Notiunea de diavol in marile religii

Notiunea de diavol in marile religii Mareste imaginea.


Notiunea de "diavol" in marile religii

Religiile vechilor mexicani si peruvieni s-au remarcat prin practicile sangeroase, care i-au infricosat chiar si pe temerarii conquistadori europeni. Zeitatile acestor religii in marea lor majoritate sunt sangeroase si cereau prestarea unui cult sacrificial uman. Chipuri demonice se ascundeau sub denumiri ca: Huitzilopochtli, Pachacamac, Tlaloc, etc, zei, carora li se aduceau in fiecare an mii de jertfe omenesti. La inaugurarea templelor se ucideau zeci de mii de oameni. Pentru a avea materia de Jertfa se faceau razii (asa-zise "razboaie inflorite" sau "sfinte") printre popoarele invecinate. Sacrificiul inimii era placerea zeilor caci inima, centrul vital al organismului, era considerata jertfa cea mai profunda adusa zeului. Ea era arsa si consumata de preoti in timp ce restul trupului era consumat de participanti. In asemenea cazuri se utilizau bauturile drogante, fie ca sa faca jertfa "apatica", fie ca sa dea cruzime participantilor.

Cruzimea acestor practici s-a reverberat peste secole in ceea ce se numeste astazi "miscarea satanista", la care din pacate iau parte asa de multi tineri, atrasi in primul rand de snobismul muzicii, al racnetelor de pe stadioane, in asa-zisele "open-air", iar in al doilea rand, de setea de epatare a umanului fara Dumnezeu. Si nu este de mirare, caci un indemn ca "ucide Dumnezeul din tine", sau "moarte lui Hristos!" pot duce foarte simplu la uciderea aproapelui de langa tine, atunci cand nu se mai vede chipul Mantuitorului in ochii aproapelui.

Religia Egiptului antic. "Cel mai vechi diavol al lumii provine din campia sudica a vaii Nilului." Este conceptia lui Giovanni Papini in lucrarea sa "Il Diavolo". In faza primara a fost vorba de un totem care era adorat in randul populatiilor primitive ce vietuiau in aceste tinuturi. Curand dupa aceasta perioada, notiunea ce va concretiza raul va fi cea de Seth, zeul ce vine din pustie, simbolizand in mitologia egipteana cele doua calamitati: seceta si furtuna. El ramane, un zeu al intunericului, al noptii ingrozitoare (der furchterlichen Nacht) sau al furtunii distrugatoare fiind permanent in confruntare cu zeul luminii solare, "Amon-Ra". Intr-o definitie spiritualizata, el apare ca "Irationalul" si "Necugetatul" din sufletul uman. Ca "furtuna de vant", el usuca culturile iar ca "furtuna ploioasa" ucide lumina intunecand soarele. In mitul Isis si Osiris, Seth este ucigasul fratelui sau Osiris, pe care il cioparteste in 14 bucati, transformandu-se in zeul mortii naprasnice. Modernismul secolului "socant" i-a inchinat chiar si un asa-zis "templu" - organizatie, "The Temple of Seth", organizatie condusa de Michael Aquinos, psiholog; se pare ca el ar fi avut nevoie de terapeutica stiintei sale.

Un alt chip din simbolismul demonic al mitologiei egiptene ar fi sarpele Apophis, care ataca seara barca zeului-soare Ra. El este taiat in bucati, dar se reface mereu, simbolizand intunericul si haosul.

Tot din categoria fiarelor demonice face parte si Ammit, care mananca trupurile pacatosilor dupa cantarirea inimii in balanta lui Ma'at. Era reprezentat cu cap de crocodil, piept de leu si spate de hipopotam. Toate aceste imagini mitologice apar foarte "natural" in iconografia lui La Vey, Aquinos, Eschner, etc.

Religiile Mesepotamiei. Unul dintre primele mituri ale spatiului mesopotamian, "Enuma Elish", scoate in relief existenta demonicului, concretizata in chipul fiarei Kingu. Uciderea acestui monstru-demdn de catre Marduk si crearea omului din picaturile de sange amestecate cu lut, duce la concluzia unei conditii umane partial demonice. Astfel omul, parte suflet, parte materie, va fi plasat in permanenta opozitie dintre spirit si materie.

Humbaba din Epopeea lui Ghilgames este stapanul "padurilor intunecoase", al imparatiei tenebrelor, creat de zeita Ishtar, ca opozitie a conceptului de bine personificat de Ghilgames si Enkidu. Ucis in cele din urma, el reuseste totusi sa infiltreze raul prin omorarea lui Enkidu, prietenul lui Ghilgames.

In conceptia mazdeeana, diavolul apare intr-o aura eterna, in baza dualismului Ahura Mazda (Ormuzd) si Angra Mainyu (Ahriman). Cele doua principii se lupta intre ele din eternitate. "Nici gandurile, nici doctrinele, nici puterile gandirii noastre, nici alegerea, nici cuvintele, nici faptele noastre(...) nu pot cadea la invoiala." Slujitorii lui Angra Mainyu se numesc "devas", corespondentul demonic din crestinism avand la baza inselaciunea (Druj), spre deosebire de "ahuras" care au ales adevarul (asa). Actiunea nefasta a demonilor se poate observa limpede in actul creatiei. Perfecta la inceput, fiind opera lui Ahura Mazda, creatia este infuzata apoi de o contra creatie, sintetizand elementul raului: boala, suferinta, imperfectiunea, care sunt elemente aduse de Angra Mainyu in lume. Acest amestec (gumecisn) este un permanent conflict intre bine si rau, intre intuneric si lumina. Lumea spirituala negativa va avea insa un sfarsit prin rapunerea ei de catie un "mesia" apocaliptic (Saoshiant), care il va invinge pe Angra Maimyu in lupta finala.

Religiile Indiei. Aici conceptul de "diavol" difera cu totul de cel crestin. Daca in crestinism asa-zisa ispita impinge la rau, la crima, la minciuna, aici "ispita" impinge mai departe in ciclul karmic, in atasarea de materie, in migratia metempsihotica. Scopul este perpetuarea umanului prin lantul renasterilor. Cazul concret il constituie demonul Mara.

Radacina "mr" desemneaza etimologic notiunea de moarte. Totusi Mara nu este un demon al mortii, ci al "placerii iubirii", un zeu al erotismului. Atasamentul fata de placerile vietii este concretizat in ispitele prin, care Mara vrea sa-l devieze pe Buddha de la calea eliberarii. "Femei nenumarate il inconjurara pe ascet, incercand sa-l ispiteasca prin goliciunea si farmecele lor", dar Buddha ramane neclintit. Ultima tentatie este intrarea in pari-nirvana inainte de a-si propaga pe pamant doctrina eliberarii, dar reusita ispitei esueaza.

O alta analogie demonica, din mitologia hindusa, ar fi sotia lui Shiva, Kali (cea neagra) fiind personificarea cruzimii si a distrugerii, oferindu-i-se chiar jertfe umane. Zeite ca Durga, Kali, Shachti, din anturajul lui Shiva, sunt teme principale ale tantrismului de stanga, in care eliberarea se obtine prin extazul erotic, perpetuat la infinit, extaz ce marcheaza iesirea din conditia corporala in marea si dizolvanta Nirvana. In fond, entitatea demonica urmarea legarea omului de materie, intrarea lui in jocul "lilei" (iluziei) si imposibilitatea lui de a se sustrage ciclului Samsarei. In aceasta stare, legea karmica reprezinta legea demonica din conditia umana. Departe de a intra in Nirvana eliberarii (starea de moksha), a identificarii lui Atman cu Brahman, a expresiei fericite: Tat twam asi, omul este condamnat la reintoarcerea in materie. Este vorba de un mecanicism al filosofiei hinduse in care totul se bazeaza pe o discrepanta a spiritului fata de materia - iluzie.

In gandirea islamica diavolul nu joaca un rol asa de important iar explicatia decurge din fatalismul divin, cu care lumea este tinuta sub ascultarea lui Allah. De fapt, etimologic numele de "muslim" s-ar traduce prin "supus". Iar islamul introduce pacea coranica doar in urma supunerii neamurilor in fata determinismului imuabil a lui Allah. Numai astfel se pot explica campaniile militare de o asa mare anvergura, pe care Evul Mediu le-a cunoscut si care aveau argumentatie in al cincilea stalp al Legii islamice, care vorbeste despre, "razboiul sfant" (djihad).

Iblis (sau Saitan), nume ce provine de la ebraicul "satan", circumscrie nu un rebel impotriva lui Allah, ca in crestinism, caci ar fi contrastat cu determinismul absolut a lui Allah, ci un nesupus fata ele om (Adam). Coranul da aceasta explicatie surprinzatoare in sura a VII (10 - 17), unde se spune ca Dumnezeu a chemat toate creaturile ca sa se inchine lui Adam. Singurul care nu a vrut a fost Iblis, replicand: "eu sunt mai bun decat el, caci pe mine m-ai facut din foc, iar pe aceia din lut".

Evident in aceasta opozitie fata de porunca lui Allah apare un spirit de fronda fata de Divinitate, dar obiectia nu pare a fi o acuzatie si o insulta la adresa lui Allah. Ceea ce surprinde, si acest lucru este bine sesizat de Papini, este ca aceasta situatie apare relatata chiar in islamism, remarcat ca o reactie impotriva inchinarii la orice fel de materie si fiinta, diferita de Allah. Or, inchinarea creaturilor, in fata omului pare sa contrazica aceasta dogma atat de mult pusa pe masa discutiilor din cadrul intalnirilor crestino-musulmane.

In concluzie, desi contradictorie, satanologia musulmana, Iblis are aceeasi menire de ispititor al oamenilor, actionand printre existente cu duhurile supuse lui si vizand acelasi scop, iesirea omului de sub ascultarea lui Allah.

 

07 Iulie 2009

Vizualizari: 11583

Voteaza:

Notiunea de diavol in marile religii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE