Despre valoarea Cuvantului, a gandirii si a faptuirii in iconomia mantuirii

 Despre valoarea Cuvantului, a gandirii si a faptuirii in iconomia mantuirii Mareste imaginea.

In introducerea ce urmeaza voi cauta sa pledez pentru existenta si cultivarea relatiei, a raportului si a armoniei dintre gandire, glasuire si faptuire in spiritualitatea noastra rasariteana, remarcand si subliniind sau, mai bine zis, pornind de la Evanghelia dupa Ioan, unde in al saselea capitol, Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne vorbeste despre realitatea euharistica, aratand ca trupul Sau este „adevarata mancare” si sangele Sau „adevarata bautura”. Aceste cuvinte i-a smintit pe multi dintre iudei si mai mult, pe unii dintre ucenici, care au inceput sa-l paraseasca. Atunci Hristos i-a intrebat pe cei doisprezece apostoli daca nu vor sa se duca si ei, dar Simon Petru i-a raspuns: „Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice.”

Asadar, Mantuitorul nostru Iisus Hristos – care este Insusi Cuvantul lui Dumnezeu, la El gasind cuvintele vietii celei vesnice, acestea fiind o adevarata hrana duhovniceasca. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, ne spune Sfanta Evanghelie „ca vorbea ca unul care are putere”.

Hristos se identifica cu invatatura Sa. Intre faptele si cuvintele Sale nu este nici o contrazicere, ba dimpotriva, este o simbioza si o armonie.

Noi stim ca prima parte a Sfintei Liturghii – numita a catehumenilor – cuprinde o pericopa din apostol si una din evanghelie, cele noua fericiri, avand rostul de a-i impartasi pe credinciosi cu cuvantul lui Dumnezeu, de aceea aceasta poate fi numita si liturghia cuvantului ori a invataturii iar cealalta parte, numita a credinciosilor, in care ni se impartaseste chiar Trupul si Sangele Mantuitorului, ca o implinire a impartasirii cu Hristos – caci „Cuvantul Trup s-a facut” – cum se spune la inceputul Evangheliei dupa Ioan.


Cu cuvantul poti sa zidesti sau sa darami, sa mangai sau sa lovesti, sa binecuvintezi ori sa blestemi, sa hranesti duhovniceste sau sa otravesti. Haideti sa va dau un exemplu cum, prin cuvant, care este darul lui Dumnezeu, poti sa otravesti: asa, ca o paranteza, voi remarca faptul ca de multe ori, la slujba inmormantarii, in unele locuri se canta o cantare ce are o denumire lumeasca: - Hora mortului, pe care nu o gasim in nici o carte de cult, neavand nimic in comun cu adevarata traditie a Bisericii, cu invatatura acesteia, cu duhul ortodoxiei celei autentice.

Noi stim ca toate cantarile Bisericii le avem din Sfanta Scriptura, de la Sfintii Parintti cum ar fi: Sfintii Chiril al Alexandriei, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Roman Melodul si altii. Aceasta asa zisa cantare bisericeasca , vreau sa accentuez ca, de fapt, nu este a Bisericii. Dar care, din pacate, se practica in unele locuri pentru a se respecta datina, ca sa se implineasca cuvintele Mantuitorului: „Voi calcati porunca lui Dumnezeu de dragul datinei voastre” sau sa talcuim, mai exact, ati desfiintat cuvantul lui Dumnezeu de dragul datinei voastre, a „modei”. Aici putem vedea ca credinciosilor nu li se mai impartaseste cuvantul lui Dumnezeu, acesta fiind desfiintat. Iata cum „suna” o cantare necanonica sau, mai pe intelesul tuturor, mincinoasa: „Trupul in mormant imi pune si soarele mi-apune, ca acolo pe vecie in intuneric o sa fie”.

Intrebarea care se pune este urmatoarea: unde este credinta in invierea trupurilor? un adevar fundamental al crestinismului. Stim bine ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos a inviat cu trupul – acesta fiind pnevmatizat, adica spiritualizat. In Simbolul de Credinta niceo-constantinopolitan marturisim: „Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”.

Dar, sa luam o marturisire de credinta mai veche, desi n-am putea spune ca Simbolul de Credinta pe care il rostim noi astazi nu este vechi, datand din secolul al IV - lea, dar care isi are originea in veacul apostolic, este vorba de traditia apostolica a Sfantului Ipolit Romanul. In aceasta marturisire de credinta candidatul la botez trebuia sa recunoasca, sa primeasca cateva adevaruri de credinta fundamentale in biserica primara dar care raman valabile pana la sfarsitul veacurilor si pe care, dealtfel, le gasim in rugaciunea numita Crez. Catehumenul care venea sa primeasca botezul crestin raspundea unor intrebari puse foarte clar iar raspunsul trebuia dat foarte limpede si fara sovaire. Trei intrebari i se puneau celui care venea sa se boteze iar acesta trebuia sa raspunda cu „cred” si anume: - „Crezi tu in Dumnezeu Tatal? Crezi tu in Dumnezeu Fiul? Crezi tu in Dumnezeu Duhul Sfant, in Sfanta Biserica cea una, crezi tu in invierea trupurilor? Iata ca cel care dorea sa devina crestin prin primirea Tainei Sfantului Botez trebuia sa marturiseasca credinta in Sfanta Treime, in Sfanta Biserica, care este Una si universala Unul este Hristos dar mai trebuia sa raspunda ca el crede in invierea trupurilor. Daca nu primea acest adevar pe care l-am precizat, ultimul nu era botezat.

Vedem ca orice cantare autentic - bisericeasca este formata din cuvinte avand rolul de a transmite invatatura Bisericii pe care o gasim in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie a acesteia. Am putea sa numim cantarea, simplu, un cuvant cantat. Prin cantare in Biserica putem sa-i multumim lui Dumnezeu, sa-i aducem doxologie, sa-i cerem dar sa nu uitam un aspect foarte important: ca orice cantare este si o marturisire de credinta. La Sfanta Liturghie – cand preotul spune: „sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim” credinciosii raspund: „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”. Alte cantari sau pricesne straine de ortodoxie, cum ar fi: Inaintea ta Isus iubit – unde se spune ca „in mine nimic nu e bun, tot ce am facut e rau” as veni si as contracara cu o cantare ortodoxa: „Chipul slavei tale cele negraite sunt, macar, desi port ranele pacatelor” pentru ca nu putem sa marturisim ca in om nu este nimic bun deoarece el este creat dupa chipul lui Dumnezeu, fiind chemat sa ajunga la asemanarea cu El. Chiar de ar ajunge omul in iad dupa Judecata de apoi – spune episcopul rus Sfantul Dimitrie al Rostovolui, el chiar si acolo poarta pecetea chipului lui Dumnezeu. Sau, mai auzim cantandu-se: „E tarziu sa te caiesti dupa ce pacatuiesti, lacrimile iti curg parau, e tarziu”. Asa ne sopteste si diavolul ca sa ne faca sa cadem in desnadejde – penultima trapta a pacatului dupa care stim cu totii ce urmeaza!.

Conoastem bine ca si ereticul Arie – ca sa-si raspandeasca invatatura gresita despre fiul lui Dumnezeu cum ca acesta nu este Dumnezeu adevarat ci o creatura superioara a Tatalui – a compus un buchet de cantari numit „Banchetul”. Mincinosul acesta stia impactul cantarii, care poate face uneori, mai mult decat cuvantul rostit, caci gadila auzul omului si asa patrund mai usor ereziile sale in sufletul credinciosului, pe multi ratacindu-i de la dreapta credinta.

De dragul de a vorbi, omul foloseste cuvantul ca sa-i judece pe semenii sai. Judecarea aproapelui este o adevarata cruzime putand duce pana la dezbinarea unor familii, distrugerea unor orase si chiar tari, cu ajutorul razboaielor si a conflictelor armate. Aceasta uneltire diavoleasca poate duce la crima, la sinucidere. Cineva poate sa spuna ca altcineva a desfranat luandu-se dupa vorbe straine care pot fi adevarate sau nu, dar si daca ar fi adevarate „cine esti tu sa judeci pe sluga altuia” cum spune Sfantul Apostol Pavel. Cel care cleveteste uita de pacatele sale si se ocupa de pacate straine, nu-si leaga ranile proprii ci se aseaza, ca si mustele, pe rani straine. Spre exemplu, povestirea acestui pacat, pus pe seama unuia dintre sotii unei familii, care poate fi in unele cazuri o simpla nascocire diavoleasca, pune in pericol casnicia celor doi soti, ducand la despartire ori la lucruri si mai grave.

In Pateric intalnim o povestire despre un monah care si-a petrecut viata lui in mare lenevie si negrija. Ajungand la sfarsitul vietii sale pamantesti, pe cand zacea pe patul de moarte, monahul era bucuros, linistit si zambitor inainte de despartirea sufletului de trup. Egumenul si fratii care stateau in jurul sau erau mirati de linistea lui, inaintea mortii si l-au intrebat: - stim frate ca tu ti-ai cheltuit viata ta in nepasare si nu intelegem de unde se afla atata neintristare si acest zambet linistit in acest strasnic ceas. De aceea chiar tu intarit fiind cu puterea lui Iisus Hristos - Dumnezeul nostru, descopera-ne noua aceasta ca sa ne lamurim si noi. Fratele s-a ridicat putin din pat si le-a spus: - Intr-adevar, cinstiti parinti, eu am petrecut toata viata mea in negrija. Tocmai mi s-au adus si mi s-au citit fiecare din faptele rele si ingerii lui Dumnezeu mi-au spus: „Le cunosti tu pe toate acestea ?”, eu le-am raspuns: - Da, foarte bine le cunosc. Totusi, de cand m-am lepadat de lume si m-am facut monah pe nici un om nu am osandit si catre nimeni nu am tinut in inima pomenirea de rau. Pentru aceea ma rog sa se implineasca si cu mine porunca lui Hristos pe care chiar Domnul a spus-o: „Nu judecati ca sa nu fiti judecati! Iertati si vi se va ierta voua”. Pentru aceea merg acum cu bucurie si fara durere la Dumnezeu.

Lumea intreaga este un ogor duhovnicesc in care se seamana, necontenit, cuvinte bune si folositoare sufletului, dar si multa neghina. Si noi suntem semanatori dar si primitori de samanta, buna sau rea. Nici un cuvant nu se pierde in zadar caci orice cuvant lasa urma undeva. Prin cuvant noi putem sa ne sfintim viata sau putem sa ne osandim pentru vesnicie. De aceea este scris „ca pentru orice cuvant vom da seama”. Precum un cuvant bun „dres cu sare” (Coloseni 4, 6) poate folosi unei persoane tot asa cuvantul folosit rau poate avea urmari din cele mai tragice.

Asadar „Fericiti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l implinesc” (Luca 11, 28).
Dupa aceasta introducere cam lunga, dar care s-a dorit a fi una teologica si duhovniceasca, voi dezvolta putin aceasta dezbatere, sustinand argumentul ca omul face dovada creatiei sale dupa chipul dumnezeiesc (Facerea 1, 27), atunci cand devine fiinta cuvantatoare si rationala, anume atunci cand isi asuma in mod constient si responsabil vocatia de „cuvant ganditor”, „traind intr-un dialog viu cu Logosul personal dumnezeiesc si cu celelalte cuvinte personale umane, cum spunea parintele Dumitru Staniloae. In acest sens, cuvantul rostit nu este doar un sunet gol, emis la nivelul organului fiziologic al vorbirii, ci este logos plin de viata, adica un angajament existential prin care faptura umana se reveleaza in deplinatatea si unitatea sa” (Pr. Ioan Bizau – „Cuvantul intre gandire si faptuire” – in revista Renasterea a Arhiepiscopiei Vadului, feleacului si Clujului, nr. 2/2007, p. 4).

Filozofia greaca a definit raportul profund si autentic dintre gand si cuvant prin sintagmele „corectitudinea cuvintelor” si „exactitatea realitatii”. Altfel spus, vorbirea corecta este egala cu gandirea corecta, iar a vorbi frumos inseamna a respecta legile interne ale limbajului, a nu disocia limba de continutul sau ideatic, a cuprinde intr-un singur demers constient cuvintele si gandirea, a se conforma esentei si menirii limbajului. Este foarte important sa stim ca limbajul nu poate fi despartit de gandire, fiindca el are o functie determinanta si decisiva in procesul tainic al articularii, al precizarii si al transmiterii exacte a acesteia, in sensul ca este menit a-i da consistenta si continut si a o face in acest fel, comunicabila. A se conforma esentei si menirii limbajului inseamna, in ultima instanta, a face din cuvant un instrument al comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii. Iar cuvintele nu-si pot implini menirea lor in asumarea si exprimarea acestei comuniuni numai daca formuleaza clar si limpede gandirea celui care le rosteste si daca se intrupeaza in experiente concrete si autentice de viata.

„Se stie ca in toate culturile pre-moderne, relatia dintre om si adevar a fost exprimata prin ideea ca sufletul s-ar fi imbolnavit grav daca limbajul ar fi fost folosit pentru a face afirmatii false ori josnice. Odata cu instrainarea culturii europene de radacinile sale evanghelice, relatia tainica dintre adevar, constiinta umana si cuvantul rostit a fost ruinata. Datorita acestui fapt, acceptarea si vehicularea minciunii, a unor idei false ori nocive pur si simplu, nu mai sunt considerate drept semnele unei boli spirituale cu urmari grave asupra destinului fiintei umane, ci sunt evaluate doar in ceea ce priveste efectele lor mai mult sau mai putin antisociale si, deci, tratate dintr-o perspectiva pur juridica. Contrar marturiei Psalmistului, care afirma ca minciuna, viclenia si impostura spirituala conduc la o stare de nebunie (Psalmul 13, 1; 52, 1), „cetateanul” Europei secularizate este convins ca sanatatea mintii si a inimii sale nu este afectata in nici un fel daca gandeste ori colporteaza lucruri false, daca perverteste adevarul ori se opune afirmarii lui. O astfel de convingere este posibila tocmai pentru ca la nivelul constiintei sale, „omul autonom” nu mai are responsabilitatea relatiei firesti dintre gand, cuvant si faptuire, raport pe care doar viata in Hristos il poate intemeia si sustine. (Pr. Ioan Bizau – „Cuvantul intre gandire si faptuire” – in rev. Renasterea, nr. 2/2007, p. 4). De aici decurge ideea ca asistam, in aceste vremuri, la o desacralizare si o secularizare a limbajului si a comunicarii interumane, la o pervertire a cuvantului si deci, la o relativizare a gandirii omenesti si a faptuirii persoanei din cauza carui fapt se afirma foarte puternic astazi kitsch-ul in vorba, in fapta si-n cuvant!. Tot aici si acum, trebuie aminitita existenta limbajului agresiv si violent care raneste si genereaza multa suferinta, indeosebi sufleteasca, morala si spirituala!. Putem vorbi chiar, de o precocitate a limbajului agresiv, trivial si obscen, din pacate!.

In consecinta, limba unei comunitati umane isi pierde caracterul ei nobil si se urateste din pricina degradarii gandirii si a pervertirii inimii celor care o vorbesc, asa cum gandirea si inima se altereaza si datorita schimonosirii sau deteriorarii limbii. Cunoastem faptul ca acest proces de corupere reciproca a gandirii si a limbajului reprezinta un capitol insemnat al antropologiei scripturistice si, deci teologice: „De graiti intr-adevar dreptate, drept judecati, fii ai oamenilor. Pentru ca in inima faradelege lucrati pe pamant, nedreptate mainile voastre impletesc. Instrainatu-s-au pacatosii de la nastere, ratacit-au in pantece, grait-au minciuni” sustine Profetul David in Psalm. 57, verset. 1-3. Iar Sfantul Apostol Pavel, adresandu-se crestinilor din Efes, le porunceste: „sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi,. si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit intru dreptate si in sfintenia adevarului. Pentru aceea, lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare” (Efeseni 4, 22-25). Iar cuvantul nostru, potrivit Sfantului Apostol Iacov sa fie ce este da, da iar ce este nu, nu pentru a nu cadea in ispita si in judecata, adica sa fie un cuvant curat si sincer, care sa nu faca loc interpretarilor si alunecarilor in cursele de tot felul!.

De aceea, gandirea, vorbirea si savarsirea faptei sunt elemente definitorii ale personalitatii umane, dand seama impreuna despre raportul omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu propria sa constiinta. Ceea ce defineste intelesul propriu al unui cuvant este corespondenta lui cu adevarul lucrurilor si a fenomenelor lumii acesteia, cu gandurile si sentimentele celor care comunica si impartasesc impresii ori stari; este faptul ca acel cuvant angajeaza, implica si responsabilizeaza, intr-un act cat se poate de complex, gandirea, inima, libertatea, constiinta si credinta persoanei umane. Iar aceasta conexiune nu poate depasi perimetrul obscur al nesigurantei si arbitrariului, decat atunci cand comunitatile umane isi construiesc destinul in lumina Evangheliei, ajungand astfel la comuniunea cea autentica, in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – Logosul intrupat. Numai prin lucrarea sinergica a credintei, traditiei, dreptului si autoritatii duhovnicesti, intelesul adevarat si unitar a ceea ce numesc cuvintele noastre obisnuite, poate fi definit si trait ca experienta de viata, caci „adevarul se descopera ca unul si singur, cand este inlaturata pluralitatea prin depasirea ei. El acopera puterile cunoscatoare ale tuturor celor ce pot sa cugete si sa fie cugetate, ca unul ce este prin subzistenta lui suprafiintiala mai presus de cele ce inteleg si sunt intelese, imbratisand printr-o putere infinita limitele ultime, extreme ale lucrurilor, adica inceputul si sfarsitul lor. Prin aceasta el atrage spre sine, miscarea tuturor si unora le da cunostinta clara, de al carei har s-au lipsit, iar altora le daruieste puterea de recunoastere vadita a binelui pe care il doreau, printr-o simtire negraita datorita impartasirii de el”. (Sfantul Maxim Marturisitorul, „Raspunsuri catre Talasie” 54, 12).

„Adeseori, doctrinarii curentelor filosofice moderne au pretins pe seama limbajului o autonomie si o putere de sine statatoare si deci totalitare, intrucat au avut in vedere doar exigentele formale, externe, ale acestuia. Insa, conform principiilor moralei crestine, adevarata problema a constiintei cu privire la cuvant nu este catusi de putin aceea a modului rostirii lui formale, ci semnificatia profunda, incarcatura de viata pe care o poarta in structurile sale sonore, adica adevarul pe care il contine si il comunica atunci cand este rostit. Acest fapt implica o responsabilitate imensa fata de cuvintele pe care cineva le adreseaza semenilor sai ori le spune despre acestia. De aici nevoia unui permanent exercitiu ascetic al graiului, ceea ce inseamna activarea permanenta a vigilentei si a prudentei spirituale fata de acest dar dumnezeiesc. Crestinul este constient ca Judecata finala va fi deopotriva o evaluare a tuturor cuvintelor rostite „in desert” (cf. Matei 12, 36), a celor ce n-au avut nici un ecou la nivelul inimii si constiintei, ci s-au pierdut asemenea semintelor cazute langa drum, pe loc pietros ori intre spini (cf. Matei 13, 19-22), precum si a celor folosite iresponsabil in imprecatii, blesteme sau formule de juramant (cf. Matei, 5, 33-37)”. (Pr. Ioan Bizau – „Cuvantul intre gandire si faptuire” – in rev. Renasterea, nr. 2/2007, p. 4).

Si, ca sa continuam aceasta ipoteza, vom exemplifica cu unul dintre acesti ganditori pe nume John Dewey, care afirma ca „oamenii traiesc in comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa detina in comun aceste lucruri. Comunicarea e un mod de a exista al comunitatii”. Asa incat, in conditiile unei situatii delicate si pretentioase care pune, laolalta, in contextul globalizarii alegerea, fara discernamant si dreapta socoteala, a mai multor optiuni axiologice, functiile, instrumentele limbajului si mijloacele de comunicare crestine sunt extrem de importante, ele urmand a viza nu doar culturalizarea si comunicarea valorilor religioase, ci si, decurgand din acestea, asumarea unui rol foarte serios in formarea (nu doar informarea) persoanelor responsabile, ce va conduce la construirea viitorului nostru comun european, prin inducerea unei conceptii crestine sanatoase si a valorilor traditionale autentice. Acolo unde disputa dintre secularizarea extrema, ca ateism exercitat in mod oficial, cu stricta referinta la sfera publica, si extremismul religios inteles ca lupta armata pentru victoria cauzei, trece in prim-planul vietii noastre sociale, se impune cu calm si luciditate, promovarea de catre forurile ecleziastice si de catre toate organismele competente, de stat, publice si religioase, a unui tip de conduita echilibrata (caci vorba dulce mult aduce), demna si ingaduitoare, care sa permita unitatea in diversitate a optiunilor si manifestarea lor in simfonia limbii iar nu in contradictoriul „duhurilor”!.

Mergand mai departe, observam ca el, cuvantul se inradacineaza intr-o sursa de natura divina si in acest mod, prin continutul sau viu si dinamic, el angajeaza pentru eternitate persoana care il emite, il recepteaza si il promoveaza. Iata de ce, Sfanta Scriptura sau Evanghelia ne spune ca a te mania pe cineva poate fi mai putin grav decat a da concretete acestui sentiment, prin rostirea unor cuvinte ce poarta in structurile sale sonore energiile osandei sau ale mortii, precum „netrebnicule” ori „nebunule” (cf. Matei 5, 22), iar formula solemna Anatema! declanseaza o energie care „taie” pur si simplu un „madular” bolnav din trupul viu al Bisericii (cf. Corinteni 16, 22; Galateni 1, 19). In alta ordine de idei, noi suntem chemati sa purcedem la o purificare a mintii si a inimii, adica la o „actiune de ecologizare” a gandirii si a cuvantarii noastre, in tot ceasul si in tot locul!. Asa procedand, vom ajunge la concluzia ca puterea extraordinara a Cuvantului dumnezeiesc se poate transmite si asupra cuvantului omenesc, atunci cand acesta este rostit in numele lui Dumnezeu si in acord cu voia Sa (cf. Matei 10, 12-13; Fapte 3, 6-7), caci limba credintei si a cultului, adica limba cea sacramentala a Liturghiei, nu cunoaste „cuvinte goale” si nu speculeaza gratuit cu privire la Cuvantul lui Dumnezeu. Prin urmare, a invoca pe Dumnezeu ori a binecuvanta in numele Sau constituie acte sacramentale ce pun in lucrare energiile Sfantului Duh, cu scopul de a transfigura si de a spiritualiza elementele, fenomenele si evenimentele vietii pamantesti. Datorita cuvintelor consacrate ale epiclezei euharistice – dupa cum am spus si in prima parte a acestui material – asupra painii si a vinului ce au fost aduse la Sfantul Altar, ele devin in mod cat se poate de real, (in pofida faptului ca multa lume nu crede in acest lucru miraculos), Cinstitul Trup si Sange al Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Drept urmare, iubirea de Dumnezeu transforma si preface inima omului intr-un topos binecuvantat (cf. Luca 8, 15), in care „cuvintele Harului” (Luca 4, 22) pot germina si rodi cu adevarat in experientele tainice ale Imparatiei: „Daca ma iubeste cineva, el va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi si Noi vom veni la el si ne vom locas in el”, ne incredinteaza Rascumparatorul nostru (Ioan 14, 23; Apocalipsa 3, 20).

Ca atare, nu intamplator insistam asupra realitatii ca ele, cuvintele se compromit, se imbolnavesc, daca sunt folosite in mod necorespunzator si absolut incorect, pentru ca in primul rand strica mintea si inima celui ce le rosteste. Este evident ca o gandire viciata si impatimita, reaua-credinta si impostura sau oportunismul spiritual se exprima prin cuvinte pervertite, mincinoase, otravite, „stricatoare de suflet”. De aceea, orice incercare de a reface „corectitudinea cuvintelor” va incepe obligatoriu cu purificarea inimii si luminarea mintii. Abia atunci cand universul interior al persoanei, cu zona cea mai profunda a ei, se afla in starea fireasca a „deratizarii si dezinfectarii” duhovnicesti, ajungand la limpezirea spirituala si la echilibrul moral, omul are posibilitatea vederii clare a normelor si criteriilor adevarului si poate exprima verbal intelesurile acestuia, prin „cuvantul cu putere multa”!.

„Este important sa stim ca vindecarea morala trebuie sa porneasca in mod obligatoriu de la purificarea inimii, pentru ca tocmai la acest nivel profund al fiintei noastre se nasc „ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincionoase, hule” (Matei 15, 19). In acest inteles a desavarsit Mantuitorul si cea de-a doua noua porunca a Decalogului: „Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu juri stramb, ci sa tii inaintea Domnului toate juramintele tale. Eu insa va spun voua: sa nu va jurati nicidecum nici pe cer, fiindca este tronul lui Dumnezeu, nici pe pamant, fiindca este asternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindca este cetate a marelui Imparat, nici pe capul tau sa nu te juri, fiindca nu poti sa faci un fir alb sau negru. Ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decat aceasta, de la cel rau este” (Matei 5, 27-30; Iacov 5, 12).” (Pr. Ioan Bizau – „Cuvantul intre gandire si faptuire” – in rev. Renasterea, nr. 2/2007, p. 5).

Principiul unei corespondente intime ce exista intre corectitudinea cuvintelor si starea interioara a celui care le rosteste, este ilustrat frecvent si elocvent in cartea Psalmilor. Si in sprijinul celor afirmate mai sus, aducem in discutie doua exemple, dintre foarte multe posibile: „Cuvintele gurii mele si cugetul inimii mele vor fi pururea bineplacute inaintea Ta, Doamne” (Psalmul 18, 15); „Doamne, cine va locui in locasul Tau si cine va salaslui in numele cel sfant al Tau? Cel ce umbla fara prihana si face dreptate, cel care are adevarul in inima sa, cel ce n-a viclenit cu limba lui, nici n-a facut rau impotriva aproapelui sau” (Psalmul 14, 1-3). Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, evocand comportamentul sfintilor, spune ca acestia „se recunosc dupa decenta lor si dupa mersul lor distins si dupa celelalte aspecte ale infatisarii lor exterioare, dar semnul distinctiv propriu lor, cu toata exactitatea si adevarul, este cuvantul care se naste din ei. Caci gura nu poate rosti ceea ce nu are inima; si chiar daca rosteste, indata este dovedit de insasi cuvintele lui ca nu le spune bine” (Sf. Simeon Noul Teolog „Discursuri teologice si etice”, cap. 9).

In incheiere, conturand cateva concluzii, vom enunta faptul ca pentru o evaluare cat mai limpede a raportului dintre adevar si expresia lui verbala este nevoie de mult discernamant, de luciditate si intelepciune. Acordand cuvintelor ce bat la poarta inimii noastre un credit nelimitat, riscam sa fim inselati, manipulati ori antrenati in ipostaza de agenti ai minciunii si faradelegii. Desigur, nu este vorba de a suspecta fiecare cuvant prin care semenii isi exprima gandurile, intentiile sau dorintele, ci de a fi intelepti, de a tine seama de limitele oricarei fiinte umane, cu ajutorul criteriilor axiologice (si) exigente ale selectivitatii. Cu privire la vindecarea inimii atinsa de boala minciunii, dar si indreptarea raului cauzat prin acest act de sorginte diavoleasca, Sfantul Cuvios Nicodim Aghioritul indica preotului duhovnic aceasta regula de canonisire: „Celor ce invinuiesc pe nedrept si defaimator, sa le dai canon, duhovnice, sa mearga ei insisi la locul unde au clevetit si sa spuna ca minciuni au grait impotriva fratelui lor. Iar de nu vor merge singuri, macar printr-un al treilea ins sa marturiseasca ca au mintit sau sa trimita scrisoare de tagada a defaimarii lor, in chip fatis sau in taina” (Sf. Nicodim Aghioritul „Carte foarte folositoare de suflet”, p. 114). Chiar daca, de foarte multe ori, indreptarea raului provocat prin delatiune, marturie mincinoasa, juramant fals ori prin alte forme de expresie ale minciunii devine un act imposibil pentru puterile omenesti, dorinta de vindecare spirituala, pocainta si fapta buna sunt acte restauratoare, prin care crestinul isi afirma calitatea de fiinta cuvantatoare si rationala si, totodata, reuseste sa se izbaveasca de cursa si pacatul ipocriziei si a fatarniciei, in cadrul caruia una gandesti, alta zici si cu totul alta savarsesti, fiindca numai asa vom putea ajunge la sinergie si la armonie intre gandire, cuvantare si faptuire – toate trei fiind inerente si indispensabile mantuirii noastre vesnice!.

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1751

Voteaza:

Despre valoarea Cuvantului, a gandirii si a faptuirii in iconomia mantuirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE