Episcopul Romei si statutul sau canonic

Episcopul Romei si statutul sau canonic Mareste imaginea.


Episcopul Romei si statutul sau canonic

Scaunul apostolic al Romei si procesul de refacere a unitatii crestine ecumenice

I. Rolul episcopului Romei in lumina textului "Pontificium Consilium ad Christianorum Unitatem Fovendam"

In cadrul dialogului teologic, oficial, intre Biserica Ortodoxa si Biserica catolica nu s-a abordat inca problema primatului episcopului Romei, care este de altfel cea mai dificila de rezolvat. Intrucat textul despre "ministeriul petrinian" - elaborat de Adunarea plenara a Consiliului Pontifical pentru promovarea unitatii crestinilor - ne ofera primul punct de vedere, oficial, al Bisericii Romano-Catolice despre primatul "petrinian", este deci imperios necesar sa-l examinam si sa-l evaluam si din punct de vedere al ecleziologiei si al doctrinei canonice ortodoxe. Cu atat mai mult cu cat acest text, care examineaza toate aspectele problemei "primatului petrinian", ne ofera si posibilitatea de a reflecta "impreuna" asupra rolului episcopului Romei pentru "unitatea tuturor Comunitatilor crestine". (UUS, 95).

Printre altele, Consiliul Pontifical "ad Christianorum unitatem fovendam" atrage atentia asupra "dificultatii de a gasi o fundamentare imediata ministeriului episcopului Romei in Noul Testament". Apoi, el aminteste ca "Biserica catolica considera primatul episcopului Romei ca fiind instituit de jure divino si, din aceasta cauza, ca apartinand structurii esentiale si irevocabile a Bisericii". De asemenea, el recunoaste ca, "in mod traditional, toti partenerii ecumenici au contestat sau au respins aceasta institutie de jure divino". In fine, Consiliul Pontifical considera ca "o distinctie mai clara poate si ar trebui facuta intre esenta doctrinara a primatului papal si contingenta istorica a stilului sau a formei pe care ea o poate lua", cu alte cuvinte, "ceea ce se raporteaza la succesiunea de jure divino si ce nu se raporteaza la aceasta".

Acelasi text aminteste ca, "in ceea ce priveste jurisdictia episcopului Romei, primul Conciliu de la Vatican a definit jurisdictia episcopala obisnuita si nemijlocita a papei asupra tuturor Bisericilor si a episcopilor lor", si precizeaza ca, "pentru ca episcopul Romei sa-si poata exercita ministeriul sau de unitate intr-un mod mai colegial sau sinodal, va fi necesara o distinctie mai clara intre responsabilitatile sale complementare".

Din aceasta ultima precizare, vom retine deci faptul ca episcopul Romei poate si trebuie sa-si exercite "ministeriul" sau de unitate intr-un mod mai colegial si sinodal, asa dupa cum de altfel i-au cerut deja unii episcopi, teologi si canonisti romano-catolici, de unde, deci, si necesitatea de a actiona prin intermediul faptelor eminamente si exclusiv colegiale si sinodale, si de a se ajunge in final la o distinctie mai clara intre responsabilitatile sale, cerute indeosebi de acest "minister de unitate ecumenica", a carei sfera de activitate este bineinteles mult mai larga, si, ipso facto, si mai greu de infatisat.

La aceasta necesitate ca Pontiful roman sa isi exercite puterea "plenar si suprem" (cf. can. 331-332 al Codului de Drept canonic latin), prin intermediul actelor strict colegiale si sinodale, au facut de altfel referinta expresa chiar si unii Parinti ai Conciliului Vatican II. Cu toate acestea, in zilele noastre, unii canonisti romano-catolici constata si ei ca o asemenea "exercitare a puterii nu este frecventa"; colegiul exista intotdeauna, dar - scriu ei - acesta nu actioneaza in permanenta printr-o activitate strict colegiala, asa dupa cum reiese din Traditia Bisericii.

Cu alte cuvinte - precizeaza ei - el nu este intotdeauna "in exercitiu deplin", mai mult, "el nu actioneaza printr-un act strict colegial decat la anumite soroace". De unde, deci, si rolul pe care trebuie sa-l aiba Traditia Bisericii ecumenice a primului mileniu, ca punct de referinta, chiar in aplicarea principiilor canonice fundamentale, ale colegialitatii si ale sinodalitatii, in afirmarea continutului "ministeriului petrinian".

"In acelasi timp, episcopul Romei actioneaza - precizeaza acelasi text al Conciliului Pontifical - ca episcop al unei dioceze locale, ca "patriarh" al Bisericii occidentale sau latine si ca slujitor (minister) universal al unitatii". Dar, intai de toate, ne putem intreba - dupa cum a facut-o de altfel si Consiliul Pontifical - "sub care din aceste responsabilitati se vor situa Bisericile interesate de restabilirea comuniunii depline cu Biserica Romei?". Iata, deci, inca un camp deschis lucrarii noastre comune pentru a ajunge sa gasim raspunsuri si solutii satisfacatoare!

In primul mileniu, episcopul Romei actiona ca episcop al unei dioceze locale si ca patriarh al Bisericii Apusene, adica, a acelei "pars Occidentis" a Imperiului roman (cf. can. 3, II ec; 28 IV ec; 36 VI ea; 17, 21 al Sinodului const. din 869/870 si primul al Sinodului const. din 879/880), si nu ca sef al unui Stat pontifical. Oricum, in primul mileniu, in Rasarit cel putin, nimeni nu l-a onorat pe papa ca "sef al unui Stat pontifical, ci ca episcop al Romei si patriarh al Occidentului (Apusului).

In ceea ce priveste "ministeriul" de unitate al episcopului apostolic al Romei, si Rasaritul l-a recunoscut in primul mileniu, exceptand bineinteles momentele in care politica imperiala bizantina a vrut sa aserveasca papalitatea propriilor sale interese politice si ecleziastice.

Dar, continutul si formele de manifestare ale acestui "ministeriu de unitate" - din primul mileniu - difera mult de acelea de care vorbesc confratii romano-catolici din zilele noastre, pe care le exprima de obicei in termeni "de administratie" si "de exercitare a autoritatii si a puterii", si nu in termeni de "responsabilitate" evanghelica sui generis, singura de altfel care este apta sa-l ataseze "ministeriului lui Petru" si sa dea sens cuvintelor: "Paste oile mele", si, prin aceasta, sa faca intr-adevar din papa un "servus servorum Dei", adica un "slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu".

Pentru Fericitul Augustin (+430), "pastorii", recte, episcopii, - indiferent din ce scaun primatial ar fi, adica, inclusiv Roma Veche sau Roma Noua - sunt si ei "oile lui Hristos", fiindca, si ei se afla sub obladuirea "unicului Pastor si in unica turma". Or, unicul Pastor este Iisus Hristos, care n-a lasat vicari sau loctiitori pe pamant, ci slujitori ai Cuvantului si "iconomi" sau administratori ai Tainelor lui Dumnezeu pentru unica Sa turma, adica, Biserica universala (catolica sau ecumenica), temeluita pe jertfa Sa expiatoare de pe Golgota.

Acelasi Parinte al teologiei apusene scria ca Mantuitorul Hristos i-a incredintat "lui Petru misiunea de a pastori oile Sale", fiindca stia ca-L iubeste, iar cel ce este capabil de aceasta stare nu se iubeste pe sine, ci pe Iisus, care pastoreste oile Sale.

De altfel, pentru Fericitul Augustin, "cei care pastoresc oile lui Hristos cu gandul ca sunt ale lor, si nu ale lui Hristos, arata prin aceasta ca se iubesc pe ei insisi, si nu pe Hristos". Or, dupa marturia aceluiasi Parinte al Bisericii apusene, "conducerea turmei lui Hristos trebuie sa fie functia iubirii".

Asadar, dupa Fericitul Augustin, "ministeriul petrinian" nu se poate afirma decat prin "functia iubirii", care nu se poate exprima decat prin "ministeriul" slujirii fratilor, fiind de altfel si unica forma de conducere a turmei lui Hristos. Evident, acest tip de slujire - enuntat si voit de insusi Mantuitorul Hristos - nu poate revendica nici o forma de primat jurisdictional, si cu atat mai mult unul de natura monarhic-papalista, pe care il revendica nu numai episcopul Romei Vechi, ci, din nefericire, uneori si episcopul Romei Noi.

Cat priveste pe episcopul Romei Noi, acesta isi revendica acest tip de slujire prin locutiuni si sintagme care vor sa exprime asa-zisa grija a "Bisericii mame" fata de celelalte Biserici locale ortodoxe. Or, statutul lor de autocefalie a fost recunoscut chiar de Patriarhia Ecumenica deja de cateva secole in urma, si, ca atare, ele sunt Biserici surori, si nu Biserici fiice ale Bisericii constantinopolitane, asa dupa cum declara patetic patriarhul ecumenic, nu de mult, chiar in palatul patriarhal de la Bucuresti. Fireste, aceste pretentii hegemonice, declarative, care sunt lipsite nu numai de un temei istorico-canonic, ci si de unul de natura canonico-ecleziologica, nu au acoperire nici in realitatea ecleziastica a zilelor noastre.

De aceea, nu este de mirare faptul ca in sanul Ortodoxiei s-a produs regretabila Schisma intre Patriarhia Constantinopolului si Patriarhia Moscovei, cauzata tocmai de pretentiile hegemonice ale Scaunului constantinopolitan, care isi revendica dreptul de jurisdictie canonica asupra intregii diaspore ortodoxe in temeiul unor interpretari fortate si tendentioase ale textului canoanelor 2 si 3 ale Sinodului II ecumenic si 9, 17 si 28 ale Sinodului IV ecumenic.

Acelasi Parinte al Bisericii latine constata ca unii episcopi "cauta interesul lor personal, si nu pe cel al lui Hristos. Caci ce inseamna: "Ma iubesti?", sau ,faste oile Mele!" (cf. Ioan 21, 17) decat ca, daca Ma iubesti, nu te gandesti sa te pasti pe tine, ci oile Mele; sa le pasti ca si cum ar fi ale Mele, nu ale tale; sa cauti in ele slava Mea, nu a ta; stapanirea Mea, nu a ta; beneficiul Meu, nu al tau, ca nu cumva sa te afli in compania acelora care apartin timpurilor dificile, adica a acelora care se iubesc pe ei insisi si toate celelalte care deriva din aceasta iubire de sine, inceputul tuturor relelor?

Asadar - conchidea Fericitul Augustin, marele teolog al Africii Proconsulare - cei care pastoresc oile lui Hristos sa nu se iubeasca pe ei insisi, pentru a nu le pastori ca si cum ar fi ale lor, ci ale lui Hristos. Viciul de care trebuie sa se pazeasca cel mai mult cei care pastoresc oile lui Hristos este cel de a cauta propriul interes, si nu pe cel al lui Iisus Hristos, si de a-i folosi pentru poftele lor pe cei pentru care a fost varsat sangele lui Hristos".

Prin urmare, episcopul care a primit "ministeriul de unitate" nu trebuie sa caute propriul interes, si nici sa-i foloseasca pe cei care s-au inscris in cohorta martirilor - marturisitori ai lui Hristos prin sangele lor - ca temei si justificare in actiunile sale de stapanire temporala sau bisericeasca, fiindca o asemenea pretentie sau revendicare il exclude din unitatea Bisericii ecumenice.

Daca "primatul petrinian" si rolul episcopului Romei in exercitarea "ministeriului de unitate" ar fi intelese si exprimate in sensul talmacit de Fericitul Augustin, fara indoiala, acestea n-ar mai constitui o problematica in dialogul teologic, oficial, ortodoxo-romano-catolic. Ramane deci de vazut daca oamenii celor doua Biserici se vor intoarce "ad fontes", adica la izvoarele Revelatiei divine si la scrierile Parintilor ecumenici ai Bisericii din Rasarit si Apus, care sunt de altfel si autorii legislatiei canonice din primul mileniu.

Daca noi, ortodocsii, intelegem si dorim sa definim primatul papal prin cuvintele Sfantului Grigorie cel Mare, episcopul Romei, - care s-a pus in slujba Primatului petrinian ca "servus servorum Dei" - in schimb, acelasi text al Consiliului Pontifical ne interpeleaza spunand ca "primatul este mai mult decat guvernare, autoritatea este mai mult decat putere, si jurisdictia este mai mult decat administratie".

Fara nici o indoiala, nu mai vorbim acelasi limbaj ecleziastic ca in primul mileniu, cand ne aflam cu totii in aceeasi unitate dogmatica, canonica si liturgica. Desigur, printr-un asemenea limbaj se invedereaza faptul ca suntem mai degraba tributari gandirii juridice romane si conceptiilor ecleziologice exprimate de Codul de Drept canonic, latin, decat conceptiei unei "slujiri a dragostei", asa dupa cum a fost ea traita si de unii papi ai primului mileniu, cum a fost de exemplu si cazul fericit al Sfantului Grigorie cel Mare.

Textul Consiliului Pontifical remarca si faptul ca hotararea Conciliului Vatican I, privind infailibilitatea papala, este socotita de "ne-catolici in contradictie atat cu Scriptura, cat si cu Traditia", si ca ea ramane "cea mai dificila si cea mai dispusa controversei", fiindca, "numarul mare de reactii la Ut unum sint iau inca pozitie clara asupra acestui punct si considera definitia infailibilitatii papale, decretata de Conciliul Vatican I, ca obstacol major in calea unei apropieri ecumenice. Prin urmare - precizeaza textul - ei pledeaza in favoarea unei serioase relecturi a acestei hotarari dogmatice".

Dupa cum se stie, Biserica Ortodoxa n-a pledat niciodata in favoarea unei asemenea relecturi, ci, dimpotriva, ea a respins categoric textul unei astfel de hotarari dogmatice, pe care a catalogat-o drept scandaloasa si potrivnica atat invataturii biblice si patristice, cat si legislatiei si doctrinei canonice din primul mileniu, epoca a unitatii crestine ecumenice, fiindca ea este fara temei biblic, patristic si canonic. Iata, deci, motivatia principala pentru care o asemenea hotarare - decretata de Conciliul Vatican I - ramane atat de straina de duhul Traditiei dogmatice si canonice a Ortodoxiei de ieri si de astazi.

Desigur, aceasta nu inseamna ca noi ne opunem "a priori" la orice fel de relectura a acestei hotarari dogmatice decretate de Conciliul Vatican I, chiar daca ea este considerata pe drept cuvant ca fiind "cea mai dificila si cea mai adecvata oricarei dispute".

Dimpotriva, dupa parerea noastra, este absolut necesar sa abordam tocmai aceste probleme dificile, care fac obiectul oricarei dispute teologice. A le oculta - cum s-a facut din nefericire pana in prezent - in cadrul dialogului nostru teologic, nu inseamna decat a pierde timpul in discutii sterile, insotite de discursuri de curtoazie reciproca, sau a savarsi acte de diplomatie ecleziastica sortite din start esecului, si, bineinteles, in acest caz, "cuiprodest"?!

In ceea ce ne priveste, suntem convinsi ca, prin intermediul unei relecturi si - daca este cazul - printr-o reformulare a dogmei infailibilitatii papale, decretata de Conciliul Vatican I, s-ar putea in fine sa ajungem sa exprimam propriile noastre doctrine ecleziologice si canonice intr-un limbaj apropiat, si, prin aceasta, sa ajungem cel putin la un "consensus" teologic asupra a ceea ce textul Consiliului Pontifical distinge intre "esenta invariabila a primatului papal" si "caracteristicile istorice, contingente si variabile ale acestuia".

Din acelasi text - care este rezultatul unei prime reflectii ecleziologice elaborate de Consiliul Pontifical - retinem ca "persoana care exercita un ministerul universal de unitate dispune si de o autoritate doctrinara particulara", in cazul de fata, episcopul Romei, in calitate de "primat universal", exercita deci o autoritate doctrinara particulara. Dar, in mod concret, in ce consta aceasta? Textul Consiliului Pontifical nu ne spune in ce rezida aceasta, adica, care este natura si continutul ei, ci se multumeste doar sa mentioneze ca, prin hotararea primului Conciliu de la Vatican, episcopul Romei poate promulga hotarari de credinta, care sunt infailibile "ex sese, non autem ex consensu ecclesiae".

Desi cuvantul "infailibilitate" nu este mentionat in textul legislatiei canonice ecumenice a primului mileniu, trebuie totusi sa recunoastem ca, in epoca respectiva, episcopul Romei s-a bucurat efectiv de o reala autoritate morala in formularea hotararilor de credinta la Sinoadele ecumenice. Totusi, nimeni nu poate pretinde ca acesta a detinut vreun fel de infailibilitate in materie de credinta ortodoxa, asa cum o dovedeste de altfel in mod evident insasi condamnarea anumitor papi de catre Sinoadele ecumenice si de catre unele Sinoade locale din Rasarit si Apus.

In ceea ce priveste asa-zisul drept al papei de a promulga hotarari de credinta, infailibile, se stie ca ortodocsii nici macar nu vor sa auda vorbindu-se despre acesta, fiindca - dupa ei - aceasta exclude "a priori" atat orice forma de manifestare a autoritatii colegial-sinodale, cat si procesul de receptare a hotararilor dogmatice promulgate de Sinoadele ecumenice de catre Bisericile locale, care tocmai prin acel "consensus Ecclesiae dispersae" investeste cu putere de lege obligatorie observarea si aplicarea celor hotarate de aceste soboare ale ecumenicitatii crestine.

Acelasi text al Consiliului Pontifical ne spune ca Papa Ioan Paul al II-lea n-a folosit termenul "infailibilitate", in enciclica sa Ut unum sint, tocmai datorita "rezonantei sale problematice, care aminteste de conditiile restrictive stabilite prin hotararea Conciliului I Vatican, si care adauga posibilitatea propagarii unei invataturi ex cathedra la principiul comuniunii".

Dar ce fel de comuniune? Daca urmarim cu atentie textul Codului de Drept canonic latin, este vorba de "dreptul" Pontifului roman "de a determina modul personal sau colegial al exercitarii acestei responsabilitati", si anume, de a fi "in legatura de comuniune cu ceilalti episcopi, si cu Biserica intreaga" (can. 333, 2). Si, daca am crede ceea ce ne spun colegii nostri romano-catolici, "primatul papal se intinde nu numai asupra Bisericii universale, in totalitatea sa, ci si asupra fiecarei persoane".

De aceea, in mod firesc, ne putem intreba: sub ce fel de primat se vor situa membrii Bisericilor interesate in refacerea deplinei comuniuni cu episcopul Romei? Este oare vorba de un "primat" al dragostei, al slujirii pentru refacerea unitatii crestine - pierduta in urma Schismei din anul 1054 - sau de un primat care "este mai mult decat o guvernare", asa dupa cum ne precizeaza textul Consiliului Pontifical?!

Desigur, "in termeni de comuniune, aflam un amestec de experiente fericite si nefericite atat in primul, cat si in al doilea mileniu". Primul mileniu poate fi intr-adevar considerat "ca un model posibil pentru a restabili deplina comuniune, fara sa-l prezentam insa in culori prea stralucitoare si fara a-l dispretui totusi pe cel de-al doilea", fiindca in primul mileniu am trait cu adevarat acea "communio in sacris", adica o comuniune deplina si autentica, in ciuda tuturor experientelor nefaste in domeniul relatiilor canonice intre Scaunele celor doua Rome (Veche si Noua) (cf. can. 28 IV ec).

De altfel, tocmai acest fel de "communio in sacris" ne lipseste de la Marea Schisma din 1054, adica de la inceputul celui de-al doilea mileniu pana in zilele noastre. Oricum, nu putem ajunge la o adevarata "unitatis redintegratio" fara a trece prin acea "communio in sacris" din primul mileniu, cel putin intre ortodocsi si catolici, care sunt deja angajati intr-un dialog teologic.

Constient de aceasta realitate ecleziologica, papa Ioan Paul al II-lea cerea Patriarhilor Bisericilor greco-catolice (Uniate) sa il ajute pentru a ajunge la "o deplina comuniune cu Bisericile ortodoxe", sau la "o comuniune completa cu Bisericile ortodoxe, atat de dorita intre Biserica catolica si Bisericile ortodoxe".

Pentru a ajunge la aceasta "deplina comuniune", atat de dorita de Bisericile noastre, trebuie mai intai sa depasim dificultatile create de propriile noastre doctrine ecleziologice si canonice referitoare la "ministeriul petrinian", si, ipso facto, privind rolul pe care il detine episcopul Romei in Biserica universala in conformitate cu legislatia canonica, ecumenica, din primul mileniu.

Fara indoiala, pentru a face acest lucru, trebuie intr-adevar "sa depasim orice preconceptie confesionala inoportuna si sa avansam -asa dupa cum preconizeaza si textul Consiliului Pontifical - spre o intelegere comuna a acestui ministeriu specific", de unde si necesitatea stringenta de a acorda efectiv "o atentie deosebita hermeneuticii si evolutiilor istorice care au avut loc". Or, tocmai acest lucru am incercat sa facem si noi in examinarea hermeneutica a textului legislatiei canonice a Sinoadelor ecumenice din primul mileniu, care a facut de altfel obiectul studiului nostru, canonico-ecleziologic, in cea de-a doua parte a Comunicarii stiintifice la acest Simpozion international, care isi desfasoara lucrarile sub egida "Consiliului Pontifical pentru promovarea unitatii crestine", si care a pus pentru prima data in discutie, la un asemenea nivel, problema primatului papal.

II. "Primatul petrinian" si rolul episcopului Romei pentru unitatea crestina, in temeiul legislatiei canonice a Sinoadelor ecumenice din primul mileniu

Pentru Conciliul II Vatican, "Pontiful roman, in calitate de succesor al lui Petru, este principiul perpetuu si fundamentul unitatii" (Lumen gentium, 23). De asemenea, pentru canonistii romano-catolici, din zilele noastre, papa, ca "principium et fundamentum unitatis" (sursa si temei al unitatii), exercita "o misiune primatiala de unitate".

Citind textul elaborat de Consiliul Pontifical, putem constata ca "primatul episcopului Romei" este "de jure divino" (de drept divin), si ca, prin urmare, el apartine "structurii esentiale si irevocabile a Bisericii", dar ca "toti partenerii ecumenici au contestat sau respins aceasta institutie de drept divin", de unde si exhortatia autorilor textului respectiv de a se face "o distinctie mult mai clara intre esenta doctrinara a primatului papal si contingenta istorica", adica, intre continutul doctrinar al primatului papal si ceea ce s-a produs accidental sau ocazional, si care n-are o importanta capitala.

Referitor la jurisdictia episcopului Romei, se afirma ca ea a fost precizata de "primul Conciliu Vatican", de unde si necesitatea imperioasa de a se face "o distinctie mai clara" si intre "responsabilitatile complementare ale episcopului Romei" in ceea ce priveste "ministeriul sau de unitate".

Din acelasi text, luam cunostinta si de faptul ca "episcopul Romei actioneaza in acelasi timp ca episcop al unei dioceze locale, ca patriarh al Bisericilor apusene sau latine, si ca slujitor universal al unitatii", ceea ce impune bineinteles necesitatea precizarii "responsabilitatilor" pe care Bisericile fiecaruia dintre noi le recunosc episcopului Romei in ultima sa calitate, adica de "slujitor universal al unitatii".

Textul a precizat de asemenea si faptul ca "ministeriul universal al unitatii" - exercitat de episcopul Romei - se exprima in termeni "de administratie", "de autoritate" si "de putere", adica in termeni de "primat" jurisdictional universal si de "infailibilitate" papala.

Nu este deci surprinzator sa constatam ca intrebarea privind natura "infailibilitatii" papale ramane inca "obstacolul major in calea unei apropieri ecumenice", si "cel mai dificil" de rezolvat, si, ipso facto, "subiectul cel mai controversat".

Reactiile ortodocsilor si ale protestantilor, privind doctrina "infailibilitatii papale", invedereaza de altfel destul de bine faptul ca acestia o gasesc intru totala contradictie "atat cu Scriptura, cat si cu Traditia", de unde si necesitatea imperioasa a unei relecturi si a unei evaluari ecleziologico-canonice adecvate, impuse si de cerintele vremurilor noastre.

Ni se spune de asemenea ca episcopul Romei "dispune si de o autoritate doctrinara aparte", si ca, prin urmare, el poate "promulga hotarari de credinta, care sunt infailibile", si ca "infailibilitatea", in ciuda "conditiilor sale restrictive", este atasata "principiului comuniunii".

Or, asa dupa cum s-a remarcat si in randurile de mai sus, o asemenea formulare ambigua si o astfel de perceptie eronata a acestei realitati ecleziologico-canonice adauga - cel putin pentru ortodocsi - alte obstacole majore in calea eforturilor ecumenice intreprinse pentru a depasi adevarata "causa dirimens" (cauza distrugatoare) a unitatii crestine, si anume, problema primatului si a infailibilitatii papale.

In fine, textul Consiliului Pontifical ne-a retinut atentia si asupra afirmatiei potrivit careia nu putem inainta "spre o intelegere comuna" a ministeriului petrinian" fara a renunta "la orice preconceptie confesionala nefavorabila". Intr-adevar, lucrul cel mai greu este sa ajungem la aceasta intelegere comuna. Dar cum?! Fara indoiala, pentru a ajunge la materializarea acestei intelegeri comune trebuie sa renuntam cu adevarat la orice preconceptie confesionala nefavorabila, dar, aceasta renuntare nu este suficienta.

De aceea, credem ca doar o intoarcere "ad fontes" ne-ar putea ajuta la o adevarata intelegere si a realitatii canonico-ecleziologice a primatului papal. Or, in aceasta privinta, principalul izvor il constituie legislatia canonica a Sinoadelor ecumenice din primul mileniu, care ne pot efectiv ajuta la aceasta intelegere comuna, lipsita de orice preconceptie si deformare ecleziologica confesionala. Dar, ce ne spune aceasta legislatie canonica despre asa-zisul "ministeriu" primatial al unitatii exercitat de episcopul Romei? Care a fost rolul sau in mentinerea acestei unitati ecleziale?

De la inceput, trebuie sa precizam ca aceasta legislatie canonica - edictata in Rasarit si sub egida puterii imperiale - vorbeste mai degraba de o forma de guvernare colegiala, de tip diarhic, si apoi de tip pentarhic (cf. can. 3 II ea; 28 IV ea; 36 "in trullo"). De altfel, pentru bizantini, rolul papei se reducea la statutul juridico-canonic al unui "primus inter pares", adica, a primului intre egali, exceptand momentele in care politica imperiala l-a impus altfel. Or, dupa legislatia canonica romano-catolica, din zilele noastre, papa este "Collegii Episcoporum caput, Vicarius Christi atque universae Ecclesiae Pastor" (capetenia Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Hristos si Pastorul Bisericii universale) (can. 331). Fireste, o asemenea pretentie hegemonica este straina duhului Bisericii primului mileniu, de unde si lipsa afirmarii ei in textul legislatiei canonice ecumenice.

Fara indoiala, "fiecare Sinod trebuie interpretat in contextul intregii Traditii a Bisericii, care cuprinde atat Rasaritul cat si Apusul crestin, atat primul, cat si al doilea mileniu", dar, de aceasta data, vom limita in mod expres lectura si interpretarea noastra doar la Traditia rasariteana a primului mileniu pentru a raspunde astfel subiectului propus.

De altfel, "in ceea ce priveste doctrina primatului papal, Roma nu trebuie sa ceara Rasaritului - scria cardinalul Ratzinger - mai mult decat a fost formulat si trait in timpul primului mileniu", adica, a ceea ce a fost formulat de cele sapte Sinoade ecumenice si trait de crestinatatea ecumenica.

Primul canon care face referinta expresa la episcopul Romei este canonul 6 al Sinodului I ecumenic (Niceea, 325). Textual, acest canon prevede ca "sa fie pastrate vechile obiceiuri din Egipt, din Libia si din Pentapole, astfel incat episcopul Alexandriei sa exercite puterea asupra tuturor acestora, deoarece un astfel de obicei exista si pentru episcopul Romei".

Canonul 6 al primului Sinod ecumenic, vizand schisma din Biserica Egiptului, produsa de episcopul Meletie de Lykopolis, reglementa deci situatia in virtutea vechiului obicei, care recunostea episcopului Alexandriei calitatea de intaistatator sau Protoierarh al Bisericii din dieceza (exarhatul) Egiptului.

Invocarea Scaunului Romei n-a servit deci decat ca analogie de situatie pentru confirmarea prerogativelor Scaunului Alexandriei, fiindca si episcopului din capitala Imperiului roman ii fusese recunoscuta prerogativa intaietatii tot in baza acelorasi vechi obiceiuri.

Teologi si istorici romano-catolici, din zilele noastre, scriu ca "initiativa convocarii Sinodului (de la Niceea, 325, n.n.) s-a datorat desigur imparatului. Prezenta episcopului spaniol (Ossius de Cordoba, n.n.) langa Constantin, daca ea a contribuit ca vocea Apusului sa fie auzita, aceasta nu a implicat in nici un chip o reprezentare formala a Romei". De altfel, ei adauga si precizarea ca respectivul canon - 6 al Sinodului de la Niceea (325) - "facea referinta expresa la preeminenta Bisericii romane in Italia centrala si meridionala, precum si in Sicilia si Sardinia", dar nu asupra intregului "Apus, in care Scaunul Romei va fi ulterior unicul patriarhat".

Deosebirea cea mai relevanta intre textul original al canonului 6 al Sinodului de la Niceea si vechile versiuni latine consta in adaosul urmator: "ut in suburbicaria loca sollicitudinem gerat". Intr-adevar, in parafraza lui Rufin citim: "ut suburbicarium Ecclesiarum sollicitudinem gerat", iar in colectia canonica, "Prisca", "ut suburbicaria loca et omnem provinciam suam sollicitudinem gubernet". De asemenea, in "Interpretatio Caeci-Hani" au fost adaugate urmatoarele cuvinte: "ut in suburbucaria loca sollicitudinem gerat".

In fine, in "Interpretatio quae dicitur Prisca" - dupa un manuscris din secolul al VII-lea, revizuit de C.H. Turner - citim ca "antiqui moris est ut urbis Romae episcopus habeat principatum ut suburbicaria loca et omnem provinciam sua sollicitudine gubernet".

In schimb, in alte vechi versiuni latine, care au ramas fidele textului original, nu aflam decat cuvintele inscrise in textul autentic al canonului 6 al primului Sinod ecumenic (Niceea, 325). De exemplu, in "Interpretatio Attici" - versiune realizata la Constantinopol ca urmare a solicitarii Bisericii Cartaginei, in anul 419 - citim ca Parintii Sinodului de la Niceea au hotarat "ca vechile obiceiuri, in uz in Egipt, sa fie mentinute, quia et urbis Romae episcopo similis mos est" (fiindca un asemenea obicei exista si pentru episcopul cetatii Romei). De altfel, aceleasi cuvinte se regasesc atat in "Interpretatio Dionysii Exigui prima", cat si in "Interpretatio Dionysii Exigui altera".

In versiunile latine, in care s-au facut interpolari in textul original al canonului 6 al Sinodului de la Niceea, nu era deci vorba decat de o "sollicitudo" pentru episcopul Romei, si nicidecum de o "jurisdictio", si, cu atat mai putin, de un "primat jurisdictionai". Mai mult, aceasta "solicitudine" (grija pastorala) nu se exercita decat asupra acestor "suburbicaria loca", adica asupra comunitatilor din jurul Romei, si asupra "omnem provinciam suam" (intregii sale eparhii), si nicidecum asupra Italiei sau a intregului Apus.

Aceasta realitate este de altfel confirmata si de alte versiuni latine, ca, de exemplu, de "Interpretatio quae dicitur Gallo-Hispana", in care se precizeaza ca era vorba doar de "vicinas sibi provincias".

Putem deci constata ca, pana si pentru autorii acestor interpolari, episcopul Romei nu exercita decat o "sollicitudo" sau o "auctoritas" pastoral-canonica asupra "Bisericilor sale suburbicare" si "a intregii sale eparhii".

Ce trebuie sa intelegem prin "loca suburbicaria"? De-a lungul timpului, in efortul intreprins pentru a dovedi ca aceste cuvinte se refereau la teritoriul intregii Italii, si chiar al intregului Occident, a curs multa cerneala in zadar, fiindca, initial, aceasta sintagma s-a referit doar la teritoriul din imediata vecinatate a "Cetatii eterne", care a constituit de fapt si aria geografica a jurisdictiei canonice a episcopului apostolic al Romei Vechi.

Ca urmare a reformei administrativ-teritoriale intreprinsa de imparatii Diocletian (284-305) si Constantin (306-326), in partile de Apus ale Imperiului roman, peninsula italica a fost impartita intre "Vicarius Italiae" si "Vicarius Urbis". Roma a continuat insa sa formeze un guvern distinct sub "Praefectus Urbis". "Vicarius Urbis", care primise zece provincii in Italia centrala si in Italia meridionala, a fost desemnat sub numele de "suburbi-cariae" sau "suburbicariae regiones Vicarius". Or, teritoriul jurisdictional al episcopului Romei s-a limitat si el doar in cadrul frontierelor acestor regiuni suburbicare.

Confirmand procesul acomodarii organizarii Bisericii la formele sistemului de organizare administrativ-teritoriala a Statului (cf. can. 4, 6 si 7 I ea), Parintii Sinodului de la Niceea (325) au recunoscut si episcopului Romei dreptul supra-metropolitan, de tip exarhal, asupra acestor teritorii din regiunile suburbicare, pe care le conducea deja in virtutea vechiului obicei canonic inca de la sfarsitul secolului al III-lea si inceputul secolului al IV-lea.

Prin urmare, in epoca Sinodului de la Niceea (325), ne aflam - asa dupa cum remarca cu indreptatire si un canonist romano-catolic - "in afara posibilitatii de a dovedi ca episcopul Romei exercita asupra intregului Apus o suprematie identica celei pe care acesta o exercita asupra teritoriilor invecinate Romei sau a celei exercitata de colegul sau din Africa, pentru a nu mentiona decat pe aceasta".

Si, totusi, in a XVI-a sesiune a celui de-al IV-lea Sinod ecumenic (Calcedon, 451), legatul papei, episcopul Paschasinus, dadea citire textului canonului 6 al Sinodului ecumenic de la Niceea in acesti termeni: "Ecclesia Romana semper habuit primatum" (Biserica romana a avut intotdeauna primatul). De unde a luat insa legatul papei textul acestui canon?! Dupa opinia unor canonisti romano-catolici, Paschasinus s-a folosit - pentru textelor canoanelor 6 si 7 ale Sinodului de la Niceea - de versiunea manuscrisului lui Chieti (Interpretatio Codicis Ingilrami), care a suferit insa interpolari si adaosuri ulterioare in textul originar al canoanelor respective.

Cu prilejul disputei sale cu patriarhul Acaciu al Constantinopolului (472-489), papa Felix al III-lea (482-492) declara ca episcopul Romei detine in fiecare sinod autoritatea suverana, asa dupa cum prevede canonul Sinodului de la Niceea". Dar, care canon?

In versiunea isidoriana, redactata in jurul anului 649, prima parte a canonului 6 al Sinodului de la Niceea a fost inlocuita cu un text luat dintr-o alta versiune, si anume, din manuscrisul lui Chieti, unde citim intr-adevar ca Ecclesia Romana semper habuit primatum".

Aceste cuvinte au fost insa reproduse si in colectia canonica publicata in Galia, care, dupa parerea avizata a unui celebru canonist francez, au fost interpolate de "aceeasi mana care a introdus prima parte a canonului 6 in versiunea manuscrisului lui Chieti". Acelasi interpolator ar fi transferat din respectiva versiune (Galia) "in versiunea isidoriana rubricile si impartirea canoanelor".

In colectia manuscrisului de la manastirea Saint-Maur-des-Fosses (sec. VIII), canoanele Sinodului de la Niceea (325) urmeaza indata dupa canoanele Sinodului de la Sardica (343). Or, si acest fapt ramane inca o dovada in plus ca, in secolul al VIII-lea, canoanele Sinodului de la Sardica erau inca atribuite primului Sinod ecumenic, si ca Primatul petrinian - enuntat de Sinodul de la Sardica (343) (cf. can. 3, 5) - fusese si el atribuit aceluiasi Sinod de la Niceea (325).

Dupa parerea canonistilor greci, canonul 6 al Sinodului de la Niceea invedereaza faptul ca "dioceza Romei este limitata ca de altfel si aceea a Alexandriei si, ca atare, in zadar isi imagineaza romanii ca acest canon i-ar indreptati sa exercite o putere (exousian) nelimitata (aperioriston) asupra intregii lumi (eis holon ton kosmon)".

Referitor la titulatura episcopului Romei, aceiasi canonisti amintesc ca in epoca Sinodului de la Niceea (325) nu se poate inca vorbi de "patriarh", fiindca, nu exista inca obiceiul (sunetheia) ca un episcop sa fie desemnat prin apelativul de patriarh (to tou patriarchou onoma). Intr-adevar, apelativul de "patriarh" nu apare decat in epoca Sinodului IV ecumenic si nu se generalizeaza - atat in Orient cat si in Occident - decat dupa Sinodul de la Calcedon(451).

Al doilea canon, care face referinta expresa la episcopul Romei, este canonul 3 al Sinodului II ecumenic (Constantinopol, 381). Acesta prevede ca "episcopul Constantinopol-ului sa aiba intaietatea de onoare dupa episcopul Romei, fiindca aceasta este noua Roma".

Unicul motiv care a determinat pe Parintii Sinodului II ecumenic sa recunoasca aceasta "prerogativa onorifica" episcopilor celor doua Rome, adica, "Roma Veche" si "Roma Noua", alias, Constantinopolul, a fost deci de natura eminamente politica. De data aceasta, afirmarea principiului politic dobandea o preeminenta in detrimentul celui apostolic, cunoscut si observat pana la vremea aceea.

In Apus, despre Sinodul intrunit la Constantinopol, in anul 381, inca se mai afirma ca acesta n-a fost recunoscut ca ecumenic "pana la Sinodul de la Lateran, din anul 649". Or, se stie ca Dionisie Exiguus (f aprox. 545) introdusese deja canoanele primelor patru Sinoade ecumenice in Colectiile sale canonice, impunand si legitimand astfel apelativul de "ecumenic" in Biserica Romei si pentru primul Sinod constantinopolitan. Dar, in timp ce Dionisie traducea cuvintele. prin "privilegia honoris", Dinisio-Hadriana (sec. VIII) le exprima prin intermediul sintagmei "honoris primatum", schimband astfel atat continutul, cat si sensul textului canonului 3 al Sinodului II ecumenic pentru a acredita doctrina primatului papal, pusa in circulatie inca din epoca papei Damasus (366-384).

Daca, dupa "Versio Dionysiana", "Constantinopolitanae civitatis episcopus habeat privilegia honoris post Romanum episcopum, eo quod sit ipsa nova Roma" (can. 3 II ec), in schimb, dupa "Versio Dionysio-Hadriana", canonul 3 al Sinodului II ecumenic (Constantinopol, 381) prevede ca Constantinopolitanus episcopus habeat honoris primatum post Romanum episcopum: propterea quod urbs ipsa sit junior Roma".

Schimbarea survenita in textul canonului este deci evidenta, iar motivarea ei a fost determinata tocmai de doctrina ecleziologico-canonica, romana, privind "primatul" episcopului Vechii Rome, care se afirma in faza ei incipienta inca din a doua jumatate a secolului al IV-lea.

Sintagma "honoris primatum" avea sa fie preluata intact de cea mai mare parte a Colectiilor canonice latine, incepand cu "Versio Dionysio-Hadriana" si sfarsind cu cele din zilele noastre. De exemplu, textul Colectiei canonice, stabilit de G. Alberigo et al., reproduce mot-a-mot pe cel publicat de "Versio Dionysio-Hadriana", inclusiv sintagma "honoris primatum" (primatul de onoare), fapt ceea ce dovedeste cu prisosinta ca respectiva conceptie ecleziologico-canonica a primatului papal, acreditata si legitimata in timpul papei Adrian I (772-795), a ramas in vigoare in Biserica Romei pana in zilele noastre.

Un al doilea canon al unui Sinod ecumenic, care face referinta expresa la episcopul Romei, este canonul 28 al Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451), cunoscut in Apus - pentru prima data - datorita lui Dionisie Exiguus. intr-adevar, Sfantul Dionisie cel Mic (Smeritul) este cel care l-a introdus si legitimat - pentru prima data - intr-o colectie canonica apuseana, si anume, in "Versio Dionysiana".

In privinta Romei, Parintii Sinodului IV ecumenic precizau - in textul canonului 28 - ca "cei o suta cincizeci de episcopi", intruniti la Constantinopol, in anul 381, "au acordat pe buna dreptate Scaunului Vechii Rome prerogativele intaietatii, deoarece aceasta cetate era cetate imperiala; determinati de acelasi motiv, cei o suta cincizeci de episcopi au acordat aceleasi prerogative ale intaietatii si preasfantului Scaun al Noii Rome, considerand cu indreptatire ca cetatea onorata de prezenta imparatului si a senatului, si care se bucura de aceleasi prerogative civile ca vechea cetate imperiala a Romei, trebuia sa fie si ea inaltata, ca aceea, in domeniul vietii bisericesti, fiind a doua dupa aceea".

Cuvantul . a fost insa tradus in latina prin "primatum" (primat), si nu prin "privilegia", adica, prin "prerogative de intaietate onorifica". De altfel, pana si unii teologi si canonisti romano-catolici au tinut sa precizeze ca, in realitate, textul canonului 28 al Sinodului IV ecumenic reitera pur si simplu continutul si sensul canonului 3 al Sinodului II ecumenic, care face referinta expresa doar la prerogativele sau privilegiile de natura onorifica, si nu la cele cu caracter jurisdictional.

Intr-adevar, ei afirma ca, prin canonul 28, Sinodul IV ecumenic confirma "primatul de onoare deja recunoscut Scaunului de Constantinopol (dupa Biserica Romei)", "intre altele - precizeaza ei - asimilarea privilegiilor Scaunului roman este intemeiata pe o motivatie care invedereaza baza politica, mult mai explicit decat o implica canonul din 381.

Pozitia primatiala a Romei este considerata intr-adevar ca o consecinta a rolului sau de capitala a Imperiului. Este insa adevarat - marturisesc ei - ca motivele invocate pentru a justifica privilegiile Constantinopolului ignorau total legitimarea apostolica si vata-mau de fapt doctrina petriniana. Parintii de la Calcedon nu faceau insa decat sa confirme - conchid ei - principiul pe care era in mare parte fundamentata identificarea intre structurile administrative ale Imperiului si circumscriptiile ecleziastice".

Pozitia "primatiala", onorifica, recunoscuta pe seama Scaunului Romei era deci exclusiv datorata regimului politic al cetatii in care isi avea resedinta episcopul roman, adica, acela de capitala a imperiului roman. Aceluiasi principiu politic s-a datorat in exclusivitate si prerogativa intaietatii onorifice acordata Scaunului de Constantinopol. Intr-adevar, atat Parintii Sinodului II ecumenic (Constantinopol, 381), cat si cei ai Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451), au tinut sa invedereze faptul ca unicul criteriu in stabilirea ordinii onorifice a principalelor Scaune primatiale ale Bisericii ecumenice, din epoca respectiva, l-a constituit importanta politica a cetatii in care s-au aflat respectivele Scaune episcopale.

Retinem, asadar, ca nu este vorba de un primat de natura jurisdictionala - acordat sau recunoscut celor doua Scaune din capitalele celor doua parti ale imperiului roman, adica, "pars Orientis" si "pars Occidentis" - ci doar de unul cu un continut eminamente onorific. De aceasta realitate, ne incredinteaza de altfel pana si textele comentariilor canoanelor 3 II ecumenic si 28 IV ecumenic din unele vechi manuscrise grecesti si latine, care vorbesc in mod explicit doar de prerogativele onorifice, si nu de cele de natura jurisdictionala.

Trebuie totodata precizat si retinut ca textul canonului 28 al Sinodului IV ecumenic nu recunoaste Scaunului de Constantinopol decat o jurisdictie canonica limitata, si anume, doar asupra teritoriului celor trei dieceze (exarhate), adica Asia (Mica), Tracia si Pontul, in care arhiepiscopul "Noii Rome" putea sa hirotoneasca insa si pe episcopii tinuturilor barbare din teritoriul respectivelor dieceze (exarhate), dar nicidecum dincolo de frontierele acestora, asa dupa cum pretind oamenii Patriarhiei constantinopolitane inca de la inceputul secolului al XX-lea. Desigur, asemenea pretentii hegemonice asupra dias-porei ortodoxe - lipsite de orice temei istoric si canonic - pot avea grave consecinte asupra unitatii canonice a Ortodoxiei, si, ipso facto, asupra relatiilor dintre Bisericile ortodoxe autocefale si Patriarhia ecumenica.

In ceea ce priveste Scaunul patriarhal al Romei, acesta si-a exercitat primatul sau jurisdictional doar asupra teritoriului ce ingloba acea "pars Occidentis" a Imperiului roman din vremea respectiva, adica, a Europei occidentale de astazi. Este insa adevarat ca Scaunul Romei se bucura si de acel "privilegiu petrinian", inteles ca slujire a unitatii ecumenice de catre Biserica primului mileniu, si pe care insa teologii si canonistii greci si constantinopolitani s-au straduit sa-l minimalizeze si chiar sa-l respinga in mod categoric. In plus, Scaunul Romei isi poate revendica si o dubla paternitate apostolica, petriniana si paulina. Or, si aceasta dubla paternitate apostolica lipseste "Noii Rome".

De altfel, ce sa mai vorbim despre motivatia legendei create la Constantinopol, in secolul al IV-lea, potrivit careia Apostolul Andrei ar fi increstinat cetatea "Byzantium", pe ruinele careia s-a ridicat in anul 330 cetatea imparatului Constantin cel Mare, ramasa in istorie sub numele de Constantinopol, si pe care turcii otomani aveau sa-l reboteze cu titulatura de Istambul, care traducea de fapt cuvintele . (spre cetate), adica, spre cetatea imperiala a Bizantului.

Referitor la Scaunul apostolic al Romei, nu putem oculta nici faptul ca, "in situatii dintre cele mai dificile, ca, de exemplu, cele urzite impotriva lui Origen, la Alexandria, cele iscate in timpul lui Arie, a lui Apolinarie de Laodiceea, a lui Eutihie etc, si Biserica Romei a pastrat intotdeauna, in ciuda vitregiilor vremurilor, doctrina ebraica curata, strictul si purul monoteism, si hristologia inceputurilor, adica, aceea a lui Petru, a lui Ioan si a lui Pavel".

Ultimul canon al unui Sinod ecumenic din primul mileniu, care face referinta expresa la statutul canonic al episcopului Romei, este canonul 36 al Sinodului VI ecumenic ("in trullo", 691/692). Acest canon reafirma si el ca Scaunele "Romei Vechi" si "Romei Noi" se bucura "de aceleasi prerogative onorifice", si, mai precis, de . (de aceleasi privilegii egale), si ca celelalte trei Scaune patriarhale, de Alexandria, de Antiohia si de Ierusalim, le urmeaza in aceasta ordine onorifica (can. 36).

Parintii Sinodului trulan recunosteau deci "aceleasi privilegii egale", atat Romei, cat si Constantinopolului. in plus, se confirma sistemul administrativ de guvernare, de tip colegial, al intregii Biserici (catolice sau ecumenice) prin cei cinci patriarhi. Acest sistem de conducere al Bisericii Ortodoxe, ecumenice, a ramas cunoscut in istorie sub numele de "sistemul pentarhic".

Dupa parerea ortodocsilor de ieri si de astazi, "principalele Scaune ale crestinatatii, precum cel al Romei Vechi, al Constantinopolului, al Ierusalimului, al Antiohiei si al Alexandriei nu au intre ele decat intaietati si primatii pur onorifice, bazate pe anumite dispozitii canonice din primele secole ale Bisericii". Or, aceste dispozitii canonice din primele secole ale Bisericii - pe care le invoca primele doua Scaune primatiale ale ecumeni-citatii crestine, adica ,,Roma Veche" si "Roma Noua" - nu sunt altele decat cele date de Sinodul de la Constantinopol (381) si cel de la Calcedon (451).

Teologi, canonisti, ecleziologi si istorici catolici ai zilelor noastre scriu ca aceste canoane, adica, 3 al Sinodului II ecumenic, 28 al Sinodului IV si 36 al Sinodului "in trullo" (691/692), "nu fusesera niciodata apreciate la Roma, care le ignora atunci cand nu li se opunea in mod fatis". Or, in realitate, si aceste canoane - putin apreciate si chiar ignorate de Roma - au fost introduse si in Colectiile canonice latine. De altfel, canoanele 3 II ec. si 28IV ec. au fost inserate in aceste colectii inca de la inceputul secolului al VI-lea.

Intr-adevar, le regasim in colectia "Dionysiana" (versio II). Ele au fost apoi reluate si publicate atat in colectia canonica intocmita de un alt canonist al stramosilor nostri daco-romani, adica de Sfantul Martin de Bracara (Braga, in Portugalia), dupa anul 550, cat si in "Hispana" (Versio isidoriana, secolul VII). Trebuie insa remarcat si retinut faptul ca in colectia "Dionysio-Hadriana" (Codex canonum ecclesiasticorum, sive Codex canonum vetus Ec-clesiae Romanae) (cf. P.L., LXVII, 170-172) - trimisa de papa Adrian I (772-795) lui Carol cel Mare, regele francilor - nu exista textul canonul 28 al Sinodului IV ecumenic (cf. P.L., LXVII, 176), si cu atat mai putin cel al canonului 36, intrucat ecumenicitatea Sinodului "in trullo" fusese respinsa in totalitate de aceasta colectie canonica.

Dimpotriva, regasim canoanele Sinodului de la Sardica (343), care lipsesc in colectia "Dionysiana" (versio II), si care fusesera atasate dupa canoanele Sinodului IV ecumenic (cf. P.L., LXVII, 176-182).

Istorici si canonisti catolici atesta ca respectivele canoane (3 II ec; 28 IV ec. si 36 "in trullo") circulau si in colectii canonice din Apus. De exemplu, profesorul G. M. Diez scrie ca aceste canoane erau cunoscute in Spania si in alte tari din Apus datorita colectiei Hispana (Versio isidoriana), redactata in timpul celei de-a doua jumatati a secolului al VI-lea, si care s-a folosit de izvoarele canonice furnizate de Dionysiana. Acelasi cercetator al vechilor colectii canonice scrie ca insesi Sinoadele din Spania - ca, de exemplu, cel reunit la Barcelona in anul 540 - fac referinta in mod expres la canoanele Sinodului IV ecumenic.

Canonisti ortodocsi ai zilelor noastre scriu ca Mantuitorul Iisus Hristos n-a instituit prerogative sau privilegii de onoare intre Apostolii Sai si ca, prin urmare, "intre Sfintii Apostoli n-a existat un primat onorific, si cu atat mai putin un primat de o alta natura". Intr-adevar, Apostolii au primit aceeasi harisma apostolica, fiind deci egali din punctul de vedere al harului primit si, prin aceasta, al puterii in cele trei forme ale manifestarii sale (invatatoreasca, sfintitoare si de conducere). Totusi, misiunea lor a fost diferita, de unde si cinstea diferit atribuita.

De exemplu, Apostolului Petru i s-a incredintat "sa pasca oile Sale" (Ioan 21, 15-17). Or, tocmai in virtutea acestei responsabilitati aparte el a luat cuvantul in numele celor "Doisprezece" (cf. Fapte 1, 23, 26; 2, 3-7, 47 etc). Ca atare, nu este deci vorba despre un simplu "primat de varsta", dupa cum afirma unii biblisti ai Bisericii Ortodoxe, ci de un adevarat "primat petrinian", in sensul insa de slujire al celorlalti Apostoli, in temeiul careia Sfantul Apostol Petru s-a invrednicit sa adevereasca - in numele tuturor - dumnezeirea Mantuitorului Hristos.

Prin urmare, acest fel de "primat" are la baza marturisirea de credinta in dumnezeirea sau divinitatea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi. Ca aceasta marturisire este elementul de baza al succesiunii apostolice ne-o atesta de altfel insasi credinta Bisericii noastre, formulata si in Simbolul niceo-constantinopolitan.

Concluzionand, putem deci retine ca, in Biserica ecumenica, "primatia" sau "verhovnicia" episcopala nu se poate justifica decat pe temeiul marturisirii de credinta pe care a facut-o si Sfantul Apostol Petru, care s-a invrednicit prin aceasta de acel "primus inter pares" (primul intre egali).

Canonistii catolici afirma ca primatul papal este una din "las piedras angulares des sistema ecclesiologico y juridico" (pietrele din capul unghiului ale sistemului ecleziastic si juridic). Dar, ei recunosc insa ca, potrivit invataturii enuntate de Parintele ecleziologiei catolice (ortodoxe), Sfantul Ciprian (f 258), episcopul Romei nu detine "un poder jurisdictionnal sino solamente directivo y honorifico" (o putere jurisdictionala, ci doar una de natura directorie si onorifica).

In ceea ce priveste "primatul roman" - exercitat de Episcopul Romei in perioada Sinoadelor ecumenice din primul mileniu - aceiasi canonisti catolici scriu ca ortodocsii si protestantii "par sa confunde doua cauze: dreptul si exercitarea acestuia, recunoscut sau nu la un moment dat. Sinoadele, si cu atat mai mult textele juridice - spun ei - nu confera si nu pot conferi episcopului Romei un primat de drept divin, de aceea ele se marginesc a-l recunoaste". Or, aceste sinoade si legislatia lor canonica nu numai ca nu s-au limitat a-l recunoaste ci, dimpotriva, ele au condamnat orice pretentie la un primat de natura jurisdictionala universala.

Canoanele primului mileniu folosesc termenul depotestas (putere) mai degraba cu intelesul de auctoritas (autoritate) (cf. can. 6 I ec), de unde si statutul de persoana morala, din dreptul canonic public, atribuit organelor individuale ale Bisericii care exercita aceasta putere, adica, episcopii. Oricum, este peremptoriu faptul ca termenul de potestas contine "el elemento mas juridico" (elementul cel mai juridic), si, totodata, cel mai ravnit din lume.

Cat priveste termenii depotestat si de auctoritas - imprumutati din dreptul roman - ei au fost folositi la Roma pentru a inlocui vechile notiuni de sorginte pastoral-canonica, adica, cura si sollicitudo. Or, daca primele notiuni exprimau "puterile superior-uhii (conducatorului), in schimb, ultimele nu fac referinta decat la calitatile unui "pastor". De asemenea, cura si sollicitudo nu au fost rezervate numai papei, ci ele privesc pe toti episcopii.

Termenul de "papa" (papa) n-a fost rezervat episcopului Romei decat incepand cu secolul al V-lea, si anume, in expresiile: Romanus papa sau urbis papa. Titlul de Pontifex Maximus n-a fost atribuit papei decat incepand cu pontificatul papei Ghelasie I (492-496). De asemenea, se stie ca papa a fost pentru prima data desemnat ca Vicarius beati Petri Apostoli et Vicarius Christi (Vicarul Sfantului Apostol Petru si Loctiitorul lui Hristos) de catre episcopii sinodului roman intrunit in 495.

In fine, istoricii si canonistii catolici ne spun ca, "incepand din secolul al V-lea, apelativul de Se des Apostolica a fost rezervat doar Scaunului Romei". Confratii nostri romano-catolici oculteaza insa faptul ca, in primul mileniu, episcopul Romei, chiar si cu titlul de Pontifex Maximus, n-a uitat starea de smerenie crestina, asa dupa cum a dovedit-o si papa Adrian al II-lea, care, pe 13 februarie 868, organiza in Palatul sau din Latran un mare festin in cinstea ratl Chirii si Metodiu, apostolii slavilor, unde au fost invitati toti calugarii greci din Roma. Or, papa nu numai ca a participat la cina cu ei, ci, mai mult, el insusi i-a servit la masa. Desigur, tocmai prin acest gest papa s-a aratat in adevarata ipostaza de servus servorum Dei. Oricum, se stie ca nici un "patriarh ecumenic" din vremea aceea n-a dovedit atata umilitate evanghelica pentru a-si sluji fratii sai intru Hristos.

In Codul de Drept canonic latin, citim ca Prima Sedes a nemine iudicatur (Primul Scaun nu poate fi judecat de nimeni) (can. 1404). Dar, trebuie precizat si retinut ca o asemenea sintagmaa a fost preluata tale-quale din textul apocrifelor simahiene, "care s-au straduit sa demonstreze, cu ajutorul falselor precedente, ca papa nu putea fi judecat de nici un om".

Aceasta sintagma a fost pronuntata pentru prima data de papa Symmah in ziua de 23 octombrie 502, in cadrul unui sinod roman, cu care prilej a declarat ca nici un tribunal omenesc nu putea sa judece "Prima Sedes", adica pe papa, si ca, in ceea ce-l priveste pe acesta, sentinta trebuie lasata in grija exclusiva a lui Dumnezeu.

Parintele Salvatore Vacca, O.F.M. Cap., care a facut un studiu istorico-ecleziologic pertinent asupra genezei si evolutiei acestei axiome a eclezio-logiei canonice latine a Evului Mediu, a demonstrat intr-adevar ca aceasta sintagma exprima "o ideologie" si ca izvoarele "dreptului canonic nu pot fi pe deplin exprimate fara a se face apel la aceasta".

Fara a intra in detalii, tinem totusi sa precizm ca o astfel de axioma exprima o intreaga ideologie, incarcata de o doctrina ecleziologico-canonica pe masura, si ca insusi Dreptul canonic latin nu poate fi bine inteles fara sa facem referinta la continutul acesteia, chiar daca nu este vorba decat de un produs al apocrifelor simahiene.

Dupa interpretarea data de canonistii catolici din zilele noastre textului canonului 1404 din Codul canonic latin, in vigoare, "Pontiful", la care se refera cuvintele Prima Sedes, nu poate fi judecat pe pamant de nici o putere omeneasca.

Papa este judecatorul suprem in Biserica si numai Dumnezeu il poate judeca. Aceasta prerogativa - scriu ei - este de drept divin, asa incat nici papa nu poate renunta la aceasta. Si cand se spune - adauga ei - ca primul Scaun nu poate fi supus judecatii nici unei puteri omenesti, trebuie sa intelegem atat hotararile pe care papa le pronunta, cat si pe cele pe care si le insuseste aprobandu-le sau acceptandu-le in mod expres si in mod formal".

Este deci vorba de o prerogativa de drept divin, despre care insa nici un Sinod ecumenic din primul mileniu n-a avut cunostinta. Dimpotriva, canoanele acestor Sinoade nu vorbesc decat de o prerogativa de natura onorifica, de drept uman (cf. can. 6 I ec; 28 IV ec; 36 "in Trullo" etc). In cazul acesta, ce-i de facut? Dupa parerea unor canonisti si teologi catolici si ortodocsi n-ar exista decat o singura posibilitate pentru a concilia cele doua ideologii ecleziologice, si anume, fie aceea de a acredita inca autenticitatea "apocrifelor simahiene" - asa cum face din nefericire si Codul canonic latin, in vigoare, - fie sa urmam intocmai spiritul legislatiei canonice, ecumenice, din primul mileniu.

In ceea ce ne priveste, nu incape indoiala ca vom ramane tributari textului si doctrinei canonice, autentice, a acestei legislatii ecumenice, care sunt singurele in masura sa ne infatiseze si statutul canonic al episcopului Romei si, ipsofacto, natura si continutul primatului sau, asa dupa cum l-au inteles si precizat si Parintii Bisericii universale (catolice-ortodoxe) din primul mileniu.

In loc de concluzii

In ceea ce priveste definirea statutului canonic al primatului "petrinian", trebuie sa precizam si sa retinem ca cele doua posibilitati mentionate in randurile de mai sus nu ne pot insa ajuta sa iesim din impasul in care ne gasim astazi in privinta statuarii rolului episcopului Romei in procesul de refacere a unitatii crestine ecumenice.

De aceea, legislatia canonica a Sinoadelor ecumenice din primul mileniu, privind statutul canonic al episcopului Romei, trebuie sa fie citita si evaluata atat prin prisma datelor furnizate de marturiile biblice referitoare la primatul "petrinian" - revendicate in exclusivitate de romano-catolici - cat si a traditiei si doctrinei canonice ortodoxe.

Cu alte cuvinte, trebuie sa apelam la o evaluare si la o coroborare a dispozitiilor de drept divin cu cele de drept uman si vice-versa pentru a surmonta acest impas cladit tocmai pe lipsa unei cercetari, explicitari si valorificari, exhaustive, in comun, a patrimoniului canonic din primul mileniu.

Asa dupa cum s-a precizat si in textul privind "Ministerul Petrinian" - redactat de Adunarea plenara a "Consiliului Pontifical pentru Promovarea .tatii Crestinilor" - este imperios necesara o distinctie mai clara intre esenta doctrinara a primatului papal si contingenta istorica a modului in care acesta a fost inteles si exprimat de-a lungul secolelor in cele doua lumi crestine, rasariteana si apuseana, de unde si obligativitatea Scolilor teologice de a aborda acest subiect intr-o expunere lipsita de orice prejudecata confesionala si ideologico-ecleziologica partizana.

Desigur, nimeni nu poate nega faptul ca Apostolul Petru - a carui data privind martiriul sau "ramane nesigura (64 sau 67)" - a marturisit credinta sa mesianica in numele tuturor Apostolilor (Marcu 8, 29); ca apare ca purtator de cuvant al celor Doisprezece (Marcu 10, 28-30); ca Mantuitorul Hristos, adresandu-se Apostolilor din barca Sa, le-a poruncit sa vasleasca mai adanc; ca Petru a fost, in ceea ce priveste convertirea sa, obiectul unei rugaciuni speciale din partea Mantuitorului, prin care El i-a incredintat misiunea de a-i intari pe fratii sai in credinta (Fapte 22, 31; 24, 34) etc.

Si, totusi, "ucenicul preaiubit" al Domnului Hristos a fost Sfantul Apostol Ioan (Ioan 13, 23 sq.), "la care insusi Petru - scriu teologii biblisti, romano-catolici, - trebuie sa apeleze pentru a afla cine este vanzatorul. Doar ucenicul (preaiubit) este la piciorul crucii, atunci cand Petru s-a lepadat de invatatorul sau (Ioan 18, 15-18 si 25-27)".

In sfarsit, "cu prilejul aratarii pe malul lacului, ucenicul il recunoaste primul pe Iisus". De asemenea, este in unanimitate recunoscut faptul ca, "impreuna cu Iacob si Ioan, Apostolul Petru este unul dintre stalpii Bisericii", dar "el nu va ajunge la Roma decat dupa redactarea Epistolei catre Romani".

In ceea ce priveste primatul "petrinian", care a constituit de altfel tema Simpozionului international, academic, organizat la Roma de "Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor" - sub presedintia Eminentei sale, Cardinalul Walter Kasper, - ramane inca de examinat - inter si pluridisciplinar - natura si continutul sau, si, mai ales, modul sau de manifestare in procesul de refacere a unitatii crestine.

Din examinarea textului legislatiei canonice a Sinoadelor ecumenice din primul mileniu s-a putut constata - pana la evidenta - ca in aceasta nu aflam nici cea mai mica aluzie sau mentiune referitoare la primatul "petrinian". De altfel, textul acestei legislatii nu face nici o referinta la asa-zisul "oficiu primatial" al episcopului Romei in calitate de succesor al Sfantului Apostol Petru. Acelasi text nu vorbeste nici de "Primatul petrinian", si nici de o slujire primatiala a episcopului Romei ca succesor al Sfantului Apostol Petru.

In ceea ce priveste termenul de "primat", Codul de Drept canonic latin, ne spune ca este vorba de un titlu onorific care nu comporta de obicei putere de guvernare sau de jurisdictie in Biserica latina (cf. can. 438). Pentru Episcopul Romei, este deci vorba "de un privilegiu apostolic sau de un obi-ei aprobat" (can. 438)? in conformitate cu textul canonului 331, din acelasi Cod canonic, "in episcopul Bisericii Romei rezida insa misiunea (munus) pe care Domnul a incredintat-o lui Petru, primul dintre Apostoli (primo Apostolorum), intr-un chip cu totul aparte (singulariter)".

De asemenea, canonul 333, 1, din acelasi Cod canonic latin, precizeaza ca "Ro-manus Pontifex in universam Ecclesiam potestate gaudet" (Pontiful Roman se bucura de putere asupra intregii Biserici) si ca "exercita asupra tuturor Bisericilor locale (super omnes Ecclesias particulares) primatul puterii ordinare (ordonariae potestatis principatum)" (can. 333, 1).

Prin urmare, in Codul de Drept canonic latin, este vorba de "principa-tus" adica, de o suprematie", de o "primatie" a Pontifului roman. Dar, asa dupa cum s-a putut constata, in legislatia canonica a Sinoadelor ecumenice din primul mileniu nu se face nici cea mai mica referinta la asemenea "suprematie" sau "primatie" de natura jurisdictionala. in textul acestei legislatii este doar vorba despre o intaietate sau "primatie" onorifica a Bisericii Romei si, ipso facto, de o preeminenta onorifica in ordinea canonica a principalelor Scaune episcopale ale Bisericii ecumenice (cf. can. 6, 7 I ec; 2, 3 II ec; 28 IV ec; 36 VI ec).

Desigur, nu trebuie sa ne limitam insa doar la textul acestei legislatii canonice, ecumenice, din primul mileniu, ci sa tinem seama de intreaga Traditie a Bisericii Ortodoxe (catolice) - biblica, canonica, liturgica, patristica, istorica etc. - din epoca apostolica pana in zilele noastre, pentru a putea astfel decela mai bine atat statutul canonic, cat si rolul episcopului Romei in serviciul refacerii unitatii crestine ecumenice.

Ramane insa inca o intrebare, care ne interpeleaza si pe noi cei de astazi, si anume, aceea daca si noi, in calitate de ortodocsi, putem recunoaste episcopului Romei o slujire sau o misiune primatiala de unitate, aservita intrutotul refacerii unitatii ecleziale, ecumenice, destramata in 1054.

Dupa Parerea noastra, acest lucru este posibil cu conditia sa fie mai bine precizata insasi natura si continutul acestei misiuni primatiale de unitate. Cu alte cuvinte, cu conditia ca sa ajungem la o mai buna precizare a "cadrului sarcinilor care depind de primat" (Ut unum sint, 95), si, in cele din urma, aaca reusim sa ajungem la un "consensus" de interpretare si explicitare a cuvintelor adresate de Mantuitorul Hristos Apostolului Petru: "Boske ta arma mou" (Paste oile mele).

Doar in acest caz s-ar putea intr-adevar pune ca s-a ajuns la o precizare si explicitare si a naturii si continutului Primatului "petrinian", si, prin aceasta, a acelui "principatus" al episcopului Romei, de care vorbeste in mod expres Codul de Drept canonic latin. Realizarea hermeneutica si evaluarea canonico-ecleziologica a textului redactat de "Pontificium Consilium ad Christianorum Unitate Foven Si a legislatiei canonice a Sinoadelor ecumenice din primul mileniu - fie ele si in mod succint - ne-a permis sa ajungem la concluzia peremptorie ca tema Simpozionului organizat de Vatican, cu tema primatul "petrinian", are inca nevoie stringenta de un studiu canonico-ecleziologic comparat, care sa poata valorifica si evalua - sine ira et studio - toate datele biblice, ecleziologice, canonice si istorice furnizate de cele doua Biserici "surori", adica, Biserica Ortodoxa si Biserica romano-catolica.

Pentru ca dialogul nostru teologic, ortodoxo-romano-catolic, sa ajunga la rezultatul scontat, adica, refacerea unitatii crestine, ecumenice, pierduta in anul 1054, trebuie sa fie animat si de o constiinta ecleziala, de natura colegiala si sinodala, si de o "patima" sau de o "pasiune" pentru cercetarea si valorificarea patrimoniului canonic, comun, al Bisericii ecumenice din primul mileniu.

Cu aceasta speranta si cu aceasta pasiune a cercetatorului avizat - despre care vorbea odinioara renumitul teolog Yves Congar, ajuns la varsta octogenara cardinal al Romei, - am fost prezenti si noi la Roma, in cetatea Apostolilor Petru si Pavel, cu prilejul Simpozionului international, academic, organizat de "Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor".

Cu aceeasi "speranta" si "pasiune" activase la Roma, cu un mileniu si jumatate inainte, si un straroman de-al nostru, si anume, Dionisie Exiguul (+545), care, in epoca Schismei acaciene, a contribuit efectiv la pacificarea primelor doua Scaune episcopale, primatiale, ale crestinatatii ecumenice, adica "Roma Veche" si "Roma Noua" (can. 28 IV ec).

O reactivare a acestei realitati canonico-ecleziologice, din primul mileniu, ar aduce dupa sine si eliminarea acelei "causa dirimens" a unitatii crestine produsa tocmai de revendicarile unui primat papal de natura jurisdictionala - fie el constantinopolitan sau romano-catolic - si, ipso facto, a serbarii la aceeasi data a Praznicului crestinatatii, adica, Sfintele Pasti, care ramane inca o marturie graitoare a unitatii canonice a Bisericilor locale in cadrul ecumenicitatii crestine.

Pr. prof. dr. Nicolae V. Dura

.

28 Februarie 2008

Vizualizari: 2752

Voteaza:

Episcopul Romei si statutul sau canonic 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE