Duminica a XVIII-a dupa Rusalii - Pescuirea minunata

Duminica a XVIII-a dupa Rusalii - Pescuirea minunata Mareste imaginea.

Toata noaptea pescuim zadarnic, pentru ca suntem "independenti", fara Marele Pescar. Nu stim unde sa pescuim. Ratacim in ape tulburi si ramanem infometati, pentru ca nimeni nu ne ghideaza in egoism. Oamenii se imbulzeau sa Il asculte pe Rabi. Dar cati erau doar curiosi, vanatori de minuni sau spioni ai fariseilor? Credinta se pescuieste din adanc, nu este suficienta o mantuire de mantuiala, o pocainta de suprafata.

Pescuitul superficial este noua noastra masina de cuvinte: rostite cu buze moi, dar cu inima rece si cu mintea necuratita. Sa mergem dupa El, sa ne faca pescari de oameni. Sa nu ramanem momeli. O chemare cat o vocatie salvatoare. Chiar daca suntem pacatosi, nu te duce de la noi. Vrem sa ne gasim rostul si nu reusim fara Tine. Vorbim despre puterea Ta, dar nu gasim cuvintele potrivite: le-a otravit gandirea noastra impatimita. Truda nu e zadarnica: invocam mila Ta.

Cat de actual poate fi Iulian Capsali: "Mantuirea nu este bonus pentru nimeni; este o tensiune si lupta continua. Sa-L afirmi pe Hristos in vremurile din urma va fi, conform celor care vad in duh, echivalent cu sfintenia. De ce sa le luam urmasilor nostri sansa de a deveni Sfinti?" Cine ramane preferatul: "Este dramatic sa stii ca esti responsabil de drumul gresit al unui prieten si ca nu mai poti schimba nimic. In acest context, replica "Imi asum ceea ce fac" poate fi una crestina. Sa nu o folosim ca paravan al libertatii noastre. Ea ne poate face mai atenti la viata noastra" ? El e, C. Olinici.

Am un prieten extraordinar: Radu Iulian din Alexandria. Ce zice el? Ia cititi: Lumea vrea sa pacatuiasca si Il vrea si pe Dumnezeu Bun. El sa ne ierte si noi sa pacatuim. Noi, adica, sa facem orice vrem si Acela sa ne ierte. Sa ne ierte mereu si noi. vioara noastra. Oamenii nu cred, de aceea dau navala la pacat. Tot raul de acolo incepe, de la necredinta. Nu cred in cealalta viata, prin urmare nu iau in considerare nimic.

Si ce frumos ne invata Sf. Ioan din Kronstadtul rusesc: "Viata noastra e un joc de copii, nu insa unul nevinovat, ci culpabil. Fiindca, desi avem minte sanatoasa si ne cunoastem scopul vietii, nu dam importanta acestui scop, ocupandu-ne de lucruri vane si fara noima. De aceea am spus ca viata noastra este un nescuzabil joc de copii. Lacomia ne face sa ne pasionam de mancare si bautura, in loc sa le folosim pe aces tea pentru alimentatia strict necesara a trupului si pentru sustinerea vietii trupesti. Ne pasionam de haine, in loc sa ne multumim a ne acoperi decent trupul, ferindu-l de actiunea nociva a stihiilor; ne pasionam de argint si de aur, tezaurizandu-le sau folosindu-le drept obiect de lux si placere, in loc sa le intrebuintam pentru satisfacerea unor necesitati, iar surplusul sa-l dam saracilor; ne pasionam de locuintele noastre si de multimea obiectelor care le impodobesc bogat si cu fantezie, in loc sa ne multumim cu un adapost sigur si decent si cu lucrarile decente si strict necesare traiului; ne pasionam si de calitatile noastre spirituale: minte, imaginatie, vorbire, dar le folosim numai pentru slujirea pacatului si desertaciunilor lumii acesteia;slujim ceea ce este pamantesc si corupt, in loc sa ne punem insusirile in primul rand in slujba lui Dumnezeu, a cunoasterii de Dunmezeu, preainteleptul Creator a toata faptura, in slujba rugaciunii – rugandu-L, cerandu-I si preamarindu-L pe Dumnezeu pentru a ne arata unii altora iubire si respect; si numai dupa aceea, si doar in parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va ramane candva in urma noastra.

Ne pasionam de cunostintele noastre asupra zadamiciilor lumii si, pentru a ni le inmulti, pierdem timpul pretios, care ne este dat pentru a ne pregati pentru vesnicie. Nu arareori ne ,,pasionam" de serviciu, de indatoririle noastre, dar nu in sensul ca ni le-am indeplini corect, ci dimpotriva, fara silinta, superficial, lucrand mai mult in interes personal, pentru a obtine un profit. Ne pasionam dupa oameni aratosi, sau dupa frumoasele reprezentante ale sexului slab, folosindu-ne de ele in jocul patimilor noastre; ne pasionam de timp, care trebuie folosit cu intelepciune, fara a-l irosi in jocuri si distractii; ne pasionam, in sfarsit, de noi insine, facand din noi un fel de idoli, inaintea carora ne inchinam noi insine si pentru care cautam si alti inchinatori.

Cine ar fi in stare sa ne descrie si sa ne deplanga nemernicia, imensa desertaciune careia ii slujim, nenorocirea careia i ne daruim de buna-voie? Ce raspuns vom da nemuritorului Imparat, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care va veni in slava Tatalui Sau sa judece viii si mortii, sa dea in vileag tainele inimilor, sa primeasca raspunsul nostru pentru toate cate am facut si am zis? Vai noua! Vai noua, celor ce purtam nunele lui Hristos, dar care nu avem nimic in noi din duhul lui Hristos! Care purtam numele lui Hristos, dar care nu urmam invatatura Evangheliei Sale.

Vai noua, "nepasatori la astfel de mantuire" (Evrei 2, 3)! Vai noua, ca nu avem credinta crestineasca, speranta si iubire crestineasca! Vai noua, cei ce am iubit veacul acesta fatamic si trecator si care nu ne-am aratat ravnitori sa mostenim veacul celalalt, cel ce urmeaza mortii noastre cu trupul stricacios, veacul de dincolo de "perdeaua" de carne pe care o vedem acum."

Cu amintiri din seminar ne delecteaza Ioan Popescu: "Ii placea sa cante, sa participe la slujbe, sa rosteasca rugaciuni. Ii era drag sa se afle la strana sau prin altar. De mic se invartise pe langa cele sfinte si fusese o vreme in care chiar se gandise sa intre la manastire. Pana la urma se lasa atras de viata lumeasca, se insura si avu copii, ca tot omul.

Tocmai felul lui bland si impaciuitor il facea sa fie tinta tuturor glumelor prietenului sau. Florin Mester nu-i ierta nicio abatere, nicio greseala! Asa se-ntampla si-n duminica aceea cand citi apostolul, numai ca de data asta parca fu mai rau ca niciodata.

Iosif incepu frumos, asa cum stia el. Citi mai intai prochimenul: „Catre Domnul am strigat si Domnul m-a auzit.” si vocea lui blanda rasuna sub bolta arcuita, strabatand inimile satenilor. Promitea sa fie un apostol frumos, inaltator, numai ca pe la jumatatea pericopei il apuca tusea si trebui sa se opreasca pentru a-si drege glasul. Cum continua la fel de greu, Mester prinse momentul si sopti indeajuns de tare sa-l auda jumatate din biserica:

- No au-l-ai, ca mai-nainte striga catre Domnul si-amu trage sa moara!

Pe loc cateva babe se apucara de ras, iar Iosif, cu urechea lui muzicala, auzindu-l din mijlocul bisericii, se opri de tot si renunta sa mai scoata vreun cuvant. Se intoarse in strana zambind rusinat si blestemand in gand ziua in care-l cunoscuse pe Mester."

Multi talanti ai primit, Cataline Dumitrean:
"Ma-ntreb mereu, ce si-au mai zis din suflet,
Adam si Eva dupa ce-au gresit,
Ce dragoste le-a mai rodit in cuget,
Plecand din rai cu dorul cel spasit.
Perechea ce-a dintai, ce imprudenta,
S-a regasit abia dupa caderi,
Noi spunem ca a fost o indecenta,
Dar ei, sarmani, au trait dureri.
Si s-au iubit cu voie, nebuneste,
Povestea daruirii n-a murit,
Adam i-a spus femeii c-o iubeste,
Si Eva i-a raspuns cu glas pripit.
Probabil se temeau, gandeau cu sila,
Ca Dumnezeu i-a pedepsit pe veci,
Si se iubeau cu si mai multa mila,
Ca niste pescarusi cu ochii reci.
Dar dragostea nu a-ncetat vreodata,
A fost un jar, o pacla in dispret,
A continuat si-n lanturi, consemnata,
Printr-un pustiu de lacrimi indraznet.
Abia intr-un tarziu, Adam cu frica,
A incercat sa spuna: Draga mea,
Presimt durerea care se ridica,
Caci Dumnezeu in dragoste ne vrea.
Vom fi iertati ca am iubit intr-una,
Si inima ne-a devenit un rai,
Si te iubesc, asa cum arde luna,
Si ma iubesti si cerul tau mi-l dai.
Si va veni chiar cerul sa ne spuna,
Bine-ati venit acasa, inapoi,
Poftiti pe crestet ultima cununa,
A inceput iubirea de apoi…"

Sublima rugaciune, Elena Frandes: "Cui decat Tie as vrea sa pot sopti atunci, cand lantisoarele de aur dintre gand si glas se vor fi rupt?! Da, te iubesc, chiar in ceasul agoniei mele, al supremei tulburari, in care viata se incheie. Nu mi-e teama decat ca inima, oprindu-se, nu va bate destul de armonios sentimentul cu care Te astept, Mire al meu. Mi-ai vestit de cateva ori, ai calcat pe inima mea tot mai apasat, apoi te-ai retras, Inger al ultimei rasuflari. Si pe tine te iubesc, pentru tandretea ta, pentru rabdarea cu care ma pregatesti. Vreau sa nu ma tem atat de tare, incat rugaciunea sa-mi amuteasca.

Vreau sa-mi alegi pe cineva din preajma, care sa mi-o continuie, in Clipa Aceea. Curgerea ei mai departe imi va da pacea inceputului de amurg prin care sunt nevoita sa trec, ca sa ajung la Mire. Chiar daca aud fosnete si pasari de noapte tipand, in padurea de la marginea vietii, intareste-ma sa merg mai departe, sa gasesc cararea cu parleaz, prin care a trecut mama mea, murind cu suras. Daca ar fi fost cine sa mi-l explice, starea mea de orfan n-ar fi fost un complex, o chinuitoare tristete. Te rog, Ingere psihopomp, sa nu ma menajezi, nearatandu-mi-te. Spulbera cu lumina ta toate negurile necaitelor pacate. Nu ma lasa sa lenevesc in patul agoniei mele, invata-ma zborul gandului desprins de trup si de griji. Oare am cantat indeajuns Heruvicul, ca sa-l stiu cat de cat?!"

Marius Matei

.

Despre autor

Marius Matei Marius Matei

Senior editor
254 articole postate
Publica din 29 Octombrie 2010

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1385

Voteaza:

Duminica a XVIII-a dupa Rusalii - Pescuirea minunata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE