Dovedirea divinitatii lui Iisus

Dovedirea divinitatii lui Iisus Mareste imaginea.

Al şaselea răspuns-standard a fost acela de a spune că evangheliile cu fost scrise pentru a demonstra divinitatea lui Iisus. Mulţi creştini văd în aceasta scopul principal al evangheliilor. Iar unii ar adăuga la acesta şi scopul demonstrării umanităţii lui. La urma urmelor, la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II existau oameni care credeau că Iisus doar „a părut" să fie uman fără să fie de fapt. (Astfel de oameni sunt ţinta avertismentelor din 1 Ioan 4, 2-3.) Dat fiind că multe secole lucrul principal pe care oamenii doreau să-l spună despre Iisus era acela că a fost pe deplin divin şi pe deplin uman, s-a presupus o dată mai mult că acesta trebuie să fi fost ceea ce evangheliile încercau „de fapt" să spună despre el.

Acest mod de citire a evangheliilor mi-a fost prezentat într-un din primele seminarii la care am participat ca student la Oxford. Pe lista de lecturi era o carte care explica faptul că în evanghelii putem urmări lucrurile pe care Iisus le-a făcut demonstrându-şi divinitatea şi cele pe care le-a făcut demonstrându-şi umanitatea. Minunile - mai cu seamă mersul pe mare, învierea morţilor şi apoi însăşi învierea sa - arătau că „era Dumnezeu". Dar faptul că a flămânzit, a plâns, şi-a mărturisit neştiinţa (Marcu 13, 32, text pe care cu siguranţă nu l-a inventat Biserica timpurie şi în care Iisus declară că nu ştie ziua, nici ceasul evenimentelor catastrofice pe care le prezice), toate acestea, citeam, arătau că „era om".

Moartea sa, desigur, accentua încă şi mai izbitor acest lucru.

Când anume au început oamenii să vorbească în acest mod despre „umanitatea" şi „divinitatea" lui Iisus? Nu în primul secol, cred. Nu mă înţelegeţi greşit. Aşa cum vom vedea, dacă s-ar fi ivit această întrebare, autorii Noului Testament ar fi fost foarte limpezi asupra faptului că Iisus era într-adevăr om şi - întrucâtva, în chip ciudat, dar hotărât - cu adevărat divin. Dar nu asta pare să fie ideea lor principală. Chiar şi Ioan, al cărui prolog culminează în proclamarea Cuvântului făcut trup, nu face din această afirmaţie punctul principal al povestirii pe care o spune. Doar mai târziu, când Biserica a intrat în lumea largă a filozofiei greceşti, a fost ridicată, în abstract, şi acea întrebare. Hristologia Sinodului de la Chalcedon [451] a declarat la mijlocul secolului V, în afirmaţii extrem de paradoxale, că Iisus era într-adevăr pe deplin divin şi pe deplin uman. Aceste categorii abstracte au fost în centrul discuţiei atunci şi nu e nici o greşeală. Dar dacă comparaţi Chalcedonul cu cele patru evanghelii veţi afla că avem de a face cu documente foarte diferite şi că, deşi ele îl arată pe Iisus, pe de o parte, făcând lucruri remarcabile şi, pe de altă parte, comportându-se ca un om obişnuit, evangheliile nu par să fi fost scrise anume pentru a dovedi acest punct.

Uneori oamenii vor spune, într-un sens mai personal sau pastoral, că, spunând povestea lui Iisus, evangheliile ne arată cine e de fapt Dumnezeu. Cam aşa stau lucrurile. E tocmai ceea ce ne spune Ioan la sfârşitul prologului său: nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu vreodată, dar Unicul Său Fiu, intim apropiat de Tatăl, L-a adus în lumină. Priviţi la Iisus şi veţi vedea faţa umană a lui Dumnezeu. Dar nici chiar asta nu merge atât de departe, Pentru că în acelaşi timp Ioan continuă, aşa cum fac toate celelalte evanghelii, povestindu-ne ce anume pune la cale acum acest Dumnezeu întrupat. Nu e suficient să ştim că Iisus e într-un anume sens „divin". Intrebarea este: despre ce fel de Dumnezeu vorbim? Ce anume face El acum şi de ce? Şi ce anume înseamnă asta?

Aşa cum vom vedea, nu doar Ioan presupune că în Iisus vedem întruparea umană vie a Dumnezeului lui Israel întorcându-Se în cele din urmă să-Şi viziteze şi izbăvească poporul. Vechea ştiinţă biblică obişnuia să ni-l prezinte pe Ioan ca oferindu-ne Iisus-ul „divin", iar evangheliile sinoptice oferindu-ne Iisus-ul „uman", or tocmai asta ele nu fac. Această idee venea din lumea postiluministă, care decreta faptul că Dumnezeu şi umanitatea nu se amestecă; astfel savanţii au exploatat hristologia în chip evident „de sus" a lui Ioan punând-o în contrast cu hristologia în aparenţă „de jos" a sinopticilor. Aceasta e însă o eroare, aşa cum voi arăta în continuare şi cum recunosc astăzi majoritatea savanţilor. Ceea ce vreau să spun aici nu e că evangheliile n-ar gândi despre Iisus că e divin, ci doar că nu acesta este lucrul principal pe care sunt cel mai dornice să-l transmită. Faptul că Iisus e Dumnezeu este presupus de ele. Dar el este cheia în care-şi scriu muzica, mai degrabă decât piesa însăşi. Tema pentru ele, repet, nu este dacă Iisus e Dumnezeu, ci ce anume face Dumnezeu în şi prin Iisus. Ce anume are de gând să facă acest Dumnezeu întrupat?

Atunci când ne spune la sfârşit de ce a scris evanghelia sa (20, 31: „acestea s-au scris ca să credeţi...") chiar şi Ioan se poate să nu fi spus exact ceea ce tradiţia ulterioară a presupus că spune, şi anume că „Iisus e Mesia Fiul lui Dumnezeu". Aceasta din urmă e o propoziţie mult mai subtilă şi mai interesantă decât au presupus majoritatea cititorilor. Mai întâi, deşi pentru Ioan indică în mod sigur faptul că Iisus e într-un anume sens „divin" (pasajul urmează nemijlocit după episodul în care Toma îl declară pe Iisus „Domnul meu şi Dumnezeul meu!"), expresia „Fiu al lui Dumnezeu" e în mod limpede şi un titlu mesianic, ca în Psalmul 2. In al doilea rând insă, exprimarea greacă trebuie aproape cu siguranţă citită cu accentul pus în sens invers: „Ca voi să credeţi că Mesia, Fiul lui Dumnezeu, nu e altul decât Iisus". Acest Iisus, cu alte cuvinte, nu altcineva, e Mesia; în acest om şi numai în el vedem felul în care Dumnezeul cel Viu îşi instaurează împărăţia despre care se vorbeşte în Psalmul 2. Şi dacă Iisus e Mesia, atunci activitatea sa publică şi moartea lui, nu o altă cale, sunt modul în care Dumnezeul lui Israel îşi împlineşte şi instaurează împărăţia pe pământ ca şi în cer. A face din Ioan 20, 31 simpla afirmaţie: „Am scris această carte ca să demonstrez divinitatea lui Iisus" înseamnă a rata tema mult mai subtilă şi bogată pe care o sugerează Ioan. Şi anume că el a scris această carte ca să arate că în Iisus, în moartea şi învierea lui, Dumnezeul lui Israel a făcut ceea ce făgăduise că va face în şi prin împăratul uns al lui Israel şi în acest fel a revelat în mod deplin şi final cine anume este El însuşi.

Lucrurile par să se fi întâmplat în felul următor. Câteva secole după scrierea evangheliilor creştinii au aflat că una din provocările lor majore era nu numai de a explica, dar şi de a „dovedi" „divinitatea" lui Iisus. Intrucât evangheliile par într-adevăr să ofere un material excelent pe această temă (vom arunca o privire mai în detaliu asupra ei în capitolul 5), şi întrucât pentru acei creştini agenda împărăţiei de care vorbesc evangheliile pare să se fi estompat întrucâtva, a fost uşor pentru ei să presupună că autorii evangheliilor făceau exact acelaşi lucru pe care-l făceau ei. Prin urmare, au citit, de exemplu, relatările minunilor drept o contribuţie în acest sens.

O privire asupra scripturilor lui Israel ne arată însă că şi unii din profeţi făceau acelaşi gen de lucruri (înmulţind Pâinile, înviind morţi ş.a.m.d.) fără ca de aici cineva să tragă concluzia că aceştia erau „divini". In fapt - presupunând că acesta era lucrul ce se dorea dovedit - se Putea pleda pentru a vedea în „faptele de putere" ale lui Iisus o dovadă a adevăratei sale umanităţi, întrucât la conducerea lumii lui Dumnezeu sunt oameni adevăraţi, iar în suferinţa şi moartea sa pentru ceilalţi o dovadă a divinităţii sale, întrucât numai Dumnezeu îşi poate izbăvi poporul de păcatele lui. Ar fi o forţare a ideii. Dar faptul că premisa normală poate fi răsturnată fără a ajunge la un absurd total ne arată cât de improbabil e faptul ca evangheliile să fi fost scrise pentru a fi doar povestea de fundal, dovada istorică, dacă doriţi, pentru definiţia chalcedoniană.

Evangheliile etalează într-adevăr o credinţă în deplina divinitate şi umanitate a lui Iisus. Dar nu asta e povestea principală pentru care au fost scrise şi pe care vor să ne-o spună.

Mai e ceva. A vorbi despre divinitatea lui Iisus fără a vorbi despre împărăţia Sa venind pe pământ ca şi în cer înseamnă a face un mare pas spre spiritualitatea detaşată - aproape o formă de gnosticism - pe care primele două secole din istoria Bisericii au respins-o cu fermitate. Doar recent mi-am dat seama cu groază că ar fi nu doar posibilă, dar şi că apare în mod real această atitudine: oameni afirmând divinitatea lui Iisus - pe care şi eu sunt pe deplin bucuros să o afirm -, folosind-o apoi ca un adăpost în spatele căruia să ascundă povestea radicală pe care o spuneau evangheliile despre ce anume avea de gând să facă acest Dumnezeu întrupat.

Altfel spus, a face din evanghelii o „doctrină" seamănă cu legarea între ele a punctelor dintr-un puzzle pentru copii. De regulă punctele sunt numărate şi astfel copilul poate vedea ordinea în care ele trebuie unite. Să presupunem însă că ele nu sunt, dar atunci trebuie oare copilul să unească punctele făcând orice fel de imagine i se pare corectă? Există creştini care reuşesc să unească punctele în mod corect, care reuşesc să conecteze între ele toate cutiile doctrinare pe care ni le-au dat marile crezuri şi definiţii ale Bisericii vechi - dar o fac în aşa fel încât imaginea arată a elefant în loc de asin. Putem fi siguri că suntem pe drumul cel bun numai atunci când povestea pe care ne-o spun evangheliile e deplin integrată cu dogmele pe care ni le învăţă crezurile.

Nicholas Thomas Wright

Cum a devenit Dumnezeu împărat, Editura Deisis

Cumpara cartea "Cum a devenit Dumnezeu împărat"

22 Decembrie 2015

Vizualizari: 374

Voteaza:

Dovedirea divinitatii lui Iisus 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

iisus hristos mantuitorul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE