta as luminata de Duh. Este un apologet stralucit. Unul de care comunitatea de credinta si iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie… caci Dan Puric gandeste cu propriul sau cap, inclusive atunci cand vine vorba de Biserica Ortodoxa…” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefata acestei lucrari apologetice si creatoare, dedicata Parintelui Atanasie – “lumina de om si neam romanesc” de la Manastirea Petru Voda.

Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o constiinta inalta a vremii sale. Cu o energie inepuizabila, manata de o vocatie dominatoare, “el creeaza continuu, distribuindu-se in arta teatrului, in arta pedagogiei teatrale, in arta retoricii verbale si aceea a omului public, gratificandu-le cu excelenta, dar fara sa se imparta. Crede nezdruncinat in puterea germinativa a spiritualitatii noastre romanesti de tip rasaritean si in dainuirea sa valorica demna, angajata in dialogul cu alte viziuni asupra lumii, si deplange precaritatea ei de azi, produsa de o istorie inumana” – conform afirmatiilor Profesorului Gheorghe Ceausu din postfata cartii. Incoruptibil si rasunator, glasul lui se aude din ce in ce mai mult si mai tare, iar simpatia si pretuirea publica pentru el cresc, asa incat se prezinta ca un punct de reper si ca o referinta bine asezata ori corect amplasata… De ce? Pentru ca “initiativele lui, caci este un om la care se ingemaneaza gandul cu actiunea, sunt marcate de o mare doza de noutate, ceea ce face, prin forta lucrurilor, sa se opuna rutinei canonizate si banalitatii lenese. De aceea, el ni se infatiseaza ca un biruitor si deschizator de drum, dar aflat pe culmea inaltelor valori pe care noi, mostenindu-le active, fara sa fim mosteniti de ele cu pasivitate, le denumim, generic, traditie.” – dupa cum relateaza tot domnul Gheorghe Ceausu.

Teoretic si artistic, in mod consecvent si cu argumentatie convingatoare, el pledeaza pentru pastrarea ierarhiei valorilor si cauta sa o legitimize implicit si inclusiv, dar si pronuntandu-se explicit si exclusiv impotriva proiectarii ei in derizoriu si penibil de catre instinctual gregar impresurator si mediocritatea zeflemitoare, aroganta si ironica. Vocea lui este si un semnal de alarma referitor la disolutia si diluarea aplatizanta, realativista si nivelatoare ce ne terorizeaza modul de viata si vietuire, strigat din care strabate atitidinea morala exemplara si spirituala de finete pascaliana, puse cu inspiratie seducatoare in slujba culturii romanesti. “Grija pentru cristalizarea optima a constiintei noastre “de sine” si de a fi cunoscuta pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” in concertul lumii, a fost si ramane o constanta a conduitei sale de creator de arta. El este impovarat de “usuratatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnata de iubire” – potrivit aceluiasi Gheorghe Ceausu. Dar nu orice iubire, ci una crestina, caci Dan Puric este un ortodox autentic si un roman adevarat, nefatarnic, demn si nemitarnic.

Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi si profunde convorbiri duhovnicesticu parinti si oameni imbunatatiti, bine asimilate si argumentate insa cu o sensibilitate rarisima si cu o convingatoare gandire, debordanta. Este vorba de un comportament si de o atitudine cultivata indelung si perseverent ori tenace, aflandu-se intr-o orientare rasariteana in baza unei perspective culturale impregnata de universalitate, si intrupata intr-un discurs stralucitor, bine inchegat si correct argumentat sau fundamentat, urmarind cateva idei constante, de baza. Autorul este un “veghetor” si un “trezitor”, deoarece rafineaza cunoasterea de sine romaneasca prin recursul la memorie, cunoscand ca aceasta este calea consolidarii si conservarii constiintei de sine a unui popor. Si asta pentru ca el nu lupta pentru construirea unei imagini a Romaniei, a unui brand de tara, ci pentru refacerea icoanei neamului, faramitata de-a lungul timpului in atatea cioburi si bucati. Sinceritatea lui nu ar fi suficienta daca ideile sale nu ar avea o valoare de adevar general valabil. El crede nelimitat si nezdruncinat in ceea ce spune si in ceea ce face, recunoaste si marturiseste ceea ce gandeste si anume la regenerarea spiritului romanesc, resuscitand si imaginatia-i bogata, spirit curat si curatat de intemperiile si vicisitudinilor istoriei recente, la care face atatea trimiteri si referinte.

Scopul si imboldul acestei lucrari este realizarea regenerarii demnitatii nationale si raspunsul la ispita interogativa a radacinilor. “Ea se infatiseaza ca un sublimat de idei traite si trairi ridicate la rangul de idée. Totodata, cartea este un simpton, rpintr-o constiinta sensibila, la fenomenul primejdiei in care se afla neamul si tara, subtiindu-si identitatea ca effect la globalizarii formale si al domniei cantitativului, care se contureaza tot mai précis la orizontul istoriei, aflata sub zodiac sfarsitului; o istorie impersonala, facand elogiul diversitatilor marunte in defavoarea entitatilor istorice traditionale si manate de spiritual secularizant si desacralizant cu sorgintea in secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referintelor lui Gheorghe Ceausu. Titlurile cu caracter si sugestiv ce alcatuiesc continutul acestei carti per la prima vedere, ca descopera si cuprind teme foarte varite si diferite, dare ele, in fond, se afla intr-o unitate armonica si simfonica de netagaduit.

Compararea si comparatia intre omul rasaritean si omul globalizat al postmodernitatii, de asemenea, este o problema analizata in carte, si fata de care autorul ia atitudine intemeiata. Avem in fata noastra o cinstelatie de reflectii si meditatii antropologice, politice, morale, sociologice si religioase de tip crestin ortodox, ca tot atatea aspecte si probleme ale intregului si rotundului ce poarta auspiciile si numele acestei tari, cu toate fazele si etapele pe care le implica. Corolarul la care ne referim este convingator prin argumente si atragator prin stil. Ne-ar deranja, cel putin pe mine, daca cei care-l pretuiesc si iubesc pe Dan Puric si-i admira demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedeta. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada si injosi, mai cu seama acum cand acest cuvant este banalizat prin toate caile si mijloacele mass-media. El este, va deveni si deci va fi mare si celebru prin continutul ideilor si prin substanta faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasa si demna si prin arta de a genera si produce fondul, forma si invelisul acestora. Oricine isi iubeste tara si neamul, valorile sale identitare si perene - si asta in contextul multietnic, pluriconfesional si universal – globalizant in care ne aflam si traim – are, citind aceasta carte, prilejul unei intalniri folositoare si efervescenta, pentru solidarizarea cu ele.

Volumul de interviuri si eseuri Despre Omul Frumos (2009), tot al actorului, marturisitorului si regizorului crestin Dan Puric, dedicat «Parintelui Iustin Parvu, voievodul ortodoxiei romanesti, grupa sangvina nepatata a poporului roman», are o „prefata“, Fenomenul Dan Puric, scrisa de acelasi publicist si marturisitor crestin Dan Ciachir, prefata care atrage atentia asupra urmatoarei esente: «Dan Puric este mai mult decat un intelectual, un actor binecunoscut, un apologet ortodox. Este un fenomen. Si ma grabesc sa adaug: unul spiritual. Esenta lui consta in faptul ca bucura oamenii. Propovaduieste bucuria. […] Dan Puric n-a aparut intamplator acum. Cu o vorba a lui Nicolae Iorga: Vremea l-a scos in cale. (p. 8).

Cu alte cuvinte, volumul Despre Omul Frumos (2009), alcatuit de marturisitorul si propovaduitorul crestin Dan Puric, contine saisprezece interviuri, comunicari, conferinte, predici, eseuri, in charismaticul stil purician-pandur, de neconfundat, de neuitat, prin limpiditate, prin transparenta ce permite vizualizarea tezaurelor si incarcaturii lor „abisale“, cu polenul spatio-temporalitatii valahe uluitoare: Tarana (povestire inspirata din viata de soldat), Bolovanul de rau (povestire din copilaria de la Nehoiu a unui fiu de medic), Amintiri de nesters (interviu acordat de Dan Puric Adrianei Trandafir, de la TVR International, 2008), Tir incrucisat (Dan Puric in dialog cu bistritenii, in 2008, sau «Conferinta de la Bistrita»), Lectia de condus (interviu acordat de Dan Puric lui Catalin Stefanescu, de la TVR-1, in anul 2008), Neghina-grau (povestire), Rastimpul (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, de la Realitatea Tv, in 28 decembrie 2008), „Ce Fat-Frumos blestemat“ (eseu pornind de la Radu Gyr, Balade), Ortodoxia in arta romaneasca (eseu), O privire asupra Spiritului Rasaritean (eseu), Despre Omul Frumos (povestire care da titlul cartii si care „decodifica“ auctorial sintagma Omul Frumos: «Si eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celalalt, spre mantuire. Si astfel, la sfarsitul acestui consult reciproc, nasicul se simtea bine, iar doctorul avea sufletul linistit. Mai departe, i-am vazut imprietenindu-se. Doctorul venea o data pe saptamana, pretextand ca trebuie sa-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea sa-si ia doza de frumusete sufleteasca. // Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana.» – p. 117), La ordin (eseu), Mostenirea privirii (povestire), Sfantul (predica rostita la Manastirea Petru Voda, in octombrie 2008), Indrazniti! (povestire), Basmul din Carpati (poveste). In „inchiderea“ volumului se afla postfata Omul care ne trebuia, de Gheorghe Ceausu (pp. 163 – 173), din care extragem cateva fraze cu convergenta lamuritor-semantica in sintagma Omul Frumos: «Configurarea omului frumos de catre Dan Puric are implicat un urcus spre altitudinea stadiului moral si religios, nimbat de o smerenie si umilintea active, intrucat are de invins vrajmasi redutabili: uitarea, oportunismul, lasitatea, slugarnicia, indiferenta, sfidarea valorilor autentice, zeflemeaua si ateismul. […] Omul frumos este cel care va zambi natural […], care va vorbi limba curata romaneasca si nu cea murdarita de mitocani si toape. Lui i se opun insa, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detesta, si intelectualii autointitulati de stanga, pe care, daca ii radiografiem si-i citim, in amonte, nu sunt decat urmasii scoliti si rafinati ai ideologiei brutale comuniste, de care am crezut ca am scapat».

Omul demn si frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat si tulburator. Cu el si datorita lui, poti cauta si chiar ai sansa de a gasi frumusetile si adevarurile ascunse in spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat intotdeauna ca undeva ar putea exista un monument, care sa reprezinte Omul, cu O mare, adica Omul frumos. M-am intrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie in cuprinsul celei de a doua carti a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste ganduri si stari m-am dus la Ateneul Roman – la conferinta (de fapt, intalnirea de suflet si comuniune) si la prezentarea ori lansarea cartii despre “Omul Frumos”. Si acolo, in intalnirea respectiva precum si in cartea pe care am cititt-o de-a lungul unei nopti, asezate si blande de februarie 2009, am gasit raspunsul, precum si intr-o declaratie a sa de suflet, in care isi asuma o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scanteie divina ce arde in el, purururea, si niciodata nu se (mai) stinge. „Nu stiu daca acest monument ar putea fi construit in afara - a declarat artistul. Daca ar fi asa, ar fi ceva mort. El ar trebui sa fie in sufletul nostru. Si daca trebuie spus ceva, ar trebui spus in gand. In sensul ca, nestiind de unde vii si nici incotro te duci, pastrezi acea scanteie divina din tine, si in acel timp binecuvantat nu mai poti fi incalecat nici de doctrine, nici de ideologii si nici de interese economice. Pentru ca stapanul tau suprem, in sensul bun, este acest mare anonim caruia ii spunem Dumnezeu. Si atunci multe lucruri s-ar anula, si iata, in acest fel, este un monument al Omului, inchinat permanent lui Dumnezeu, fiindca El ne-a lasat acea scanteie divina din noi, ca sa putem sa ne desavarsim.”

Si, uite asa “Dupa atata amar de bascalie si desnadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul sa spuna cineva, patrunzator si adecvat, ca nu este chiar o nenorocire sa fii roman (ba chiar sa fii si frumos). Dan Puric (Maestrul, Apologetul si Marturisitorul delicat si sensibil) are o alcatuire orfica. Aceasta fiind opusul retoricii. Flautul sau fermecat vine din adancurile natiei, avand afinitati organice cu interogatiile pe care si le-au pus in acelasi sens intelectualii interbelici. Numai ca el nu foloseste semnul intrebarii. Spre deosebire de carturarii prezentului, Dan Puric aduce cu sine afirmatia, lasand dubiile si aporiile pe seama belferilor. Recurge la memorie si reaminteste ca in trecutul nostru recent exista gropile comune ale unor martiri pe care le opune gropii de la Glina, carnavalului si mascarilor mediatice. Leaga natia de Dumnezeu cat se poate de strans si nu vede in romani indivizi, ci personae. Este greu de clasificat in categorii (si registre ori compartimente) culturale omul si fenomenul Dan Puric. Si aceasta deoarece Cultura nu mai exista decat sub forma de “nise”; transee obturate, ce nu comunica nici intre ele, nici cu oamenii, deveniti “tinte” (“targets”). Iar formele de cultura sunt “produse”, intocmai ca telefoanele mobile si pasta de dintii (ori detergentii si innalbitoarele de rufe). Dan Puric sfideaza (ignora si contesta) atomizarea zilelor noastre, si, intocmai ca Biserica, potrivit invataturii Sale, nu parceleaza (nu fragmenteaza nici faramiteaza) intregul, ci si-l asuma. Li se adreseaza romanilor (frumosi) ca intreg, in felul in care un romancier ori un mare dramaturg nu scrie pentru “tinte”, “nise”, ci trimite in lume carti, nu “produse”. De aceea, Dan Puric are curajul sustinerii discursului ontologic. Rapsod si propovaduitor ori propagator al bucuriei, intelectual ce se poate adresa unui mare numar de oameni, actor care adauga ingredientele vocatiei in mesaj, marturisitor ortodox si imbisericit…” – conform remarcilor facute de catre Dan Ciachir in Prefata cartii. Fiecare dintre acestea si toate la un loc – iata intregul si rotundul fenomen Dan Puric – daruit si dedicate prezentului si, mai ales viitorului, adica posteritatii.

Intre celelalte titluri si compozitii spirituale ale cartii, la un moment dat, undeva la pagina 113 a lucrarii, exprimand oarecum o concluzie ori o definitie, Actorul si Regizorul Crestin Dan Puric marturiseste ca “A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara! Lumea de azi se gaseste intr-un continuu process de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva. Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva. De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa avem capacitatea sa recunoastem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la moda. La moda este omul util, la moda este omul eficient, pragmatic.” Dan Puric – Apologetul si Marturisitorul, autentic si neipocrit, care gandeste cu propriul sau cap, inclusiv atunci cand vine vorba despre Biserica Ortodoxa – in care putem gasi sau regasi Omul Frumos – al carui Model Suprem este Iisus Hristos Domnul, dimpreuna cu sfintii sai, o recunoaste si o marturiseste, ca unul care in Ea a fost botezat, facand acest lucru cu simplitate si incredere, deoarece el este convins ca credinta se asuma… Ori, ca si iubirea, credinta se traieste - asa cum se vede in permanenta la Dan Puric; se marturiseste. Pentru ca invatatura ei este revelata de Dumnezeu si formulata sub cea mai inalta egida spirituala - a Duhului Sfant - de catre Sfintii Parinti ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce sa discuti asupra dogmei, a "adevarului revelat" si descoperit noua, cei mult neputinciosi si slugarnici. Tot ce poti face este sa te lupti pentru ca el sa fie pastrat intact, atunci cand apare tentativa de corupere sau de ispitire. Caci, n-ai ce discuta cu ereticii si cu atat mai putin despre mistificari grosolane gen "Codul lui Da Vinci" ori "Evanghelia lui Iuda". Aici nu incape opozitia vechi/nou in felul disputei dintre clasici si romantici. Insa intelectualul "pune botul" prin natura formatiei sale si prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmatiilor, pline de responsabilitate facute deseori de catre Dan Puric.

Dupa cum spunea, intr-o alta imprejurare, scriitorul ori publicistul crestin Dan Ciachir: pe vremuri, multi se temeau sa intre in biserica pentru nu a fi dati afara din partid. Nu era "politic" sa fii perceput si catalogat drept credincios. Iar astazi nu este "european" sa bati matanii si sa te inchini la icoane. Si atunci, cu exceptiile de rigoare, intelectualul roman recurge la jumatatile de masura: toarna sifon in vinul marturisirii si obtine un sprit (ori un spirit) ridicol, penibil si mizerabil. Face hermeneutica, istorie si sociologie a religiilor, denunta lungimea slujbelor ortodoxe si a parastaselor, ii declina babei Floarea frecventarea bisericii si asumarea Tainelor, ba ii mai si sminteste pe unii clerici, cu inclinatia si predispozitia lui pentru "dezbateri sincere". Dar teologie nu stie. Fiindca teologia nu se deprinde numai in biblioteca, tot asa cum excursiile nu se fac doar pe harta. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindca nu-i cunoaste (si mai ales nu-i implineste) credinta. N-o are de o sutacincizeci de ani si de aceea n-a avut niciodata dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut sa existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru ca intre popor si persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decat dialogul surzilor.

Potrivit afirmatiilor profesorului Gheorghe Ceausu din Postfata cartii “Dan Puric are o forta inexpugnabila, si anume forta cuvantului, in acest vacarm de voci el fiind un om al carui adevar provine din curajul de a fi liber. Eu cred ca este unul dintre putinii oameni liberi din aceasta tara. E drept ca el este simpatizat, este apreciat de mii de oameni, majoritatea fiind tineri, dar nici celor mai in varsta nu le este indiferent… Eu cred ca Dan Puric raspunde unei nevoi, unei asteptari. Si anume, auzindu-l si citindu-i cartea observam ca el are modele Romania interbelica si Romania posibila, dezirabila, care trebuie reconstruita pe terenul milenar al ei. El exercita o functie compensatorie, vine cu o valoare lipsa. Si are doua mari surse: marii creatori, cu care noi ne mandrim pe drept cuvant, pentru ca au dimensiune universala, si martirii din temnitele comuniste, pentru ca martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate si de sfintenie. Acestea dunt modelele la care el se refera si pe temeiul carora propune sa construim o Romanie dezirabila, profunda. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind si restituind chipul omului rasaritean, pe care-l propune fara sa-l impuna, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduita si comportament. Imi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit intregul unui animal dintr-o mandibula si un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Si aici, se reconfigureaza in aceasta carte un tip de om frumos, demn si bun, intr-o societate aflata in disolutie si dezmembrare a micilor comunitati, o societate in care institutiile nu functioneaza si unde presa clameaza autismul, neputinta si imoralitatea conducatorilor…

O problema reala a culturii noastre actuale, care razbate in textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastra fata de trecut, care exista sculptat si brodat in actiuni, fapte si obiecte simbolice. In ceasul acesta al istoriei trebuie sa ne edificam mental asupra optativelor si imperativelor lui, avand in vedere faptul ca trecutul este realitatea de care mai mult noi avem nevoie decat are ea de noi. Revenind la Dan Puric, remarcam ca el face apel la memorie si la multa si autentica demnitate, ca sa stim cine suntem, pentru ca identitatea, oricare identitate, si a unui individ, si a unui neam, si a unei colectivitati isi are sursa (si resursa) in trecutul ei… De aceea, eu sustin ca Dan Puric este deosebit de complex si (totodata) foarte necomplicat. Actoria este profesia lui de baza, dar el este cu mult mai mult decat atat. Prin discursul sau teoretic (cu aplicatii concrete in practica), verbal si in scris, dar si prin creatia lui artistica, acestea avand o unitate simfonica si fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezinta ca un asanator de reziduri mai vechi ori mai recente, din perspectivele ortodoxiei rasaritene, pe calea asumarii integrale a trecutului, insa cu discernamant. Obiectivul sau principal, sau inamicul lui de vaza, este uitarea, si nu atat oamenii, insisi.

Pentru ca Dan Puric este pasnic, isi iubeste foarte mult semenii, face totul pentru ei si pentru tara. Este unul din cei mai curajosi oameni ai timpului nostru pe care ii cunosc, fiind preocupat permanent de regenararea spiritualitatii romanesti si a conduitelor oamenilor de astazi. El are ca teza si ipoteza de lucru, faptul ca o conditie a definirii identitatii si a asumarii acestei identitati este pastrarea si cultivarea demnitatii crestine. Aceasta este calea, terapia pe care o ofera (cu timp si fara timp), spre a reconstrui modelul nostru cultural, afectate si deteriorate: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe si respingerea reflexelor denaturate. El este un acuzator public al nemerniciei, al celor investiti electoral si al lasitatii, cand nu fac si nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetenta, ori din rea vointa, pentru binele intregii tari. Toti vorbesc de binele tarii, toti folosesc formule demagogice, dar nu se observa o imbunatatire a ansamblului social. Eu cred ca Dan Puric este un exponent al spiritaulitatii romanesti care va sa fie, care ar trebui sa fie… In alta ordine de idei, intrucat lucrarea de fata este o carte aparte, adica mai putin obisnuita, iar autorul ei este arhicunoscut, nu putem presupune ca imboldul elaborarii ei ar fi putut sa fie nevoia de afirmare si audienta, ci, mai degraba, o stare tematoare, teama ca omul ar ramane captiv caruselului in care a fost atras. Nu ne ramane altceva, decat sa credem ca este un act in si prin care se manifesta (doar) sentimentul datoriei…

Asadar, cartea de fata este una de antropologie culturala si in ea se contureaza un vis – visul lui Dan Puric. El viseaza nu numai pe scena, ci si in scris. In visul acesta, caci, sa nu uitam, exista o sintagma foarte circulata, si anume “visul American”, pe care Mircea Eliade a inteles-o ca mit al mentalitatii americane, adica “mitul progresului infinit”, se portretizeaza un tip de om asa cum ar trebui sa fie. In felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranta luminoasa pusa in fata unei populatii amnezice. Acest model este afirmativ, pozitiv, nu este indreptat impotriva unui alt model si nici nu este impus, ci sugerat in mod cat se poate de elegant, dorit, nazuit. Maestrul Dan Puric sparge si modifica structural tiparul existent (neoriginal si superficial), si ca orice novator, face acest gest negratuit in virtutea unui tipar verificat indelung (autentificat ca fiind cel original si originar), tipar ca model de viata verificat istoriceste, ce se opune, bine inteles, tendintelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi si de perspectiva asupra omului, la care ar fi bine sa (ne) gandim si care ar putea fi un reper pentru conduita si comportamentul fiecaruia dintre noi. Ceea ce se afirma in carte si se descrie, se realizeaza printr-un text captivant, deoarece insusi autorul este o persoana charismatica. Aceste date, idei si titluri ale cartii si ale omului frumos si demn – autorul ei Dan Puric, au fost validate de catre cititorii primelor doua carti: “Cine suntem” si “Omul Frumos”, al interviurilor – pe care el a continuat si continua a le acorda, apoi de catre ascultatorii talk-show-urilor de la posturile de televiziune (ce sunt, poate singurele, asteptate cu sincer si viu interes ori placere) si de catre numarul mare de spectatori, ce l-au aplaudat… Autorul, ca un adevarat sculptor, a rafinat cu tandrete si acuratete portretul omului intreg (si, deci, si frumos), tinzand si aspirand mereu prin simtire si sfintire, cuget si fapta, solidar reunite catre desavarsire, sau, cu alte cuvinte, omul cum ar trebui sa fie. Acestea ne permit sa consideram cartea, pe drept cuvant, ca o marturisire de credinta, cristalizata intr-un construct, in care se impletesc si se imbina poiesis-ul cu poetica virtualitatii si intensiunea cu extensiunea sufleteasca…

Configurarea Omului demn si frumos de catre artistul Dan Puric are implicit un urcus spre altitudinea stadiului moral si religios, presarat, nimbat si insotit de o smerenie si umilinta active, fiindca are de invins vrasmasi si dusmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, lasitatea, ipocrizia, slugarnicia, indiferenta, ignoranta, sfidarea valorilor autentice, aroganta, zeflemeaua, bascalia si, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu totii suntem chemati la reasezarea in locul acestora a virtutilor si aspiratiilor curate si sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme si curajoase, plina de responsabilitate si spirit de jertfa ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arata fata senina si frumoasa a acestui om. Omul frumos este cela care va zambi in mod natural si firesc, iar nu crispat ori prefacut, ca acum, care va vorbi limba curata romaneasca si nu cea murdarita de mitocani, analfabeti, inculti si toape. Lui i se opun insa, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detesta, (si) intelectualii autoititulati, epigonii cu pretentii fara fundament, pe care, daca ii radiografiem si-i citim, in amonte, nu sunt decat urmasii scoliti si rafinati ai ideologiei brutale si perfide, comuniste, de care am crezut ca am scapat cu totul si definitiv. Aceasta probeaza inca o data forta si inertia prejudecatilor, la care vine in intampinare semnalele de alarma si sensul ori rostul discursului Marturisitorului Dan Puric…”

Cu alte cuvinte, Omul demn si frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat si tulburator. Cu el si datorita lui, poti cauta si chiar ai sansa de a gasi frumusetile si adevarurile ascunse in spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat intotdeauna ca undeva ar putea exista un monument, care sa reprezinte Omul, cu O mare, adica Omul frumos. M-am intrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie in cuprinsul celei de a treia carti a lui, cu acest sugestiv titlu si indemn? “Fii demn!”

Aceasta carte – cea de-a treia, ce poarta acest titlu si indemn foarte sugestiv: “Fii demn!”, scrisa de acelasi Dan Puric “in amintirea mamei mele” – cea care si este postata pe prima coperta a cartii – o femeie plina de feminitate (absoluta), de candoare, dar si de mult mister si inalta tinuta morala si atitudine personala si umana demna, ce si-a tras seva tuturor acestor calitati din seva si radacina adanca a boierilor moldavo – vlahi, concretizati, materializati si personalizati cel mai bine de “mamaica” – adica mama ei si bunica artistului – este, deci, o lucrare foarte bogata in amintiri, reflectii, cugetari, introspectii, analize, eseuri si impresii foarte bogate si foarte puternice chiar, alcatuita fiind din sase capitole, cu multe titluri si subtitluri, dupa cum urmeaza: Capitolul I – Amintiri (sau de ce sunt eu asa cum sunt); 1. Mama; 2. Mamaica; 3. Amintiri – unde autorul concluzioneaza ca: “Exista oameni care-ti uratesc viata si oameni care ti-o infrumuseteaza. Mama facea parte, cu siguranta, din categoria aceasta din urma. Dimpreuna cu tata, parca mi-a lasat cel mai frumos dar: libertatea. Si peste ea, parca bucuria de a fi liber. Iar acestor brutalitati menite sa-ti ingenuncheze viata stiu ca tata le raspundea cu seninatatea unui om crescut in alta lume, dar mama le reteza fulgerator cu un palos de demnitate feminina, rar intalnita”; 4. “Dincolo de aparente” – fragment din emisiunea TV, realizata de Florentina Fantanaru; 5. Acum; 6. Moartea vanatorului; 7. Gastele; Capitolul II (sau mici povestiri ajutatoare pentru regasirea de sine); 1. Barba (eseu despre libertate – sau cum era sa ma pierd pe mine insumi); 2. Biblioteca (o simpla adresa in Romania sau cum era sa ma pierd in propria-mi tara); 3. Turismul salvator (sau unica solutie de iesi din criza); 4. Simtul valorii; 5. Vrabiuta; 6. Pana de curent; 7. Puiul (despre iesirea in lume a sufletului romanesc); Capitolul III (sau despre roua demnitatii noastre – martirii); Aici, maestrul, apologetul si marturisitorul crestin Dan Puric ne vorbeste, in stilul sau specific si foarte bine cunoscut, despre martirii secolului XX din inchisorile comuniste, mai cu seama cele romanesti.

Pentru a intra direct in tema si subiectul acestui capitol, vom afirma, remarca, concluziona si sustine ca reperele doctrinare comuniste demonstreaza ca acest curent politic a fost mai mult decat atat, a fost un sistem malefic ce are structura si modul de functionare foarte asemanatoare cu o religie, toate acestea fiind cunoscute, recunoscute, demonstrate si marturisite de catre Dan Puric.Valorile pe care le-a promovat au evidente conotatii negative daca le raportam la o viziune crestina. Modul de implementare a fost bazat pe doua coordonate: - mistificare; - teroare. Cu radacini in miscarile socialiste si anarhiste, comunismul a aparut intre ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului si bunastarii generalizate dar purtand in substratul discursului sau elemente cu evidente conotatii malefice. Evolutia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul in care diavolul a procedat si opereaza in istorie. Asadar, comunismul, ca incercare la care a fost supus crestinismul, a demonstrat ca omul nu se poate salva altfel decat prin credinta.

Cu alte cuvinte, fara rugaciune, fara mila si dragoste fata de celalalt, fara efortul permanent de a intra in legatura cu Dumnezeu, omul supus experientei comuniste si, indeosebi, celei din inchisoarea comunista, risca sa se dezintegreze ca persoana umana. A vorbi despre dimnsiunea spirituala a universului carceral al Romaniei comuniste este o necesitate morala. Marturisitorii, martirii si mucenicii temnitelor comuniste trebuie sa funtioneze pentru noi, cei de astazi ca modele, ca repere morale, in caz contrar cunosterea experientei lor ar ramane doar la nivel rational si atat. Este necesar sa ne-o asumam efectiv intelegand ca ancorarea in Dumnezeu a fost singura solutie viabila atunci si ea este si astazi o salvare autentica a unitatii noastre fiintiale ca persoane si ca neam. Solutie unica, vesnica, imbatabila, ancorarea noastra in Dumnezeu, respectarea grilei morale crestine a fost si este barca de salvare din marasmul comunist, dar si din nebunia disonanta si grabita a lumii noastre, postmoderne, contemporane, potrivit afirmatiilor facute si sustinute de catre actorul si regizorul crestin Dan Puric.

Revenind, iata care sunt, in continuare, titlurile acestui capitol: 1. Adevarul pacatosului; 2. Setea; 3. Sfantul din inima; 4. Monahul; 5. Cainele din Montargis; 6. Stupul; Capitolul IV (sau alte povesti si eseuri pregatitoare pentru a ne obisnui cu actul marturisirii crestine); Memorialistica detentiei comuniste ne releva adesea chipuri de oameni integrati aparent in sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfunctiuni”. Ei nu se comporta dupa normele indoctrinarii primite ci demonstreaza, prin atitudinea lor, ca fondul crestin ii este propriu persoanei umane si ca nu poate fi anulat, in ciuda agresiunilor repetate si violente, de spalare a creierului care se practicau in instruirea personalului administratiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele), capitanul Elena Tudor (Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catre Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Branzas, Raza din catacomba) si un lung sir de alti anonimi dar pomeniti prin faptele lor demonstreaza ca masinaria comunista nu a functionat fara repros si ca in ciuda oricaror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfasura forte gigantice spre a distruge omul ca persoana, aceasta nu s-a reusit. Scanteia de divinitate din fiecare si de a fost intunecata nu a putut fi ucisa.

Data fiind situatia cu totul particulara a inchisorii Pitesti, in timpul cutremuratorului experiment al reeducarii, ajutorarea si mila pentru semen capata alte forme de manifestare decat cele obisnuite. Acolo fapta crestina putea deveni si o lovitura de ciomag care era data mai usor, mai simulat. O soapta de incurajare sau o scuza spusa celui pe care trebuia sa-l bati erau in Pitesti fapte de sacrificiu caci, odata descoperite, ele ar fi declansat o serie de torturi inimaginabile. O singura privire plina de compasiune si prietenie, care nu dureaza mai mult de o clipa si o soapta strecurata este, in reeducarea de la Pitesti, echivalent cu a-si risca viata pentru aproapele: „In acele clipe, de mari framantari de constiinta, am avut langa mine pe Gelu Gheorghiu, caruia nu i se putea reprosa nimic. Intr-un moment de neatentie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strans mana si, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Daca nu i-as fi simtit mana as fi crezut ca glasul venea de pe alta lume. El inca mai traia momentul cand fusesem pus sa-l zdrobesc si nu o facusem. Gestul meu fata de el l-a sprijinit sa nu faca rau nimanui. Stateam nauc si nu pricepeam, intrebandu-ma daca nu cumva voia sa ma incerce. Era cinstit cu mine sau peste cateva zile avea sa declare in fata intregii camere ceea ce imi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am ramas uniti prin acest gest toata viata.” (Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p.182).

Una dintre probele grele prin care cetateanul gulagului romanesc trebuia sa treaca era relatia cu aproapele. Indemnand la lupta pentru supravietuire si la delatiune, regimul spera in inchistarea detinutilor intr-un egoism feroce care sa provoace ura si respingere fata de celalalt. Solutia nu putea veni din alta parte decat din morala crestina si astfel: „In celula, din ce in ce mai mult, fiecare va simti ca suferinta nu e numai a lui si ca devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din inchisori si lagare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celula, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc si pana la cele de altruism si sacrificiu de sine experientele carcerale surprind toate formele de ajutor si dragoste pentru aproapele, conditie sine qua non a calitatii de crestin. Episodul zguduitor desfasurat la Casimca Jilavei ramane emblematic pentru ceea ce a insemnat ajutor si mila crestina in temnitele comuniste. Protagonistii episodului sunt Costache Oprisan, macinat de un TBC necrutator, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Pitesti si Gherla, Iosiv V. Iosiv si el un fost pitestean, si Marcel Petrisor (Mircea Petre), viitorul scriitor si memorialist. Condamnati la moarte lenta intr-o celula subpamanteana isi gasisera echilibrul tocmai in cel mai bolnav, el le vorbea, atunci cand putea despre iubire, despre rugaciune si iertare. Observandu-i starea grava, Calciu isi rupe cu dintii venele de la incheietura mainii si scurge sangele in gamela, apoi il lasa sa se decanteze incercand sa-i dea lui Oprisan limfa sa o bea, dar in ciuda efortului, Oprisan moare. Gestul desi pare zadarnic are in contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar daca nu l-a salvat pe Oprisan, s-a salvat pe sine, pe el cel care in „moara dracilor”(cum o numeste un memorialist) de la Pitesti facuse toate cate i se cerusera, iata de cata maretie si noblete spirituala si sufleteasca erau capabili acesti (supra9oameni!.

Pe langa rugaciune si faptele milei crestine, savarsite intr-un mod impresionant si cutremurator, inchisoarea comunista a fost si spatiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat in plinatatea sa harica. Sfinte Liturgii, Sfanta Impartasanie, Sfanta Spovedanie si in citeva cazuri taina Sfantului Botez au avut loc in acest spatiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor si lipsei de speranta. Marturisirile Parintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decat de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fara sa oficiez Sfanta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (detinuti de drept comun), primeam o sticluta de culoare inchisa, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar in realitate continea vin adus clandestin de acestia. Antimisul il aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonita, sfintita.”(Monahia Cristina, Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea de Mures, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).

In aceste imprejurari si conditii savarsirea Sfintei Liturghii era mai lesne de facut in lagarele de munca decat in inchisori, dar cu mari riscuri si in conditii precare s-a oficiat sfanta taina si in penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relateaza despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la inchisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de paine si multi erau gata sa-si sacrifice ratia. Dar ritualul ortodox cere ca painea sa fie sfintita pe un altar acoperit de un antimis care contine moaste din trupul unui martir. Or, noi moaste nu avem.

- Dar avem martiri vii printre noi, a spus parintele Andronic.

Au consacrat painea si un pic de vin turnat intr-un pahar ciobit subtilizat din spitalul inchisorii, pe pieptul episcopului Marza, care zacea in pat, greu bolnav din cauza celor indurate. Putini au fost de acord cu aceasta liturghie, motivand ca ea nu era dupa Carte. Dar Cartea nu fusese scrisa in inchisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterana, Ed. Stephanus, Bucuresti, 2007, p. 275).

In afara de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica inchisorilor ne mai releva citeva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la inchisoarea Mislea, cand micuta Zoe, nou nascuta, acolo in inchisoare da semne de boala si detinutele se decid sa o boteze: „Pana la un an, Zoe a trait printre noi, fiind dupa Sanda a doua detinuta fara condamnare. Era jucaria noastra vie, trecea din brate-n brate, era o dulceata de fetita. La un moment dat a inceput sa slabeasca, sa nu aiba pofta de mancare, ne-am speriat si am hotarat sa o botezam. In taina, soeur Marguerite a botezat-o ascunzandu-ne dupa paturi. Eu am tinut-o in brate, i-am fost nasa, am spus Crezul pentru ea, m-am lepadat de Satana si m-am unit cu Iisus Hristos in numele ei.”

(Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catreTine, Doamne, p. 80, accesibila pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).

Dumnezeu a facut posibila Spovedania si Impartasania multora dintre cei inchisi care au murit intre zidurile inchisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a intarit pe cei care au urcat muntele suferintei in gulagul romanesc, patrunzand acolo pe cai nebanuite: in reverul unei camasi, intr-un bob de mei, sub un petic de haina veche, luminand tainic intunericul celulei si sufletele celor obiditi. Prezenta preotilor in spatiul concentrationar comunist a facut posibila trairea unei vieti in Iisus Hristos deplina si poate de aceea sistemul a fost nu de putine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preotilor era brigada disciplinara, supusa unui regim exterminant. Pe langa munca epuizanta, detinutilor preoti le erau administrate sistematic batai. Remus Radina marturiseste: „Calaul Chirion (comandantul lagarului n.n.) constituise o brigada disciplinara numai din preoti, condusa de tortionarul Vasile Matei. Preotii erau supusi la o munca grea si la batai permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat si, dupa cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, ca ‹‹Rabdarea in suferinta este mai mare decat invierea din morti sau decat orice alta minune.›› Pe mine ma spovedea la Craciun si la Pasti Parintele Liviu Munteanu, din brigada de preoti, care sfida primejdiile ce-l pandeau.” (Remus Radina, Testamentul din morga, pp. 39-40).

In continua si permanenta incercare a celor inchisi de a duce o viata crestina, sarbatorirea Nasterii si Invierii Domnului erau considerate puncte esentiale, in plus amintirea modului in care aceste momente importante erau sarbatorite in familie ii ajuta pe cei din inchisori, pentru o clipa, sa se simta acasa, impreuna cu cei dragi. Iar pe de alta parte, era si o forma de opozitie, de rezistenta, demonstrand ca sistemul nu este imbatabil, ca prezinta fisuri si ca speranta, chiar si din aceasta perspectiva a imediatului, nu a murit. Sarbatorirea Nasterii Domnului in ciuda eforturilor administratiei care isi inmultea sicanele raman pentru detinuti momente incarcate de emotie si seninatate de care toti marturisitorii isi amintesc cu placere. La traditionalele melodii se mai adaugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poetii inchisorilor: „Si in lagar la Cavnic, de Craciunul din anul 1952, am avut parte de acelasi teatru: alarma, perchezitie, mancare proasta, izolarea catorva camarazi. Cand am intrat insa in mina, in galeriile intunecate care ne devenisera prietene, toata mina a inceput sa rasune de colindele pe care le cantam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumau, cutremurau galeriile. Cand am iesit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atarna o creanga de brad, impodobita cu panglici colorate. O pusesera acolo artificierii civili. Pe masura ce corfele descarcau detinuti, crestea numarul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumatate de ora nimeni n-a plecat la locul lui de munca si s-au cantat colindele cunoscute de tot romanul, dar si cele cunoscute numai de lumea inchisorilor.

Cei doi gardieni de la corfa au schitat gestul de a interveni si a ne face sa ne ducem la locurile noastre de munca. Au si dat niste ordine in acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta inalta de la corfa, tuna amplificat ca sub cupola de biserica. Nimeni nu i-a bagat in seama si, impresionati probabil de numarul nostru si de atitudinea noastra hotarata de a nu ceda, au socotit ca e mai bine sa renunte. Numai dupa ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am imprastiat pe galerii, catre abatajele noastre, cantand in continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei inchisi, sarbatoarea Sfintei Invieri, avea desigur o conotatie cu atat mai profunda cu cat inchisoarea comunista semana mai mult decat orice altceva din aceasta lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, in ziua Invierii, a desertat temnitele iadului.

Parintele Dimitrie Bejan isi aminteste Invierea dintr-un lagar de munca in Dobrogea: „In noaptea Invierii, la miez de noapte, cand clopotele din ‹‹Valea Neagra›› suna pentru Invierea Mantuitorului, ni se face o amanuntita perchezitie de catre ostasi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blanaru, pontatorul brigazii, ne tine de fata cu acestia, predica zilei:

Marturisirea credintei in Invierea Domnului confera detinutului o stare harica, unica, in care toate constrangerile fizice la care e supus se dizolva, lasand loc acelei paci duhovnicesti, capabila sa metamorfozeze cele mai sumbre circumstante. Fie ca pret platit din libera voie pentru pastrarea demnitatii, fie ca traseu initiatic in desavarsirea spirituala, refacand la scara redusa experienta hristica a suferintei, experienta carcerala capata din perspectiva spirituala o valoare pe care niciodata initiatorii ei nu i-ar fi banuit-o.

Intrand pe aceasta traiectorie, universul concentrationar (intreg decorul ca si personajele) se pliaza pe un scenariu mistic. Exclusiv din aceasta perspectiva mistica poate fi inteleasa semnificatia antitetica a toposului carceral infern/paradis, concomitent si cu aceeasi intensitate. Inchisoarea – loc al implinirilor nu este o utopie, ci o experienta traita pentru multi din cetatenii gulagului romanesc. Dimitrie Bejan, la apusul vietii declara: „Foarte frumos am trait, parintilor, in puscarie! Regret ca am iesit din inchisoare! Tot timpul imi pare rau. As fi vrut sa mor acolo!.”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferintei, Viata unui preot martir, Harlau, Iasi, 2002, p.156).

Din perspectiva traitorilor crestini ai inchisorilor, singurii adevarati biruitori in fata demonului ce a operat mistificarea si instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie sa te rogi caci, oameni, adica fapturi ale lui Dumnezeu fiind, iti sunt frati, chiar daca te tortureaza, chiar daca te ucid; intreaga cohorta de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizica) sunt percepute ca reteta ascetica; in locul urii pe care regimul o cultiva cu asiduitate se naste iubirea, intelegerea, toleranta; suferinta – scara spre ceruri - devine generatoare de sfintenie.

Incapabil de creatie, comunismul a distrus fara sa poata pune nimic in schimb si, in urma acestei constatari a carei concretete e incontestabila, se impune ca, abordand comunismul ca regim politic sau ideologic, sa-l privim si din perspectiva teologica. „Antispiritul comunist” de care pomeneste parintele André Scrima este in fond acel suflu demonic care il strabate in toate cotloanele sale. Proteic si insidios, comunismul isi pastreaza constanta demonica in toate imprejurarile. Ca neam si persoane care am trecut prin experienta comunista, ni se impune ca datorie morala analiza si intelegerea acestei experiente la dimensiunea de experienta mistica ce ne-a pus in ecuatie relatia cu Dumnezeu si ne-a demonstrat ca, intr-un mod criptic, dar constant, vesnicia irumpe in timpul istoric.

Din punct de vedere crestin, singurul raspuns care ii poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neaga: afirmarea libertatii, a spiritualitatii, a existentei lui Dumnezeu si, prin aceasta afirmare, intrarea in conflict direct cu comunismul. Omul crestin aplica faptelor, sistemelor si ideilor o grila de lectura crestina, ori, dupa o astfel de grila, comunismul este un construct al raului, menit sa perverteasca totul. Asemeni lui Satan, el il imita pe Dumnezeu, dar intr-un mod caricatural, maimutarit; spre deosebire de Dumnezeu care il vrea pe om liber si ii cere supunere din iubire liber consimtita, comunismul, ca si demonul il vrea pe om sclav supus, usor de manipulat, cu libertatea anulata si vointa pervertita. Intrarea in conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinta a incercarii de a-ti pastra umanitatea. Caci, “in puscariile tainuite ale acestei tari torturate ca nimeni alta, durerea era ascunsa sub pamant ca sa nu se afle. Dar acolo bietii oameni, cu picatura de viata pe care o mai aveau, se rugau…” – subliniaza si remarca, cu multa sensibiltate si delicatete sufleteasca, autorul acestei carti, in persoana maestrului Dan Puric.

In urma materialului consultat, a rezultat ca, in ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a facut, de inabusire a credintei si de descompunere interioara a persoanei umane, detinutii din inchisorile comuniste au reusit sa traiasca o viata in Iisus Hristos in toata plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv si retrospectiv printre oameni si fapte dintr-un timp al intunericului, cand Romania a fost luata in stapanire prin minciuna si violenta, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectiva moral-crestina asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificatii mistice si morale. Confruntarea omenirii, a Romaniei si a fiecaruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consuma exclusiv in istorie, ci confruntarea aceasta este o lupta intre Bine si Rau. Noi, cei de azi, suntem datori s-o intelegem, sa ne-o asumam si sa constientizam care sunt solutiile salvatoare; consideram aceasta ca un act moral, atat fata de propria constiinta cat si fata de memoria celor ce s-au jertfit in aceasta lupta si, mai ales, fata de generatiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astazi, mai mult ca oricand, o obligatie morala (s.n.), intelectuala, politica, sociala. Statul roman, democrat si pluralist, poate si trebuie sa o faca. Tot astfel, cunoasterea acestor pagini intunecate si triste de istorie romaneasca a secolului douazeci este indispensabila pentru noile generatii care au dreptul sa stie in ce lume au trait parintii lor. Viitorul Romaniei depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astazi, aici si acum ne va impovara pe veci cu vina complicitatii, fie si prin tacere, cu Raul totalitar.”

In incheierea acestei, introduceri, interventii si pledoarii, vreau sa subliniez ca marturisirea de fata reprezinta meritul de necontestat al autorului, care demonstreaza permanent importanta, rolul, locul si valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experientei ascetice si mistice, petrecuta in locurile cele mai insuportabile si mai inumane, pentru cunoasterea Ortodoxiei, cu alte cuvinte a Bisericii. Conferinta, apologia si marturisirea de fata ne reaminteste si ne resubliniaza convingerea ca fara comuniune, participare si jertfa, crestinismul este o simpla ideologie, lipsita de „Duh si de adevar”. Asadar, Biserica – care este o Institutie divino-umana vie si dinamica, nu reprezinta un muzeu de antichitati, de piese istorice si artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbarii noastre la fata si al nasterii atator generatii de oameni „din apa, Duh Sfant si foc”, multi dintre ei iata, fiind chemati la a imbratisa „cununa muceniciei si deci, a sfinteniei”. Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!.

Asadar, titlurile acestui capitol sunt urmatoarele: 1. Frica cea buna; 2. Curajul marturisirii; 3. Mica frantuzoaica; 4. Solutia romaneasca pentru dialog la nivel inalt; 5. Ganditorul; 6. Domnul profesor; 7. Despre anatomia inimii triste la romani (sau infarctul sufletesc); 8. Privirea salbaticilor – privirea ambasadorilor; 9. Nesansa Romaniei; 10. Memoria pomenire; 11. Razboiul continuu; 12. Instinctul jertfelnic si sufletul frumos; 13. Un suflet frumos; 14. Un film incomplet; 15. Apropierea de martiri; Capitolul VI – Mierla alba; 1. Niste martiri; 2. Luceafarul martir; 3. Inviere; Capitolul VI – Romania sufleteasca; 1. Romania sufleteassca – unde autorul, la un moment dat, retine, subliniaza si concluzioneaza ca: In cartea sa “Omul, fiinta necunoscuta”, Alexis Carrel scria ca: “La cei mai multi oameni, constiinta poate fi comparata cu un rezervor car ar contine o apa oarecum indoielnica, cu un volum prea mic si cu o slaba presiune. Numai la cativa indivizi, rezervorul contine apa curata si sub presiune mare”. Apoi remarca savantul cu tristete ca ea, constiinta, “exista mai mult virtual”, dar tot el, in final, ca sa ne incurajeze, afirma: “Daca aceasta din urma n-ar fi existat deloc, Socrate n-ar fi baut cucuta!.” In alta ordine de idei, “Constiinta martirica este profund salvatoare. Ne salveaza de la inecul istoric. Ea este un paradox izbavitor ce anuleaza in chip firesc instinctul de conservare atunci cand este vorba de apararea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel in mod nebanuit din lantul cauzal al naturii, aducandu-ne o natura superioara. Contrazice flagrant ratiunea omeneasca, ascultand de o alta ratiune, de cea a lui Dumnezeu. Constiinta martirica nu negociaza nimic cu constiinta prigonitorilor ei. Isi vede firesc de drumul crucii. Cine va calca pe acest drum va simti fiorul tainic al acestei constiinte…; 2. Vis – poezia cu acest titlu, ce incheie acest minunat volum si pe care v-o redam in cele ce urmeaza: “Mama!/Ce vis frumos am avut aseara!/ Se facea ca poporul roman era demn/Voievozii circulau nestingheriti prin istoria noastra./Iar daca vreun strain cu suflet hain/Se apleca spre inima unui copil/Ca sa i-o otraveasca/Repede cobora de pe cruce un martir/Si-l saruta pe frunte/redandu-I lumina cea dintai./Ce vis frumos am avut, mama!/Se facea ca poporul roman era demn.”

Prin urmare, eu cred ca Dan Puric raspunde unei nevoi, unei asteptari. Si anume, auzindu-l si citindu-i cartea observam ca el are modele Romania interbelica si Romania posibila, dezirabila, care trebuie reconstruita pe terenul milenar al ei. El exercita o functie compensatorie, vine cu o valoare lipsa. Si are doua mari surse: marii creatori, cu care noi ne mandrim pe drept cuvant, pentru ca au dimensiune universala, si martirii din temnitele comuniste, pentru ca martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate si de sfintenie. Acestea dunt modelele la care el se refera si pe temeiul carora propune sa construim o Romanie dezirabila, profunda. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind si restituind chipul omului rasaritean, pe care-l propune fara sa-l impuna, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduita si comportament. Imi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit intregul unui animal dintr-o mandibula si un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Si aici, se reconfigureaza in aceasta carte un tip de om frumos si bun, intr-o societate aflata in disolutie si dezmembrare a micilor comunitati, o societate in care institutiile nu functioneaza si unde presa clameaza autismul, neputinta si imoralitatea conducatorilor…

In concluzie, vom incheia cu cateva cuvinte din conferinta domnului Dan Puric intitulata “Demnitatea crestina” – sustinuta la Alba Iulia in 22 noiembrie 2007 in care arata ca “Demnitatea cresina nu este a chipului omului in om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu in om. Si, daca ati observat, omul, si mai cu seama crestinul, de regula, cand i se intampla lucruri care-l afecteaza doar pe el, le rabda. Dar, cand se intampla lucruri care mutileaza chipul lui Dumnezeu din el, atunci lupta, lupta pana cand ajunge martir. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnitatii crestine. Demnitatea crestina ne-a fost data de Iisus Hristos. Venirea Lui inseamna momentul crucial, de fapt, de recastigare a demnitatii. De aceea si intrebuinteaza Sfantul Grigorie Palama termenul de innomenire. Nu foloseste nici macar termenul de intrupare, ca sa nu dea nastere diferitelor confuzii; zice innomenire. Dumnezeu a luat aceasta dimensiune, cea mai supusa vulnerabilitatii, ca sa se innomeneasca; din clipa aceea, omul a dobandit si demnitate crestina” – care ne lipseste noua tuturor, si pentru care ne rugam lui Dumnezeu sa ne-o redea si sa ne-o readuca si cu ajutorul Domnului Dan Puric – pentru care ne rugam aceluiasi Domn si Stapan sa-i tina harul si darul in continuare, spre folosul nostru, al tuturor.

Asadar, Dan Puric, ca om, ca persoana, este captivant si fermecator, ca vorbitor in public este fascinant, ca actor sau regizor este original si inspirat, ca pedagog este un model elastic si flexibil, spiritual dar sobru si ferm ori categoric, chiar cat se poate de transant, insa nu radical dus la extrem. El insusi este un model si un exemplu pentru ceea ce aspira si nazuieste sa devenim toti, adica sa ne primenim, revenindu-ne din zapaceala si din dezorientarea care ne stapaneste si ne caracterizeaza in aceste vremuri si rastimpuri. Pe de alta parte, el este o constiinta vie si asumata, ori aceasta inseamna dedicare voluntara in spatiul acesta fara limite, insa fertil si fecund, al nelinistii, ingrijorarii si preocuparii. Prin ce face pe scena si prin ceea ce afirma in fata miilor de oameni si tineri ce il aclama entuziasmati, si prin aceste doua carti deja, el nu face altceva decat sa destinda spiritul romanesc, adica sa il insenineze cu umorul sau profund, neaos si tandru, insa in acelasi timp, il cheama la renastere, revenire, reinviere si regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin si in esenta, trimitand la demnitatea si la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns sa curate poteca spre Biserica. Toate actiunile si demersurile sale, mai cu seama in si din ultimii ani, cuprind subiecte si probleme de o actualitate dureroasa si, totodata, foarte prioritara, asa incat ea poate fi considerata o stradanie arheologica, istorica, culturala si sociala incercata si reusita a etnicului si neamului ori poporului romanesc. Problema si ideea de identitate este abordata de catre el in mod analitic si din mai multe puncte de vedere, insistand asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dainuire si eternizare ori permanentizare si invesnicire, apoi exterminare si excludere versus taria si icluziunea credintei crestine. Natiunea, neamul, poporul sau demnitatea in cuprinsul acestui discurs sunt una si impreuna, sinergetice, fac o valoare suprema pentru noi, dar care poate fi, cum sugereaza el, fara orgoliu, o pilda pentru altii, demna de luat in seama…

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

07 Noiembrie 2011

Vizualizari: 7947

Voteaza:

Despre neam si demnitate in viziunea lui Dan Puric 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Lacramioara NechiforPostat la 2011-11-05 17:19

    Ma simt recunoscatoare pentru modelul care este Dan Puric si pentru ca mi-a amintit cine sunt- stranepoata unor oameni cu adevarat frumosi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE