Mica Romanie din marea Europa

Mica Romanie din marea Europa Mareste imaginea.

Se întrebau copiii, aflând de faptul că venim cu totii din perechea Adam şi Eva: de unde au apărut atât de mulţi oameni, încât am umplut pământul? Mai mult, mulţi oameni sau chiar popoare sunt sufocate de ceilalţi, încercând să-şi facă loc prin mijloace de o cruzime medievală. Răspunsul, chiar dacă se adresează copiilor, nu este copilăresc: s-a împlinit porunca dumnezeiască, aceea de a umple pământul şi de a-l stăpâni - în sens de a stăpâni pornirile care ne fac robii pământului (Facere 1, 28). Insă s-au mai împlinit şi alte fapte, nicidecum porunci dumnezeieşti: deşi pământul s-a umplut de oameni, nu s-a umplut şi de iubire, aşa cum este plină de iubire relaţia dumnezeiască din sânul Sfintei Treimi.

Turnul Babel este punctul de cotitură al înstrăinării, în fapt, autorul înstrăinării nu este Dumnezeu, ci omul; acesta este cel care vrea să ajungă la cer fără să-L aibă ca ajutor şi destinatar pe Dumnezeu. Comunicarea s-a rupt pentru că murise comuniunea; ceea ce mai păstra o oarecare coerenţă a unui limbaj comun era interesul propriu care se realiza prin celălalt. Nu iubire, jertfelnicie, bucuria de a se dărui. Văzând acest lucru, Dumnezeu exteriorizează ceea ce era deja prezent în inimile oamenilor: o mare babilonie.
Există totuşi, un limbaj comun, care nu are barieră: cel al credinţei (ca sinteză de virtuţi lucrătoare). Omul cu credinţă vie este cumsecade cu toţi, indiferent de etnie, convingere, cultură etc. Lucrul acesta îl vedem mai ales când omul se depărtează de propria ţară, pentru a se rostui, pe sine şi propria familie. Desigur că din acest periplu al omului în afara ţării se pot ivi foarte multe elemente de privit şi de înţeles, mai bune sau mai puţin bune. Ne oprim în această reflexie asupra atitudinii pe care omul o are faţă de valorile ancestrale ale neamului românesc: dragostea de limbă şi port, păstrarea obiceiurilor şi manifestarea credinţei. Mai mult decât în propria ţară, oamenii simt dorul de lucrurile frumoase ale identităţii româneşti (dincolo de greutăţile care i-au făcut să părăsească ţara temporar sau definitiv). Condiţiile net superioare de trai (acces la educaţie, la un salariu mult mai bun, eficienţă crescută a sistemului sanitar, respectul faţă de cetăţean ş.a.) sunt suficient de convingătoare pentru exod. Totuşi, ceva mult mai puternic decât toate acestea îi face să nu uite ca sunt români. Chiar dacă unii dintre compatrioţi îi văd ca pe nişte salvaţi care şi-au şters definitiv călcâiul de praful românesc, realitatea este cu totul alta. Ei înşişi mărturisesc că simt mult mai intens ceea ce se manifesta ca sentiment mult mai discret în ţară: aprecierea ethosului şi a credinţei. Praful acela românesc presupus a fi aruncat este păstrat într-o ladă aparte: inima omului, unde este udat cu lacrima dorului. Iar ostoirea acestui dor se face prin tratament bisericesc.

Mulţi români stabiliţi în diaspora îşi fac timp (deşi poate străbat distanţe considerabile) pentru ca în zi de duminică să participe la Sfânta Liturghie oficiată în limba românească. In acel loc şi în acel timp se simt cu adevărat români şi creştin ortodocşi. Au valori inalienabile, care nu pot fi schimbate sau înlocuite cu nimic altceva. Acestea sunt esenţa suflului şi sufletului românesc. Nu este o expunere idilică, mioritică, ci mărturisirea multor oameni deosebiţi care dovedesc acest lucru. Ei înşişi se văd oarecum schimbaţi de acest statut şi grăiesc cum distanţa le-a reprioritizat valorile. Biserica, păstrarea legăturii cu alţi români, bucuria (şi dorinţa) de a rămâne în biserica (uneori improvizată, alteori închiriată) românilor pentru alte câteva ore nu arată decât înţelegerea că Dumnezeu schimbă Turnul Babei cu Duminica Pogorârii Duhul Sfânt. Oamenii se apropie mult mai facil decât în alte contexte, bucurându-se că sunt împreună. Intr-o ţară în care se poate petrece timpul într-un mod mult mai lumesc, aceştia doresc să se vadă, să îşi împărtăşească experienţele şi dorurile lor, să fie cu adevărat români, chiar dacă numeric se pierd pe undeva, prin statistici. Iar motivaţia dată de cei care nu au descoperit frumuseţea întâlnirii cu Dumnezeu - vin la biserică cei care nu au ce face - nu poate fi decât puerilă. Mai ales cei plecaţi doresc să valorifice timpul la maximum, de aceea au şi plecat. Şi chiar acest lucru fac: valorifică timpul. Cel care răspunde invitaţiei de a se întâlni cu Dumnezeu la Sfânta Liturghie, valorifică timpul. Periodic, arunca priviri în veşnicie, unde îşi regăseşte copilăria, parfumul amintirilor plăcute, al mângâierii şi grijii materne, al sfaturilor tatălui. Peste toate, îl simte pe Dumnezeu care nu l-a lăsat singur nici măcar în ţară străină.

Dacă în ţara noastră nu ne ruşinăm să ne recunoaştem etnia şi credinţa (cu anumite excepţii), în afara acesteia, nu numai că ne-o recunoaştem, dar suntem mult mai dispuşi să o manifestăm cu toată convingerea; doar ştim ce valori avem, mai ales când nu ne întâlnim cu ele la orice colţ de stradă.

Preot Ovidiu DINCA
BĂRĂGANUL ORTODOX- iulie 2015

17 August 2015

Vizualizari: 163

Voteaza:

Mica Romanie din marea Europa 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

romani in diaspora

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE