Ca să ajung la Satu Mare, de la Sibiu, trebuie să străbaţi depărtări, vreme de aproape 12 ore cu trenul, călătorind prin locuri marcate - ca peste tot în lungul şi latul acestei ţări - de bucurie şi adumbrită tristeţe. Bucurie că oriunde, între cutele cele mai sensibile ale acestui pământ binecuvântat, pulsează inima lui Dumnezeu, şi tristeţe pentru destinul de jertfă al poporului acestuia mult încercat, care, nu de puţine ori, nu a ştiut să-şi asume şi să-şi împlinească deplin această jertfa, în devenirea lui întru fiinţă de Neam hristic, îngenuncheat în Hristos.

O noapte de drumeţie, pentru ca, spre dimineaţă, să poposeşti în această aşezare a chemării. în gară mă aşteaptă Părintele Nicolae Stoia, capelanul penitenciarului. Cu o seară înainte, la telefon, sfinţia sa îmi spusese că nu avem nevoie de semne distinctive de recunoaştere, pentru că, după spusa cu iz de butadă a lui Tertulian, „creştinii se recunosc între ei", fără a mai fi nevoie de vreun alt însemn al părtăşiei lor comune în Hristos.

De aici până la penitenciar nu e decât o cale de gând, cât să simţi bucuria unei ospitaliere strângeri de mână şi inimă.

Penitenciarul Satu Mare e parte integrantă a Palatului de Justiţie. Dat în folosinţă în anul 1897, ca închisoare a Tribunalului, penitenciarul poartă în sine arhitectura barocă specifică închisorilor din Transilvania. Oarecândva, capacitatea de cazare a închisorii era de aproximativ 150 de deţinuţi, cărora li se aplica un regim celular, închisoarea având doar câteva camere mai mari. Din 01.09.1928, când a fost transformat în închisoarea centrală de corecţie, penitenciarul a avut în custodie deţinuţi de drept comun, politici, majori şi minori, precum şi femei.

După apariţia Legii nr. 23 / 1969 şi până în anul 1977, numărul deţinuţilor se menţine în medie între 200-300 de deţinuţi. După desfiinţarea Penitenciarelor Oradea şi Baia Mare (1977), numărul deţinuţilor ajunge la o medie de peste 600 de deţinuţi.

După 1978 se dau în folosinţă atelierele industriale, de prelucrare a lemnului şi reparaţii auto. începând cu anul 1981 se pune un accent deosebit pe gospodăria agro-zootehnică.

„A fost greu, dar a fost frumos!..."

După o scurtă întrevedere cu comandantul penitenciarului - confluenţă de gând şi inimă de o reală solicitudine -, însoţit de Părintele Nicolae, mă îndrept către miezul de foc al închisorii. Adică înspre biserica statornicită ca bornă de hotar între pământ şi Cer în locul acesta de detenţie din Satu Mare. O bisericuţă ca o picătură de rouă peste un zâmbet de primăvară. Ca să ajungi în ea, trebuie să cobori câteva trepte, îndemn la pogorârea în intimitatea unei inimi deşertate către Hristos. Totul, aici, palpită de lumină, de poveste rupestră cu sfinţi coborâtori din icoane, pentru a se face icoane de simţământ şi ridicare către Lumină. Asta şi pentru că întreagă biserica aceasta - de la amenajare exterioară, până la înveşmântare iconografică, sculptură, detalii ale îngrijiri ei de zi cu zi - e făcută de către deţinuţi. Pictura, de o inocenţă proverbială şi inspirată simplitate, e săvârşită de către un deţinut „pictor de profesie", găsit după nenumărate şi dezarmante încercări. Se oferiseră mulţi alţii să picteze minunăţia de lăcaş al lui Dumnezeu, însă doar la limita dintre vreme de sfinţire de biserică şi ajunsă nădăjduire, Dumnezeu îl trimite pe acesta, ce avea să o şi ducă la bun sfârşit.

Aici, în bisericuţa aceasta, Hristos Se face semen şi tămăduitor al rănilor fiilor Săi pierduţi în mreaja încercărilor, însă nu şi în căutarea lui Dumnezeu.

Părintele Nicolae Stoia face parte din prima generaţie, din primul val de preoţi capelani. Solicitat să II slujească pe Hristos în acest loc, Pr. Nicolae nu a pregetat nicio clipă să o facă. Desigur, nu a fost uşor la început. Insă, mai mult ca oriunde şi oricând, Părintele şi-a dat seama că „oamenii au nevoie de preot aici. M-am frământat, înainte de a veni aici, ce voi face. Dar era şi bucuria şi curiozitatea aceea de a merge într-un loc unde, realmente, oamenii au nevoie de Hristos".

Şi un prim pas în concretizarea acestei nevoi, în răspunsul la nevoia lor, a fost apropierea de ei, împrietenirea cu ei. „Eu nu fac eforturi să par că sunt prietenul lor. Eu chiar sunt prietenul lor! Dau mâna cu ei când mă întâlnesc, îi salut, Lăudat sâ fie IisusL. Dau mâna cu ei, povestesc... La început, cadrele se uitau cam ciudat. Dar le-am spus: Care e problema? Nu îmi puteţi schimba statutul. Eu sunt preot aici. Şi aşa trebuie sâ îl slujesc pe Dumnezeu şi pe ei, cum pot eu.

„Prima dată am slujit într-un club, continuă părintele. Mi-a dat protopopul Sf. Potir, discul, un rând de veşminte... Am adus vreo 40 de deţinuţi. A venit şi comandantul de atunci. Ţin minte că le-am vorbit despre libertate. Eram emoţionat. Venind într-un asemenea mediu, vrei, nu vrei, locul îşi lasă amprenta asupra ta. Probabil că am vorbit din suflet despre ce înseamnă să fii liber, argumentat biblic, pentru că am văzut nişte bărbaţi, din aceia, ditamai oamenii, cu fapte grele, care plângeau. Mă cheamă comandantul şi îmi spune: Părinte, m-ai impresionat! Am văzut hoţii plângând!... Dacă reuşim să intrăm în sufletul lor, deja se schimbă lucrurile. A fost greu, dar a fost frumos! Oamenii au nevoie de Hristos. Pentru mine, ei sunt tot ca oamenii din parohie. Oameni cu necazuri, cu probleme..."

L-am întrebat pe părintele care a fost reacţia deţinuţilor la apariţia sa, atunci, la început, între ei. „Reacţia a fost foarte bună. Au primit foarte bine ideea. M-am comportat ca un preot faţă de creştinii lui. Şi nici nu am văzut în ei altceva decât sufletele pentru care a murit Hristos. Am avut odată un deferent cu un deţinut, care a fost şocat că, în momentul în care mi-am dat seama că am greşit, m-am dus la el şi mi-am cerut scuze. Şi aşa de şocat a fost omul, că a amuţit! Nu a mai ştiut ce să spună! Nu m-am simţit nimic altceva aici decât preot! Cu bunele, cu relele mele. Şi aşa discut cu ei: ca preot, şi atât! Nu am venit cu ifose aici".

După două luni de slujire în clubul penitenciarului, Sfânta Liturghie s-a săvârşit apoi, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, pe locul actualei biserici. Slujbele se fac după tipicul obişnuit în parohie, cu toată rânduiala. Intre 50 şi 80 de persoane vin mereu, din proprie iniţiativă, la săvârşirea Sf. Liturghii. Dintre care, în fiecare duminică, două,trei, cinci persoane vin la spovedit.

„De obicei, cei care vor să se spovedească mă anunţă din timp, ne spune părintele. Eu le spun condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a se putea împărtăşi. Am avut nişte reţineri, recunosc, faţă de cei care sunt condamnaţi pentru omor, pentru pedofilie... Dar, în acelaşi timp, ca preot, sunt într-o situaţie foarte delicată. Am eu dreptul să opresc un om să se spovedească şi să se împărtăşească? Dacă există trăire, dacă pocăinţa se face sincer, din suflet, nu cred că pot eu să opresc omul acela. E o taină a sufletului său! Eu sunt încrezător, de obicei, în oameni şi în Dumnezeu!

Din punctul meu de vedere, oamenii aceştia nu sunt cu nimic altfel decât cei din afară. Bine, sunt faptele lor. Dar niciunul dintre noi nu suntem cu adevărat fără de păcat în faţa lui Dumnezeu. Asta mi-o tot spun şi asta şi simt. Ei sunt oameni care au nevoie de încurajare, de Dumnezeu. Eu mă socotesc că merg la ei, le dau mâna şi încerc să îi ridic după mine. Eu sunt un slăbănog care încearcă să încurajeze alţi slăbănogi! Şi îi târâi după mine. Şi eu mă întăresc prin ei şi ne întărim unii pe ceilalţi, la urma urmei. Sufletul îşi are legile lui, căile lui. Desigur, nu poţi să ignori că acela a făcut o crimă. Dar aici merge de la caz la caz. Trebuie nuanţate bine lucrurile, în funcţie de fiecare suflet. Mie îmi place mult momentul acela când Avraam stă la tocmeală cu Dumnezeu şi Ii zice: Doamne, dacă se vor găsi măcar 50 de drepţi, oare vei pierde cetatea? Poate nu sunt 50, poate sunt mai puţini... Dar oare vei pierde, pentru aceştia, cetatea?... Există o sămânţă de căinţă în acel suflet. Am eu dreptul să îl judec? Dacă el II cere pe Hristos, eu pot să-l refuz? Bine, am avut câteva cazuri în care am impus anumite canoane, am urmărit să văd dacă omul e sincer în căinţa lui sau e doar un impuls de moment. Dar, în general, ei vin din nevoie sinceră către Dumnezeu."

Intre serviciile religioase solicitate de către deţinuţi în penitenciar au fost şi câteva cununii. „Arn avut cununii în penitenciar. Dar nu m-am dat în vânt după ele, de dragul spectacolului. Am verificat bine chestiunea. Puteam face 100 de cununii. Insă am făcut doar trei, mai ales în situaţia în care cei de aici erau căsătoriţi civil şi nu au fost căsătoriţi religios".

Dintre bucuriile slujirii de preot în penitenciar, Pr. Nicolae Stoia ne istoriseşte una cu totul paterica-lă. E povestea unui apreciat poet irakian, absolvent de Drept, stabilit în România, condamnat la şase luni de detenţie pentru o fraudă fiscală, la care a fost ajutat de oarece „prieteni" români. „Cea mai frumoasă situaţie care mi s-a întâmplat în penitenciar a fost, la un mo-ment dat, când un arab a cerut să fie botezat în Ortodoxie. Este poet, copilul meu de suflet. în Molitfelnic sunt rugăciuni speciale pentru cei care vin la Hristos dintre musulmani. Este o rânduiala specială, un ciclu de rugăciuni extraordinare! El a cerut să fie botezat. Am făcut rugăciuni, vreme de şapte sau douăsprezece săptămâni, rugăciuni ale acestei rânduieli de intrare în creştinism. M-a impresionat felul în care stătea şi smerenia cu care primea această rânduială. L-am botezat aici, în penitenciar, eu, protopopul şi părintele stareţ de la Măriuş. După ce a ieşit de aici, mi-a spus că vrea să îl duc la Mănăstirea Rohia. A vrut să se facă călugăr.

L-a şocat puşcăria. El vine dintr-o familie foarte bună de medici irakieni. Nu s-a acomodat totuşi cu viaţa de mănăstire. Dar acolo a scris o carte superbă, Rohia - Ierusalimul meu. Acum e undeva în Negreşti, căsătorit, în calea Domnului".

Tristeţi? „Nu mă pot obişnui cu faptul că totuşi Biserica şi preotul nu-şi ocupă locul pe care îl merită într-o puşcărie. Preotul face foarte mult! Nu ştiu cât de conştienţi sunt unii de munca şi rolul unui preot aici! Faptul că eu mă plimb printre ei şi îi salut cald, şi ei simt asta, faptul că dau mâna şi povestesc cu ei îndulceşte deja atmosfera. Şi acesta este deja un câştig. Preotul este preot şi atât! Slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor...

O altă tristeţe. Biserica este o instituţie care oblojeşte rănile aici. Dar când omul a ieşit afară, pe poartă, e al nimănui, uitat de toţi. Bine, unii au familie. Dar care nu au sau i-au părăsit familiile? Nu face societatea cât trebuie pentru ei... Lipseşte veriga între instituţia penitenciar şi societate. O verigă care să îi preia şi să îi ducă undeva, să le ofere ceva, cât ele cât..."

Articol preluat din cartea „Dincolo de gratii...”, Editura Agnos

Cumpara cartea "Dincolo de gratii..."