Lumea trece printr-o mare criza moral-spirituala si chiar religioasa. Acest inceput de secol s-a aratat profund marcat de acest fenomen. Din aceasta criza decurg toate celelalte crize social – economice si politice ale omenirii. Lumea,  chiar si cea crestina, de multe ori doar cu numele, isi duce existenta in afara de Dumnezeu si de Biserica Lui. Solutionarea acestei crize majore existente in lume se poate face prin Crestinism. Insa nu unul doar teoretic, declarativ-speculativ, ci un Crestinism trait in Duhul Sfant, in Duhul Adevarului, al Intelepciunii si al Iubirii. Nu avem nevoie de teorie despre Dumnezeu si despre Iisus Hristos ci intalnire vie cu Dumnezeu si traire intru El, cunoscand ca „toate sunt de la El, prin El si pentru El”(Rom. 11, 36).[1] Realitatea acestei intalniri si trairi ne este oferita – in dar – in Biserica lui Iisus Hristos, in Sfanta Liturghie prin Taina Sfintei Euharistii. Pentru crestinul primelor secole, care  traia credinta sa, Liturghia insemna Euharistie, adica insemna sa intre prin impartasire in Imparatia Domnului Sau.[2] Omul, definit de multe ori Homo sapiens, Homo faber, este si trebuie sa fie mai intai si mai presus de toate Homo adorans.[3] Lumea a fost creata ca „materie”, ca material al Euharistiei, iar omul a fost creat ca preot al acestei Taine cosmice. In pozitia lui verticala, el este in centrul lumii si da acestei lumi unitatea ei, binecuvantand si multumind lui Dumnezeu.[4]

In Taina Euharistiei ne intalnim real cu Mielul Iisus Hristos, injunghiat si aflat in permanenta stare de jertfa. Euharistia este taina tai­nelor, taina suprema in care se cuprind toate tainele Bisericii. Daca celelate Taine ne acorda harul dumnezeiesc sa ne apropiem de Hris­tos, aceasta ne uneste cu El in chip deplin, si in acelasi timp ne aduna pe toti laolalta, ca membrii ai Trupului tainic al Sau. Prin Euharistie se pun bazele Sfintei Biserici, aceasta in sensul de comuni­tate a tuturor celor deveniti frati de credinta prin apa binecuvantata si actiunea lui Iisus Hristos, in drumul eshatologic spre Imparatia lui Dum­nezeu, unde deja pregustam bunatatile si frumusetile Cerului si Paman­tului celui nou (Apoc. 21, 1).[5] Fara intelegerea si trairea cu ade­varat a Sfintei Liturghii - care presupune impartasirea cu Sf. Taine, dar numai cu pregatirea necesara - viata crestina nu poate fi au­tentica si nu poate spori. Un crestinism fara Sfanta Euharistie nu-i de­cat o iluzie iar o Euharistie la care nimeni nu se impartaseste, un non sens. Astazi tot mai multi sunt aceia care cred ca pot fi cre­dinciosi si fara Biserica, deci fara Euharistie (caci Euharistia face Biserica), sau ca pot participa la Liturghie (Euharistie) ca simpli spectatori, fara pregatirea necesara pentru a se apropia de Sf. Taine. Viata crestina se reduce, dupa o astfel de abordare, la un pietism golit de continut si un individualism ucigator al comuniunii reale si vii a tu­turor credinciosilor cu Dumnezeu - Treimea, care se realizeaza numai prin „Unul din Treime”: Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, prezent in Euharistie si impartasit tuturor spre unirea cu Dumnezeu. Fara Iisus Hristos euharistic, care ne da certitudinea credintei (Sf. Irineu al Lyonului (sec. II) zice ca „credinta noastra este conforma cu Euharistia, iar Euharistia confirma credinta” (Adv. Haer. IV, 18, 5), crestinismul se transforma intr-un sentimentalism neluminat, capabil oricand sa schimbe credinta dupa bunul plac al unuia sau altuia. Toate ratacirile sectare, care reclama fiecare pe seama ei adevarul Scripturii, au aparut atunci cand s-a slabit legatura cu Dumnezeiasca Euharistie, cand Cuvan­tul lui Dumnezeu n-a mai fost inteles si trait liturgic, ci scos din contextul sau natural care este Biserica, deci Liturghia. Caci Bi­blia nu este a fiecaruia, ci a Bisericii, si nu poate fi inteleasa decat de cel care se afla in Biserica, in comuniune si unire cu Iiisus Hristos din Sfanta Euharistie.[6]

Nu se poate imagina o renastere duhovniceasca a credin­ciosului si a obstei bisericesti decat pornind de la Liturghie, care ne constituie in Trupul lui Hristos, facandu-ne deci madularele Sale si madulare unii altora prin impartasirea din aceeasi paine (1 Cor. 10, 17). Numai uniti cu Iisus Hristos, care ni se face man­care si bautura permanenta, si uniti unii cu altii prin El, putem avansa pe drumul comuniunii tot mai desavarsite cu Dumnezeu si cu toti oamenii, care este esenta vietii crestine. Si cum de Iisus Hristos nu ne putem apropia oricum, ci numai cu constiinta cu­rata, fiecare Liturghie ar insemna pentru fiecare dintre noi, un urcus duhovnicesc: pe de o parte prin pregatirea pentru primirea Sfintele Taine, iar pe de alta, prin insasi aceasta primire, care se face in noi izvor de si mai multa curatie, de si mai multa osteneala pentru o viata tot mai sfanta. Dar, daca la Liturghie participam oricum, fara exigenta pregatirii pe care o reclama primirea Sfintele Taine, este de inteles ca Liturghia devine o slujba oarecare printre altele, iar viata noastra duhovniceasca va lancezi.[7]

In alta ordine de idei, trebuie subliniat si retinut adevarul de nezdruncinat "Ca cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni, XI, 29). Plecand de la aceste cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel, ne intrebam care este adevaratul inteles al lor. Pentru ca nici Biserica primara si nici Sfintii Parinti nu au talmacit ca alternativa la "mancarea si bautura cea cu nevrednicie" abtinerea de la Sfanta Impartasanie, in sensul ca respectul pentru Taina si teama de a nu o pangari sa aiba ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident ca nu aceasta a dorit Sfantul Apostol Pavel sa spuna. Intr-adevar gasim in Epistolele sale, in indemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care in realitate constituie baza "eticii" crestine si izvorul spiritualitatii crestine. "Sau nu stiti", scrie Sfantul Apostol Pavel catre Corinteni, "ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret: slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neincetate adresate de Sfantul Apostol Pavel crestinilor: noi trebuie sa traim in conformitate cu ceea ce s-a "intamplat" cu noi in Iisus Hristos; tocmai de aceea noi putem trai astfel, doar pentru ca aceasta a avut loc in noi, pentru ca mantuirea, izbavirea, impacarea si "cumpararea cea cu pret" ne-au fost deja daruite iar noi nu suntem "ai nostri". Noi putem si trebuie sa lucram la mantuirea noastra numai pentru ca am fost mantuiti. Trebuie intotdeauna si in tot timpul, sa devenim si sa fim ceea ce, in Iisus Hristos, suntem deja: "Iar voi sunteti ai lui Iisus Hristos, iar Domnul Hristos al lui Dumnezeu" (I Corinteni III, 23). Aceasta invatatura a Sfantului Apostol Pavel este de o importanta cruciala pentru viata crestina in general, si pentru viata sacramentala in particular. Ea descopera tensiunea esentiala pe care se bazeaza aceasta viata, de unde ea isi trage seva si care nu poate fi indepartata fiindca aceasta ar insemna parasirea si, in acelasi timp, mutilarea majora a credintei Bisericii insasi: incordarea ce se afla in fiecare din noi intre "omul cel vechi care este corupt de poftele carnii" si "omul cel nou, innoit dupa chipul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om" prin moartea si invierea Botezului " ; intre darul vietii noi si efortul de a ne apropia de El si de a-L face al nostru; intre harul "ce nu este dat cu masura" (Ioan III, 34) si masura neincetat deficitara a vietii mele duhovnicesti.

Dar apoi, primul si cel mai important rod al intregii vieti si spiritualitati crestine, asa cum se intampla la sfinti, nu este sentimentul si constientizarea vreunei "vrednicii", ci a unei nevrednicii . Cu cat te apropii mai mult de Dumnezeu cu atat devii mai constient de nevrednicia ontologica a intregii fapturi inaintea lui Dumnezeu, de darul Sau catre noi. O astfel de spiritualitate este absolut incompatibila cu ideea de "merit", cu orice care ne poate face, in sine si prin sine, "vrednici" de acel dar. Caci, asa cum scrie Sfantul Apostol Pavel: "Hristos, inca fiind noi neputinciosi, la timpul hotarat a murit pentru cei necredinciosi. Caci cu greu va muri cineva pentru un drept... Dar Dumnezeu isi arata dragostea Lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Domnul Iisus Hristos, a murit cand noi eram inca pacatosi ..." (Romani V, 6-8). A "masura" acel dar cu meritele si vrednicia noastra este inceputul acelei trufii duhovnicesti care este adevarata esenta a pacatului. Aceasta tensiune isi are centrul si, de asemenea, izvorul in viata sacramentala. Aici, in timp ce ne apropiem de dumnezeiestile Daruri, devenim constienti iara si iara de dumnezeiescul "navod" in care am fost prinsi si din care, dupa ratiunea si logica omeneasca, nu exista scapare. Caci daca, din cauza "nevredniciei" mele, nu ma apropiu de dumnezeiestile Daruri, resping si refuz dumnezeiescul dar al iubirii, impacarii si vietii, ma excomunic pe mine, caci "daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi" (Ioan VI, 53). Totusi, daca "mananc si beau cu nevrednicie", mananc si beau osanda mea. Sunt osandit daca nu primesc si sunt osandit daca primesc, caci cine a fost vreodata "vrednic" sa fie atins de dumnezeiescul Foc si sa nu fie mistuit?

Inca o data, din aceasta capcana nu exista scapare prin intermediul judecatilor omenesti atunci cand folosim pentru dumnezeiestile Taine criteriile, masurile si rationamentele noastre omenesti. Este ceva inaltator si inspaimantator, din punct de vedere duhovnicesc, in constiinta linistita si curata cu care episcopii, preotii si laicii deopotriva, si in special aceia care pretind a fi iscusiti in "cele ale sufletului", accepta si apara ca pe ceva traditional si evident situatia sacramentala actuala: aceea in care un membru al Bisericii este considerat a fi "imbunatatit" daca pentru cincizeci si una de saptamani nu s-a apropiat de Sfantul Potir din cauza "nevredniciei" sale, iar atunci, in cea de-a cincizeci si doua saptamana, dupa ce a savarsit cateva randuieli, sa treaca printr-o spovedanie de patru minute ca apoi sa se reintoarca imediat dupa primirea impartasaniei la "nevrednicia" sa. Este inspaimantator pentru ca aceasta situatie respinge atat de evident ceea ce constituie adevaratul sens si, de asemenea, Crucea vietii crestine descoperita noua in Sfanta Euharistie: imposibilitatea de a adapta crestinismul la masurile si capacitatile noastre; imposibilitatea de a-l primi dupa randuielile lui Dumnezeu si nu ale noastre. Care sunt aceste randuieli? Nicaieri nu le gasim mai bine exprimate decat in cuvintele pe care preotul le rosteste in timp ce inalta Sfantul Disc si care in Biserica primara erau cuvintele invitatiei la primirea Sfintei impartasanii: "Sfintele Sfintilor!" Cu aceste cuvinte si, de asemenea, cu raspunsul credinciosilor la aceasta: "Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos" - judecatile omenesti in intregime se apropie de sfarsit. Cele sfinte, Trupul si Sangele Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, sunt doar pentru cei ce sunt sfinti. Dar nimeni nu este sfant decat Unul Sfant Iisus Hristos. Si in acest fel, la nivelul jalnicei "vrednicii" omenesti, usa este incuiata; nu exista nimic ce putem oferi si care ne-ar face "vrednici" de acest Dar Sfant. Intr-adevar nimic, cu exceptia Sfinteniei lui Iisus Hristos insusi pe care El in nesfarsita Sa dragoste si milostivire ne-a impartasit-o si noua, facandu-ne "semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant" (I Petru II, 9). Sfintenia Sa si nu a noastra este aceea care ne face sfinti si astfel "vrednici" a ne apropia si a primi Sfintele Daruri. Caci asa cum Nicolae Cabasila spune in comentariul sau asupra acestor cuvinte: "nimeni nu are de la sine insusi sfintenia, deoarece aceasta este rezultat al virtutii omenesti, ci toti o avem de la si prin Iisus Hristos. Atunci cand pui sub soare mai multe oglinzi, toate stralucesc si rasfrang raze de ai crede ca se vad mai multi sori, dar in realitate unul este soarele care se rasfrange in toate ..."

Acesta este importantul "paradox" al vietii sacramentale. Ar fi o greseala, totusi, sa o limitam numai la Sfintele Taine. Pacatul pangaririi de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel atunci cand mentioneaza faptul de "a manca si a bea cu nevrednicie", cuprinde intreaga viata, pentru ca intreaga viata, omul in intregime, trup si suflet, au fost sfintite de Iisus Hristos si facute sfinte, si fiind sfinte "nu ne apartin". Singura intrebare adresata omului este daca doreste si daca este pregatit sa primeasca, in smerenie si ascultare, aceasta sfintenie oferita lui, din dragoste si din nemarginita milostivire a lui Dumnezeu. Mai intai Crucea pe care el trebuie sa rastigneasca pe omul cel vechi cu patima si stricaciunea sa, si apoi harul si puterea de a lupta neincetat pentru cresterea omului nou in el, a acelei vieti noi si sfinte la care a fost facut partas. Participam la Sfanta Impartasanie doar fiindca am fost facuti sfinti de catre Iisus Hristos si in Domnul Hristos; si participam la aceasta pentru a deveni sfinti, adica, pentru a plini darul sfinteniei in viata noastra. Atunci cand nu realizam aceasta, "mancam si bem cu nevrednicie" - cand, cu alte cuvinte, primim impartasania gandindu-ne la noi ca fiind "vrednici" prin noi insine si nu prin sfintenia lui Iisus Hristos; ori cand primim impartasania fara a o raporta la intreaga viata ca ratiune a ei, si, de asemenea, ca putere a transformarii vietii, ca intrarea inevitabila pe "cararea cea ingusta" a nevointei si a stradaniei. A realiza aceasta, nu doar cu mintea noastra ci cu intreaga noastra fiinta, a ajunge la pocainta - care ne deschide usile imparatiei - acestea reprezinta adevaratul sens si cuprins al pregatirii noastre pentru Sfanta Impartasanie.

Este bine stiut si de necontestat faptul ca in Biserica primara comuniunea tuturor credinciosilor la fiecare dumnezeiasca Liturghie era o regula . Totusi, ceea ce trebuie subliniat este faptul ca aceasta comuniune obsteasca periodica era inteleasa si traita nu doar ca un act de evlavie personala ci, mai presus de toate, ca un act ce izvoraste din apartenenta la Biserica sau mai precis ca implinire si actualizare a acestei apartenente. Sfanta Euharistie era in egala masura definita si traita ca Taina a Bisericii, Taina a comunitatii, Taina a unitatii. "S-a amestecat cu noi", scrie Sfantul Ioan Gura de Aur, "si ne-a impartasit de trupul Sau, astfel incat noi sa putem fi deplinatate si un trup unit cu Capul". De fapt, Biserica primara nu cunostea nici un alt semn ori criteriu pentru participarea mantuitoare a obstei la Taina: "era o regula faptul ca cel ce nu primise Sfanta Impartasanie timp de cateva saptamani sa se excomunice si sa se anatematizeze singur fata de Trupul Bisericii". Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Iisus Hristos era implinirea limpede a Botezului si a Mirungerii, si nu existau alte conditii pentru primirea impartasaniei . Toate celelalte Taine erau de asemenea "pecetluite" cu impartasirea din Sfintele Daruri. Si asa de evidenta era aceasta legatura dintre apartenenta la Biserica si impartasanie, incat intr-un text liturgic timpuriu gasim alungarea inaintea sfintirii a acelora "care nu se pot impartasi cu aceste Taine dumnezeiesti". Este limpede ca oricat de tainica si de complicata, a devenit mai tarziu aceasta intelegere si traire initiala a impartasaniei ea nu a fost niciodata inlaturata, ramanand pentru totdeauna norma esentiala a Bisericii – dupa cum sustine si Alexander Schmemann in “Euharistia”.

Ar trebui sa ne intrebam, deci, nu ceea ce presupune aceasta regula, ci ce anume s-a intamplat cu ea. De ce s-a uitat atat de mult ca o simpla pomenire a impartasaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea cu regularitate) pare multora (si in special clerului) o noutate fara precedent, zguduind si chiar distrugand, in conceptia lor, temelia Bisericii? Cum a fost posibil ca secole, de cele mai multe ori, Sfintele Liturghii sa fie fara credinciosi, care primeau impartasania? De ce acest lucru incredibil nu provoaca uimire, nu provoaca fiori, in timp ce dorinta de impartasire mai deasa provoaca teama, opozitie, rezistenta? Cum a putut sa apara aceasta ciudata doctrina de primire a impartasaniei o singura data pe an? Cum a putut fi considerata "norma" orice indepartare de la ceea ce-ar putea fi nu mai mult decat o exceptie? Cu alte cuvinte, cum a devenit intelegerea Bisericii atat de profund individualista, atat de detasata de invatatura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, atat de adanc contradictorie cu rugaciunea euharistica insasi: "iar pe noi pe toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasania Aceluiasi Sfant Duh ..." ?

Raspunsul obisnuit dat acestor intrebari este ca daca practica primara a trebuit sa fie intrerupta - spun adversarii impartasirii frecvente si regulate - daca o distinctie radicala a trebuit sa fie introdusa intre clerici (a caror primire a Sfintei Impartasanii constituie in mod evident parte a slujirii lor) si laicat (care astazi poate primi Sfanta Impartasanie numai in anumite conditii - necunoscute Bisericii primare) daca, in general, Sfanta Impartasanie pentru laici a devenit mai degraba exceptie decat regula, atunci aceasta se intampla din cauza unei temeri bune si sfinte - aceea a profanarii Sfintei Taine. Profanarea s-ar realiza prin impartasirea nevrednica cu aceasta, primejduind astfel propria mantuire; in cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni XI, 29). Acestui raspuns trebuie, la randul sau, sa i se dea o replica pentru ca, de fapt, acesta ridica mai multe probleme decat cele pe care le rezolva. Mai intai, chiar daca a fost adevarat ca, de facto, excomunicarea laicilor si-a avut originea in aceasta mantuitoare temere si in acest sentiment de nevrednicie, ea nu mai este valabila astazi. Pentru ca, daca ar fi asa, cei care nu primesc Sfanta Impartasanie ar putea, in cele din urma, sa se intristeze in timp ce urmaresc Sfanta Liturghie, ar putea sa le para rau pentru pacatosenia si nevrednicia care-i separa de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, sa se simta "excomunicati" . Dar, in realitate, nici una dintre acestea nu este adevarata. Generatii peste generatii de crestini ortodocsi au participat la Sfanta Liturghie cu o constiinta perfect limpede, fiind total convinsi ca nu este nevoie de nimic mai mult din partea lor, ca, pur si simplu, Sfanta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, in acele ocazii foarte rare si exceptionale cand sunt impartasiti, ei primesc Sfanta Euharistie ca pe o "obligatie ce trebuie implinita", prin care, pentru un an intreg, ei se considera din nou "in buna randuiala" . Dar de unde, intr-o astfel de atitudine care, din pacate, a devenit o regula in Biserica, se poate gasi - fie doar si intr-o mica masura - smerenia si pocainta, evlavia si frica lui Dumnezeu?

De fapt, atunci cand aceasta atitudine si-a facut aparitia prima data in Biserica - aceasta s-a intamplat imediat dupa convertirea la crestinism a Imperiului Roman si a rezultat din crestinarea ulterioara a populatiei sale si din scaderea corespunzatoare a vietii religioase si morale printre crestini - Sfintii Parinti au vazut in aceasta nu un rezultat al smereniei si al fricii lui Dumnezeu ci al neglijentei si al delasarii duhovnicesti. Si, indata ce se "denuntau" ca pacatosi, amanarea Botezului din motive de "nepregatire" si "nevrednicie" aparea ca o lipsa de grija fata de Sfintele Taine. Este pur si simplu cu neputinta sa gasesti un text patristic pe care sa se sprijine ideea ca acela care nu se poate impartasi cu vrednicie este mai bine sa se abtina de la aceasta. Sfantul Ioan Casian scrie: "Nu trebuie sa nu primim Sfanta Impartasanie, fiindca ne stim pacatosi, ci cu totul mai mult sa ne grabim dornici catre ea, pentru vindecarea sufletului si pentru curatia cea duhovniceasca, cu acea umilire a mintii si cu atata credinta, incat judecandu-ne nevrednici... sa cautam si mai multe leacuri pentru ranile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici sa primim nici impartasania anuala, daca ne-am lua dupa unii care, in asa chip masoara vrednicia, sfintenia si meritul tainelor ceresti incat socotesc ca impartasania nu trebuie luata decat de cei sfinti si nepatati si nu mai degraba pentru ca aceasta participare sa ne faca sfinti si curati. Acestia, fara indoiala, cad intr-o mai mare trufie decat cea de care li se pare ca se feresc, fiindca cel putin insa este mai drept ca de vreme ce in aceasta umilinta a inimii in care credem si marturisim ca niciodata nu putem sa ne atingem pe merit acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un medicament al tristetii noastre in fiecare duminica, decat ca, stapaniti de desarta trufie si staruinta a inimii, sa credem ca numai o data pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine... Stapaniti de desarta trufie!" Sfantul Ioan Casian accentueaza aici abilitatea ciudata a unora de a gasi un "alibi" pentru toate greselile duhovnicesti, de a se imbraca pe sine intr-o pseudosmerenie, care constituie cea mai subtila si cea mai periculoasa forma a trufiei. Aceasta, conform parerii unanime a Sfintilor Parinti, dupa ce apare ca neglijenta devine curand justificata prin argumente pseudo-duhovnicesti si a fost acceptata, incetul cu incetul, ca regula.

Aici a aparut, de exemplu, ideea - absolut necunoscuta si indepartata de traditia primara - ca, privitor la Sfanta Impartasanie, exista diferente duhovnicesti si chiar mistice intre cler si laici, incat primii nu doar ca pot dar trebuie sa primeasca des Sfanta Impartasanie, in vreme ce laicilor nu le este permis. Inca o data aici il putem cita pe Sfantul Ioan Hrisostom care a aparat, mai mult decat orice altceva, sfintenia Sfintelor Taine si a insistat asupra pregatirii cu vrednicie pentru Sfanta Impartasanie. Astfel, marele pastor ("Pastorul lui Herma") scria: "Sunt imprejurari cand preotul nu se deosebeste de cel supus, adica de cel mai jos decat dansul, de pilda cand trebuie a se invrednici de tainele cele infricosate, fiindca cu totii ne invrednicim de aceleasi taine, iara nu ca in Legea Veche, cand pe unele le maananca preotul, iar pe altele cel ce nu era preot, asa ca poporului nu-i era slobod de a se impartasi din cele ce se impartasea preotul. Acestea insa nu mai sunt acum, ci tuturor le sta in fata un trup si un pahar... O mie de ani mai tarziu, Nicolae Cabasila, vorbind despre Sfanta Impartasanie in lucrarea sa "Talcuirea Dumnezeiestei Liturghii" nu face nici o distinctie intre cler si laicat, referitor la Sfanta Impartasanie. El scrie: " ...daca insa cineva are putinta de a se apropia de Sfinta Masa, dar nu se apropie , nu va dobandi nicidecum sfintirea Sfintelor Daruri; si aceasta nu pentru ca nu s-a apropiat ci pentru ca i-a stat in putinta... Si cum putem sa credem ca iubeste Sfintele Taine cel care, avand posibilitatea sa le primeasca, nu se se osteneste sa le primeasca?" Si totusi, in pofida acestor atat de limpezi marturii, aceasta idee ciudata, si chiar eretica, a ramas si ramane in continuare o parte, daca nu a invataturii, cel putin a evlaviei liturgice in Biserica noastra.

Adevarata biruinta a acestei atitudini asupra Sfintei Impartasanii a venit atunci cand, dupa sfarsitul perioadei patristice si dupa caderea spatiului bizantin, teologia ortodoxa a intrat in lunga perioada a "captivitatii apusene", a influentei radicale a Apusului. Sub aceasta influenta a scolasticii apusene si a teologiei legaliste privitoare la Sfintele Taine, acestea din urma au continuat in chip vadit sa ramana in Biserica, dar au incetat sa mai fie privite si traite ca implinire sau, in cuvintele Parintelui George Florovsky, "sa constituie Biserica". Pe de o parte, Sfanta Impartasanie a fost identificata ca mijloc al evlaviei individuale, personale, si al sfintirii, excluzand aproape total intelesul sau "eclesiologic" iar pe de alta parte, apartenenta la Biserica a incetat sa mai fie inradacinata si masurata prin participarea la Taina Unitatii Bisericii in credinta, dragoste si viata. S-a intamplat apoi ca laicul a fost nu doar "ingaduit" dar chiar silit sa se confrunte cu impartasania intr-o perspectiva total subiectiva - aceea a nevoilor sale, a duhovniciei sale, a pregatirii sau nepregatirii sale, a posibilitatilor sale, etc. El insusi a devenit criteriul si judecatorul duhovniciei sale si a celorlalti. Si a devenit astfel in contextul unei teologii si a unei pietati care in ciuda marturiei clare a Traditiei Ortodoxe autentice - a girat acest statut de ne-impartasiti al laicilor, l-au transformat intr-o norma, aproape intr-o "marca comerciala" a Ortodoxiei.

Este intr-adevar un miracol faptul ca influenta combinata a acestei teologii sacramentale venita din Apus si a acestei pietati extraecleziale, individualista si subiectiva, nu a reusit eradicarea completa a setei si a foamei pentru Sfanta Impartasanie, pentru o participare adevarata si nu una formala in viata Bisericii. In toate vremurile, dar cu precadere in era noastra tulburata si confuza, fiecare renastere ortodoxa si-a avut izvorul in "redescoperirea" Sfintelor Taine si a vietii sacramentale si, mai presus de toate, in renasterea euharistica. Asa s-a intamplat in Rusia cand persecutiile au indepartat atitudinile moderate, formale si nominale - denuntate cu pasiune de parintele Ioan de Cronstadt. Astfel s-a intamplat si cu Europa si Orientul Mijlociu, cu aparitia miscarilor ortodoxe de tineret, cu intelegerea lor innoitoare si profunda asupra Bisericii. Iar daca astazi aceasta renastere euharistica si sacramentala bate la usile Bisericii noastre, ar trebui sa ne incurajeze, ca semn ca aceasta criza fundamentala a "secularizarii" se apropie de sfarsit.

Asadar, cartea si lucrarea pe care o prezentam si o smnalam, intitulata „Dumnezeiasca Euharistie – Centrul vietii liturgice si duhovnicesti a crestinului”, scrisa de Domnul Stelian Gombos, Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din Guvernul Romaniei, si totodata doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Tesalonic, Grecia si la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Andrei Saguna” din Sibiu, cunoscut ca talentat si prolific condeier in publicistica bisericeasca si nu numai, se inscrie pe linia celor prezentate mai sus. Adica, aceasta colectie de studii si articole adunate in cartea de fata, abordeaza, cu precadere, aspecte diverse legate de Duhovnicie si de Taina Euharistiei, care este si ramane Taina Tainelor, Taina prin excelenta in Spiritualitatea ortodoxa. Cartea se adreseaza deopotriva preotilor, studentilor teologi dar si tuturor acelora care doresc sa cunoasca mai multe in privinta Sfintei Euharistii, intr-un cuvant ea se adreseaza celor care doresc un sincer si real progres duhovnicesc. Voi incheia aceste randuri cu un citat luat dintr-un studiu al autorului care mi s-a parut sugestiv: „Euharistia actualizeaza intr-un dinamism convergent, spre plenitudinea existentei, marile potentialitati umane care semnifica si simbolizeaza ceea ce trebuie sa devina lumea adica o daruire si un imn de lauda adus, neincetat, Creatorului; o comuniune universala in Trupul Domnului Iisus Hristos, o imparatie a dreptatii, a iubirii si a pacii in Duhul Sfant, pentru unitatea si mantuirea tuturor in Iisus Hristos Domnul si prin Iisus Hristos, ajungand, astfel, la desavarsirea noastra cu ajutorul Sfintei Euharistii careia ii descoperim, in acest fel, valoarea ei duhovniceasca de nepretuit”. Totodata, acum in incheiere, mai retinem faptul ca volumul de fata se afla deja la vanzare si poate fi cumparat de la diferite magazine si librarii de profil.

Pr. Lect. Univ. Dr. Emil Cioara - Facultatea de Teologie Ortodoxa

„Episcop Dr. Vasile Coman” din Oradea