Mijloace de innoire si inviorare a idealului monahal

Mijloace de innoire si inviorare a idealului monahal Mareste imaginea.


Mijloace de innoire si inviorare a idealului monahal

Ma aflu intr-o mare incurcatura, ca prins intr-o cursa, de cand am inteles ca din pozitia aceasta trebuie sa vorbesc despre mijloacele care pot contribui la innoirea si inviorarea idealului monahal. Am auzit si m-am temut, am inteles ca institutia monahala are aceeasi varsta cu preacurata noastra credinta; si am ramas uimit.

Insa doua lucruri au intarit inima mea: mai intai, necesitatea de a-mi marturisi recunostinta fata de cinstita alegere si invitatie; si, in al doilea rand, sentimentul si clarificarea din capul locului ca voi vorbi numai din experienta petrecerii mele lipsite de traire intr-o manastire istorica si voi exprima in umbra puternica a fericitului meu staret Dionisie, episcopul Trikalei (+1970), gandurile si dorintele mele secrete despre monahism, pentru care graiesc si lucrez de multe ori "ca un nebun" (cf. 2 Co 11,17), dorind sa am puterea de a-i sluji si eu intru toate.

In masura in care vorbim despre o innoire si despre o inviorare a idealului monahal, acceptam ca monahismul e bolnav si decazut.

Desigur, el ramane si va fi intotdeauna o podoaba a preasfintei Maicii noastre Biserica, o "fiica" de aceeasi stirpe, preafrumoasa, "invesmantata in haina aurita, si impodobita" (Ps 44, 10), dar care are nevoie de multa afectiune si grija, precum si de jertfe de sange ca sa ramana astfel, pentru ca imparatul sa-si aduca pururea aminte de frumusetea ei.

Prin mijloacele enumerate in continuare as vrea sa subliniez cum anume am putea sa vedem afectiunea Bisericii ajutand la inviorarea acestei stravechi institutii:

a. o dreapta educatie a tineretului crestin si o intemeiere de noi fratii monahale,

b. o intelegere a specificului ascetic si isihast al monahismului ortodox recunoscut si proclamat de Biserica prin sinoade si prin intreaga ei practica,

c. recunoasterea de catre monahi a episcopului locului drept ocrotitor duhovnicesc al manastirii potrivit canoanelor, supunerea lor acestuia si, in paralel, inaltarea autoritatii egumenului,

d. posibilitatea adaptarii la imprejurarile noi ale societatii in duhul canoanelor si de comun acord cu episcopul,

e. reglementarea posibilitatilor si organizarea modurilor activitatilor misionare ale monahilor,

f. cautare de persoane corespunzatoare, care sa preia lucrarea conducerii manastirilor.

1. De obicei, neputinciosi si lipsiti de invatatura, lipsiti de calauzire duhovniceasca, monahii din zilele noastre traiesc cum pot sau cum gasesc. Nimeni nu poate sa-i invinuiasca de aceasta. Pentru ei Dumnezeu este o cautare constienta sau inconstienta, dar nu este intotdeauna si o traire. Mai mult, acesti monahi si-au format deja o teorie si un sistem de viata, drept pentru care sunt zabavnici, sau poate chiar nedispusi la schimbari.

Ar putea cu usurinta sa ramana ca "niste pasari singuratice pe acoperis" (Ps 101, 8), dar totusi nu suporta restrictii, constrangeri artificiale si impunerea de noi legi, pe care le vad intotdeauna cu ochi rai si la care, fie ei chinoviti, fie idioritmici, reactioneaza energic, ca si cum ar fi pusi intr-o cusca.

De aceea, e nevoie de intelegere, toleranta si ajutor duhovnicesc si, daca e cu putinta, de un consiliu care sa aiba intotdeauna un cuvant pe langa egumen.

Majoritatea vechilor monahi sunt foarte evlaviosi, dar o interventie prin impunerea unei legi sau printr-un alt mod i-ar transforma din copiii credinciosi si linistiti ai Bisericii in dusmani ori revoltati sau i-ar sili sa fuga din manastiri. Sa-i lasam in linistea lor, sa continue, dupa puterile si cunostintele pe care le au, sa-I slujeasca lui Dumnezeu cum pot.

Pe de-o parte, in paralel, va da roade o puternica asistenta generala a Bisericii fata de toate centrele monahale aflate intr-o inflorire duhovniceasca, precum si fata de persoanele monahilor, o asistenta speciala dupa conditiile, posibilitatile si mentalitatea fiecarei fratii sau a fiecarui frate. O asistenta integrata in efortul concret al fiecarei fratii. Fara insa ca prin aceasta sa vrem sa armonizam toate lucrurile cu scopul nostru, fara sa-i restrangem pe monahi, astfel incat sa-si piarda linistea, sa se amarasca si sa se nasca teama ca se vor opri din drum.

Pe de alta parte insa, e nevoie de un efort de creare a unor noi fratii de oameni tineri, inca neformati si neinfluentati, sub calauzirea unor persoane capabile, daca le-am putea gasi. Un mesaj de innoire ar putea parea celor batrani drept o coruptie a monahismului autentic, drept un element inovator; ar fi insa un vin nou, care cere si burdufuri noi.

Asadar, o educatie sanatoasa, libera si lipsita de constrangere, iar nu unilaterala, negresit liturgica si teologica a tineretului, ar infuza foarte usor si foarte repede un sange nou, in stare sa intrupeze dupa putin timp nadejdile noastre.

Desigur, tineretea e influentabila si de aceea adeseori nu avem incredere in ea; dar dupa spiritul primilor intemeietori care au scris Reguli pentru monahi si chinovii, cum a fost Sfintii Pahomie si Vasile cel Mare, dar si al Parintilor de la Sinodul Trulan (691-692), precum si al intregii practici a sfintei noastre Biserici, cea plina de nenumarati sfinti, care si-au inceput viata de sfintenie inca din copilarie, tineretea e maleabila si in stare "sa fie adusa degraba si inca dintru inceput spre orice nevointa ascetica a lucrurilor bune".

E adevarat ca multe sunt si primejdiile ce se ascund aici, insa ele nu sunt suficiente ca sa intrerupa continuitatea practicii traditionale a Bisericii noastre, careia ii place sa pregateasca si sa-I ofere lui Dumnezeu sufletele tinere ca pe o parga adusa Saditorului fapturii.

Desigur, n-as vrea sa spun ca scopul educatiei ar trebui sa fie monahizarea tinerilor, dar acest lucru va veni de la sine, ca un rod in cei ce vor aceasta, si lucrul se va face cu toata intelepciunea duhovniceasca, cu toata aprofundarea psihologica si responsabilitatea constienta.

Am putea sa dam nastere cu usurinta monahilor; dar daca vrem sa lucram pentru inaltarea monahismului in suflete care au crescut in lume si au fost alaptate cu ideile ei, sau care s-au format intr-un fel sau altul in fratii vechi, atunci am realiza putin, n-am face decat sa mentinem randuiala existenta si exista temerea ca ne vom sufoca in cautarea de formule, legi si regulamente.

2. Aici trebuie sa facem o marturisire: nu numai duhul lumii face anevoios idealul monahal si dezvoltarea lui, ceea ce constituie tema unei lucrari pastorale mai generale. Mai exista larg raspandita intre crestini o conceptie despre monahism, care nu-i face dreptate, cautand sa-i atribuie sau sa-l impodobeasca cu elemente care-i rapesc simplitatea, autenticitatea, atractia cereasca si imaginea patristica.

O indelungata perioada de declin a monahismului si o influenta persistenta a curentelor antropocentrice au contribuit la o schimbare profunda in constiinta membrilor Bisericii in ce priveste intelegerea monahismului. Astfel, astazi contributia unui singur predicator sau a unui grup crestin e pretuita mai mult decat cele o mie de nopti de rugaciune pe piatra ale Sfantului Serafim din Sarov (+1833).

Ni se pare un lucru firesc si bun sa umplem tot pamantul grecesc cu voci chemand la lucrul secerisului sufletele capabile de preotie si de misiune externa, dar ne temem sa articulam un singur cuvant despre monahism, ca nu cumva cineva sa fie intai atras iar mai apoi sa-l paraseasca, sau ca sa nu fie tulburata cumva asociatia parintilor. Si in adanc adeseori ne intristam cand cineva - si mai cu seama dintre tineri - ia crucea lui Hristos mergand spre manastire sau il acuzam ca abandoneaza lupta Bisericii.

In paralel, in ochii unor credinciosi monahismul occidental straluceste ca un jad si smarald, iar monahul e recunoscut si apreciat pentru adaptabilitatea sa la epoca noastra, pentru dragostea sa de munca si posibilitatea de a servi nevoilor curente ale societatii, mai cu seama atunci cand este asigurat si cu o diploma, un salariu si o pensie.

Daca cineva, format cu elementele acestei educatii, ar vrea sa iasa din aceasta atmosfera venind intr-o manastire cu gandul de a ramane acolo, va simti atunci intreaga povara a acestei educatii, si, vazand portile de fier ale manastirii inchizandu-se in urma lui, va socoti ca se pravaleste peste el o piatra de mormant cu neputinta de ridicat.

Ingropand duhul vechiului ideal monahal, lovim orice gand de innoire a monahismului si insasi duhul Bisericii noastre. In mod limpede, Canonul 4 al Sinodului IV Ecumenic (451) stabileste ca lucru al monahilor faptul "de a imbratisa isihia si rugaciunea dedicandu-se numai postului si rugaciunii si staruind in locurile fagaduintei lor, neamestecandu-se si neparticipand la lucrurile bisericesti sau lumesti, lasandu-si manastirile".

De aceea, conditia prealabila a innoirii si inviorarii idealului monahal este accentul pus de preasfanta Biserica pe copiii lui Dumnezeu si pe recunoasterea de catre acestia a importantei si demnitatii monahismului ca intrupare a idealului evanghelic - curatie si indumnezeire.

Conceptia despre viata monahala "ca lumina a tuturor oamenilor" si legarea, sau mai degraba cufundarea din nou a crestinului contemporan in duhul curat al vechilor pustii si al vietii marilor Parinti, acceptarea manastirii - potrivit Sfantului Vasile cel Mare - ca tabara a lui Hristos si a monahului ca soldat orientat integral spre Dumnezeu prin viata interioara si cautarea Lui, vor crea multi iubitori ai frumusetii monahale.

Atunci monahismul se va descoperi ca sfat al Evangheliei si cale de desavarsire, provenind din sanurile Bisericii, recunoscut si preamarit de ea, slujind-o prin caracterul sau specific in putere si in duh.

Daca omul duhovnicesc invata sa judece monahismul cu criterii teologice, ecleziologice si eshatologice, si sa inteleaga calea ascezei, a martirului si misticii, problema se rezolva. O educatie corecta facuta de catre cateheti si de catre miscarile de tineri crestini, o editare si o studiere de catre Biserica a textelor monahale, patristice si hagiografice, o intelegere de catre duhovnici a duhului ascetic si pustnicesc al monahismului, toate acestea vor scurta mult calea spre innoire.

3. A treia in aceasta serie - dar intaia in esenta - conditie preliminara si mijloc de inflorire a monahismului e contributia episcopilor Bisericii.

Episcopul este si trebuie sa fie parintele manastirii si ocrotitorul ei. Daca episcopii - indraznim sa spunem cu smerenie - arata cu fapta dragostea lor fata de manastiri prin recunoasterea caracterului vietii monahale si prin libertatea pe care le-o ofera, daca se lauda pe fata, si nu in ascuns, cu contributia adusa de monahism la viata eparhiei, daca accentueaza idealul consacrarii, daca accepta monahismul ca o putere duhovniceasca, luptand impotriva legii lumii, daca ii orienteaza pe credinciosi nu numai spre trairea practica si tehnica a crestinismului, ci si spre dimensiunea lui interioara, daca vor contribui la opera monahilor prin libertatea - fara ca acest lucru sa insemne laxism - pe care o vor favoriza intervenind numai prin sfaturi si veghind asupra manastirilor potrivit dreptului divin, asa cum arata Traditia si sfintele canoane; daca nu-i silesc pe monahi sa se conformeze nevoilor episcopiei, identificand monahismului si preotia, atunci va disparea si acea suspiciune ascunsa si acea spaima neinvinsa a monahilor, care, sustinuti mai mult de aripi, isi vor putea asuma responsabilitatile lor.

Manastirea sa nu fie doar unul din asezamintele sfintei mitropolii. Egumenul sa-si preia demnitatea sa pe viata, fara repetarea alegerilor si accentuarea fortei majoritatii, care scindeaza si destrama manastirile, si sa fie recunoscut - cum a fost intotdeauna - drept administratorul fratiei, pastorind cu iubire si autoritate (cf. Tit 2,15), dar si cu sfatul (Pr 31, 4 LXX) tuturor fratilor. De el depinde progresul manastirii si intarirea autoritatii lui va fi extrem de utila, cel putin acolo unde va fi un exemplu puternic si are un duh care "striga" si o sfintenie care atrage.

Numai atunci vor inceta eforturile de intemeiere de manastiri sau sihastrii independente. Episcopul locului va fi parintele comun al manastirii si va fi recunoscut ca atare. Parerea si votul lui vor avea o mare importanta pentru monahi, care, supunandu-i-se, vor fi atunci pentru el "ochi si gura, inima si suflet".

Asupra unei asemenea manastiri va putea fi din belsug binecuvantarea lui Dumnezeu. Episcopul va avea in eparhia lui o intreaga armata a celor "care urmeaza Mielului, oriunde s-ar duce" (Ap 14, 4), o armata de ingeri pamantesti umpland vazduhul de doxologiile lor, dar si ajutand pe episcop in lucrul sau.

Monahii au urmat Parintilor Bisericii pana si in adunarile Sinoadelor Ecumenice, la ultimul dintre ele (VII, 787) fiind de fata o suta saptesprezece egumeni si monahi. De ce Biserica noastra sa se lipseasca de o asemenea forta?

4. Renasterea monahismului va putea fi ajutata si de cautarea unei anume adaptari a vietii monahale pe masura transformarii psihologiei omului contemporan si a nevoilor omului cultivat.

Programul monahal nu trebuie sa fie "un compresor", facand sa dispara caracterele si anihiland personalitatea. Monahul sa nu fie un supus lipsit de vointa, fara nici o opinie.

Munca si planul studiului sa-i ajute pe monahi pe masura posibilitatilor fiecaruia, ca fiecare sa aiba timp suficient de linistire si meditatie. Formarea sa fie sprijinita, ascultarea sa fie cu discernamant, libertate si multa iubire. Scriptura si Parintii sa fie pusi la locul lor. Teologia sa arunce lumina asupra problemelor contemporane.

Dogma sa fie considerata ca suport al evlaviei. Tipicul Bisericii sa fie conservat in spiritul lui. Dumnezeiasca impartasanie sa revina la frecventa pe care o hotarasc sfintele canoane. Duhul cultului divin sa fie talcuit in fiecare zi in manastire. Rugaciunea neincetata sa fie considerata criteriu primordial al spiritualitatii.

Tineretul sa fie cinstit, elementul entuziast sa fie accentuat. Sublima viata duhovniceasca si vederea slavei lui Dumnezeu sa fie meditate ca dorul suprem al monahului. Conditiile si imprejurarile vor arata nevoile adaptarilor si evolutiilor, e de ajuns ca ele sa nu se opuna canoanelor si sa se faca de comun acord cu episcopul si fratia.

5. Opera misionara, filantropica si sociala a manastirii va juca un rol important in innoirea idealului monahal. in epoca noastra nu putem nega necesitatea acestei opere, dar ea trebuie sa se faca in cadrele pe care le defineste Canonul 4 al Sinodului IV Ecumenic, pe care l-am citat mai sus; si anume sa se faca cu binecuvantarea episcopului. Desigur, numai cand acesta o recomanda, fara ca sa ia monahi din manastire fara vointa lor libera si fara aprobarea egumenului.

Munca va trebui sa se faca intr-un mod care sa nu suprime caracterul monahal al muncii monahului, si sa nu tulbure sau sa impiedice viata fratiei. Sfintele manastiri trebuie sa se simta in siguranta in acest moment, ca sa inainteze fara teama spre astfel de opere, si atunci aceasta opera se va realiza, fiindca harul re-varsator al Duhului va cauta sa curga in afara ca un rau din pantece, satisfacand sufletele monahilor si atragand altele.

Un regulament al manastirii va ordona modul si limitele activitatii misionare, care nu va putea in nici un caz sa fie considerata drept scop al vietii consacrate.

6. Trebuie subliniat indeosebi faptul ca revigorarea monahismului este in mod capital o chestiune care nu tine de legi si mijloace, ci de persoanele ce traiesc acest sublim ideal. Asa cum isi cauta predicatorii, Sfanta Biserica sa caute si persoane insuflate de acea cautare iubitoare si de respectul fata de Traditie, si care cunosc si realitatea contemporana.

Daca va gasi pe cineva, sa nu-l constranga sa imbratiseze pozitia de predicator; sa-l entuziasmeze si cu dorul pustiei si al vorbirii cu Dumnezeu. Oriunde si oricand a reusit cultivarea si revigorarea idealului monahal, aceasta s-a facut in jurul unei persoane. Asemenea persoane vor magnetiza sufletele prin harul lui Dumnezeu, vor naste monahi, vor face din pustie cetate, vor repopula Biserica cu noi vlastare, vor descoperi prezenta lui Dumnezeu si vor da marturie de imparatia cerurilor.

Inchei acum, repetand ca am indraznit sa ne exprimam gandurile noastre personale si dorintele noastre secrete privitoare la inviorarea fagaduintei monahale, a acestui inalt si foarte roditor pom al Bisericii, care e idealul monahal. in multe randuri am fost constransi sa dam raspuns despre "nadejdea care este in noi" (cf. 1 Ptr 3, 15), si anume despre monahism, care prin efortul de "atenuare" a caii ascetice, "stramte si cu chinuri" (Mt 7, 14), risca sa sufere o alterare.

Am descoperit astfel lupta noastra si adanca suferinta pentru puterea lui care-si da ultima suflare, dar si dorinta de reinflorire a "luminii tuturor oamenilor", a strajerului Bisericii, mult incercatul monahism.

Fie sa se gaseasca personalitati corespunzatoare care sa contribuie cu binecuvantarea Bisericii la innoirea monahismului, intelegand adancul tainei neintelese si specifice a evlaviei (cf. 1 Tim 3, 16), rugandu-se pentru aceasta zi si noapte prin mijlocirile sfintilor cetateni ai pustiei, cu harul lui Dumnezeu Tatal, in Duhul Sfant, prin Iisus Hristos, Domnul nostru.

Arhimandritul Emilianos

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1289

Voteaza:

Mijloace de innoire si inviorare a idealului monahal 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE