Randuiala la romani

Randuiala la romani Mareste imaginea.

Printre noţiunile de bază, care mi s-au întipărit în minte încă din timpul copilăriei, este şi aceea de rânduială. Cuvântul l-am auzit, îndeosebi, din gura tatălui meu, de nenumărate ori şi în toate înţelesurile posibile: ordine în gospodărie, ordine în lucrurile personale sau în treburile comunale, ordine în ţară şi, mai ales, ordinea întocmită de Dumnezeu în lume. Când era vorba de viaţa omenească, rânduiala lua - în gura ţăranului din părţile Argeşului - acel înţeles de soartă - pe cât de nemiloasă, pe atât de dreaptă -, care, pentru gândirea profund creştină a omului din popor, e hotărâtă în ultimă instanţă tot de înţelepciunea dumnezeiască. Cu alte cuvinte, răul şi suferinţa din viaţa individuală şi din lume, al căror sens şi rost pe plan local şi individual deseori ne scapă, îşi aveau pentru ţăranul român tâlcul şi rostul lor global, atunci când sunt privite în cadrul economiei generale a lumii, adică în lumina ordinei divine din lume.

Iată de ce rânduiala mi s-a impus ca unul din cuvintele-cheie ale limbii române, alături de expresii ca dor şi jale, care reprezintă nu mai puţin adevărate sonde de explorare a sufletului românesc. Dar, spre deosebire de aceste stări sufleteşti care definesc în primul rând sensibilitatea, rânduiala satisface direct nevoia de explicaţie metafizică, prin aceea că recurge la puterea sau fiinţa supremă, care rânduieşte fiecărui lucru şi fiecărei fiinţe locul şi rostul, adică soarta, în lume.

In urât românul trăieşte golul metafizic: nimicul absolut; în rânduială, dimpotrivă, plinătatea. Dar în plinătatea rânduielii nu se află numai simpla totalitate a universului roman, ci şi unitatea ordonată şi diversitatea armonică a kosmosului grecesc. Ordinea romană nu e de origine metafizică, ci fizică, şi anume, umană. Ordo e o noţiune prin excelenţă juridică: ordo judiciarum privatorum şi publicorum înseamnă procedura judiciară în procesele civile şi publice. Dreptul roman cunoaşte şi o procedură extra ordinem. In sens politic şi sociologic, romanii au cunoscut ordinul senatorial (ordo senatorius) şi ordinul cavalerilor (ordo equester), care, cu unele modificări, au definit structura societăţii europene până la revoluţia franceză, când s-a constituit, ca singurul decisiv, al treilea ordin: burghezia. Elemente de ordine feudală şi medievală se mai găsesc încă şi în societatea modernă. Inlăturarea lor e cerută, din ce în ce mai vehement, în special de la primul război mondial încoace, de generaţiile tinere, care tind aproape pretutindeni în lumea liberă la democratizarea rapidă şi radicală a societăţii actuale.

Dimpotrivă, kosmosul grecesc - o anumită tradiţie atribuie lui Pitagora această denumire - reprezintă unitatea în diversitate, care nu e posibilă decât sub forma unei ordini armonice. Acesta e aspectul actual, aspectul de suprafaţă, oarecum folcloric şi etnografic, al rânduielii. Problema noastră e mai amplă, şi întrebarea care se pune mai departe este: de unde vine acest concept şi ce rang ocupă el în structura epistemologică a minţii omeneşti? Mai întâi: ce ne spune originea cuvântului?

Rânduiala este o derivaţie proprie a limbii române, pe baza unei rădăcini provenite, probabil, din croată şi a unui sufix de origine bulgară. La originea croată a rădăcinii rddu (pronunţată „rendu”) ne duce existenţa unui cuvânt înrudit ca formă şi înţeles, nu numai în istroromână, dar şi în maghiară, în timp ce la bulgari lipseşte nazalizarea.

In româna străveche, dinainte de influenţa slavă, trebuie să fi existat însă un cuvânt derivat din ordo, după cum dovedesc provincialismele urdinare şi urdiniş, precum şi meglenoromânul urdin şi macedoromânul urdină. Acel cuvânt, care se va fi păstrat, poate, în m[e]gl[eno]r[omânul] urdin, a stat alături de soartă şi parte - acesta din urmă în sensul de noroc - şi va fi coexistat un timp cu rând, aşa cum au continuat să coexiste până astăzi, ca sinonime, ultimele două cuvinte: parte şi noroc.

Existenţa probabilă şi eventuala dispariţie a cuvântului urdin din dacoromână reprezintă un caz paralel cu dispariţia termenului religio şi înlocuirea lui cu unul de circulaţie mai largă: lege, ca urmare a dispariţiei civilizaţiei citadine de pe teritoriul Daciei romane, în primele secole după părăsirea acesteia de către administraţia imperiului. Modificarea structurii sociologice în direcţia unei ruralizări mai mult sau mai puţin brusce a făcut să dispară şi „ordinele” sociale, reducând societatea la cea mai simplă expresie: „starea” celor legaţi de terra, „starea” ţăranilor, care n-au constituit niciodată şi nicăieri un „ordin” de sine stătător. Golit de sensul social şi juridic, ipoteticul urdin a trebuit să cedeze cu timpul locul unui termen elementar de circulaţie largă: rând, venit din mediul, tot atât de rural, al slavilor. Aceasta e concluzia la care ne duc consideraţiile de istoria limbii. Istoria spiritului românesc ne va ajuta să facem un pas mai departe în studiul conceptului nostru.

De la cuvântul rând s-a putut ajunge uşor la abstractul rânduială, în momentul când în societatea românească se va fi simţit din nou nevoia intelectuală de a cuprinde într-un singur termen adecvat toate înţelesurile posibile ale cuvântului rând, al cărui câmp de aplicare devenea din ce în ce mai întins. Acest moment n-a putut veni decât în legătură cu pătrunderea creştinismului, dar mai cu seamă ca urmare a consolidării lui sub forma organizării bisericeşti şi nu mai puţin în legătură cu traducerea cărţilor de cult, în care cuvântul rânduială apare ca termenul consacrat pentru ordinea actelor şi gesturilor sacrale.

Trecând de la istoria spiritului românesc la istoria spiritului uman, vom constata că noţiunea însăşi - rânduiala ca ordine umană, mundană şi cosmică - e mai veche decât monoteismul creştin, care, din punct de vedere filosofic, reprezintă un monism epistemologic: explicarea lumii cu ajutorul unui singur principiu: „Dumnezeul cel viu”, „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor”. Dar monismul epistemologic - pe care îl putem numi totodată şi metafizic, dat fiind că principiul unic explicativ e conceput ca realitatea ultimă şi de sine stătătoare (causa sui), care explică totul, fără ca el însuşi să aibă nevoie de explicaţie -, acest monism îl întâlnim şi în politeism, unde realitatea absolută nu sunt câtuşi de puţin zeii - cu cât mai numeroşi, cu atât mai limitaţi în competenţa şi puterea lor -, ci acea putere anonimă, pe care romanii au numit-o fatum şi fortuna, iar grecii, moira şi tyche. Acesta îmi pare a fi cadrul în care trebuie pusă şi discutată problema rânduielii în istoria cugetului omenesc în general şi a celui românesc în special.

Ce-au înţeles romanii prin fatum şi fortuna? Fatum a însemnat la început „spusa” (adică: sentinţa), mai târziu, „scrisa”, în sensul de soarta sau partea fiecărui om în viaţă şi în lume. Se credea că această sentinţă e pronunţată la naştere de una din cele trei ursitoare, numite, precum se ştie, parcae. Fortuna însemna norocul sau nenorocul omului în viaţă: fortuna bona, fortuna mala, fortuna dubia, stabilis, menens, domestica etc. Romanii au cunoscut şi o Fortuna populi romani, precum şi o fortuna redux, care ajuta soldaţilor şi funcţionarilor să se întoarcă acasă din provinciile îndepărtate în care erau trimişi să-şi facă serviciul.

Se înţelege că, în epocile de formare a mitologiilor greacă şi latină, aceste puteri au fost şi ele personificate. Precum se ştie, romanii le-au identificat cu corespondentele lor greceşti: moira şi tyche. Aceasta reiese, spre exemplu, şi dintr-o inscripţie din Dacia, din prima jumătate a secolului al III-lea, care identifică zeiţa romană Fortuna cu zeiţa grecilor Nemesis.

Diferenţierea între destinul prestabilit, imuabil şi implacabil, de o parte, şi norocul întâmplător şi capricios, pe de alta, a avut loc în epoca de formare a religiilor universale, dintre anii 800 şi 200 î. Hr. - epocă numită de Karl Jaspers axială („Achsenzeit”) - şi a însemnat un progres în gândirea omenească, în sensul că aceasta era acum în stare să distingă între două aspecte opuse, dar esenţiale, ale lumii şi vieţii: lucruri, fiinţe şi întâmplări necesare, pe de o parte; lucruri, fiinţe şi întâmplări contingente, pe de alta. înainte de epoca axială însă, aceste puteri elementare ale lumii au constituit una şi aceeaşi putere: în Persia, asha, în India, rita, în China, tao, în Egipt, maat. Toate aceste denumiri n-au însemnat, fiecare în limba şi cultura respectivă, nimic altceva decât ordinea divină a lumii, a cărei păstrare şi respectare cădeau în sarcina zeului suprem şi a locţiitorului său pe pământ, regele; la perşi, Ahura Mazda, în India, Varuna, la greci, Uranos, la egipteni, Atum, Re, Amon (după dinastia de la putere).

In vechiul Iran avestic, asha însemna dreptatea care stă la temelia lumii; ordinea care domneşte în lume. In zaratustrism, asha a devenit „geniul focului”, unul din duhurile care stau în serviciul lui Ahura Mazda, Dumnezeul Binelui. Rostul acestui geniu era să se îngrijească de ordinea perfectă a lumii, ordine bazată pe dreptatea dumnezeiască, pe care o realizează în ultimă instanţă focul ordalie.

Noţiunea corespunzătoare din India Vedelor este rita, care însemnează adevărul, dar nu adevărul descoperit de om, ci adevărul înscris oarecum în firea lucrurilor; nu adevărul local, ci adevărul global şi absolut. Acest adevăr constituie legea fundamentală şi imuabilă a lumii. Respectarea ei e supravegheată de zeii supremi, Varuna şi Mitra, dar cel care a instituit-o este Vishnu. Cultul religios, în special jertfa, nu e decât imitaţia simbolică a ordinei divine. In mod absolut, această ordine domneşte numai în „ţara de dincolo de veac”, ţara lui Yama, în care totul este aşa cum trebuie să fie: rânduială perfectă.

La originea noţiunii de tao stă reprezentarea concretă de cale, indicând drumul cosmic, calea pe care păşeşte lumea în întregul ei şi pe care trebuie să meargă şi omul, ca parte integrantă a acestei lumi. într-una din cele cinci „biblii” ale confucianismului, şi anume în cea mai veche, numită Cartea metamorfozelor („Yi-king”), se vorbeşte de trei feluri de căi: calea cerului, calea pământului şi calea omului. La început însă, a existat un singur tao, care s-a scindat apoi în două direcţii opuse: Yang şi Yin. Aceste direcţii au un caracter categorial, putând însemna, concret, orice opoziţie posibilă: sus şi jos, cer şi pământ, bărbat şi femeie, focul şi apa, lumină şi întuneric, Răsărit şi Apus, dreapta şi stânga, cald şi rece, mişcare şi starea de nemişcare etc. Din colaborarea cerului cu pământul au rezultat regnul vegetal şi cel animal.

O cooperare similară se impune între om şi cer, în sensul că purtările omului trebuie să stea în perfectă armonie cu căile cereşti. A fi în rând cu lumea - cu lumea în mare (macrocosmosul) şi lumea în mic (microcosmosul) e suprema etichetă pentru tradiţia chineză clasică. Lumea reprezintă un sistem organic de corespondenţe, care se condiţionează şi se influenţează reciproc şi în toate direcţiile, chiar reversibil. Hotărâtoare pentru soarta omenirii şi a lumii întregi sunt căile pe care umblă acel om, unic în felul lui, care este împăratul - împăratul Chinei, bineînţeles: wang-tao. Conformarea omului la ordinea firească reprezintă adevăratul ideal de cultură. Pentru noţiunile de om şi omenie, chinezii n-au decât un cuvânt: jen. Om adevărat e omul care umblă pe căile firii, care respectă felul de a fi al lumii, care trăieşte conform adevărului firesc. Cine se abate de la mersul firesc al lumii nu mai e om (de omenie), ci devine neom.

Tao rânduieşte totul în lume, dar nu creează nimic. Lumea însăşi e necreată: a fost şi va fi, fără început şi fără sfârşit.

Dintre toate aceste noţiuni primordiale ale spiritului omenesc, cea mai veche - şi totodată cea mai complexă - este aceea de maat, a egiptenilor. La început, maat a însemnat, concret, temelia tronului faraonic, a cărei primă calitate era să fie perfect orizontală şi netedă, având deci o poziţie „dreaptă”, nu strâmbă. între maat şi rege exista o legătură indisolubilă, după cum rezultă, între altele, din biografia unui vizir, în care se găseşte sfatul următor: „împliniţi regelui voia iui maat, căci maat este ceea ce iubeşte regele. Spuneţi regelui voia lui maat, căci nimic altceva nu iubeşte regele afară de maat!”. Maat datează de la facerea lumii, ea fiind tot una cu ordinea introdusă de creatorul lumii, Atum („cel care nu e”) în locul dezordinei care domnea înainte.

De aici rezultă datoria faraonului, în calitatea lui de Dumnezeu, de fiu al lui Dumnezeu sau de locţiitor al lui pe pământ, de a restabili ordinea divină ori de câte ori aceasta e deranjată. Acesta a fost, spre exemplu, cazul lui Amenemhet al II-lea (dinastia XII, imperiul de mijloc, la începutul mileniului al II-lea), care, restabilind ordinea, a apărut ca Atum însuşi.

Dar nu numai regele, ci şi slujitorii lui sunt obligaţi să respecte şi, la nevoie, să restabilească ordinea instituită de Dumnezeu la începutul lumii. Un ţăran, căruia i se făcuse o mare nedreptate, cere unui înalt funcţionar să-i facă dreptate, citând cuvintele rostite de Re însuşi, în ipostaza lui Atum, adică de „creator al lumii”, demnitate la care îl ridicaseră preoţii lui din Heliopolis, cu ocazia răsturnării dinastiei lui Cheops, pe la 2500 î. Hr.: „Spune adevărul (maat), fă dreptatea (maat), căci maat e mare, puternică şi nepieritoare!” Cine iubeşte ordinea divină, acela umblă cu adevărul şi dreptatea şi va fi răsplătit, iar cine face contrariul va fi pedepsit. Maat e ordinea instituită de Dumnezeu la începutul lumii, maat e totodată adevărul şi dreptatea, pe care omul, indiferent de poziţia lui socială, trebuie să le împlinească în tot ce gândeşte, în tot ce spune şi în tot ce face.

Maat nu e, deci, nimic altceva decât legea lăsată lumii de Dumnezeu. Dar, spre deosebire de legea iudaică de mai târziu, care prezintă un caracter strict cazuistic, maat reprezintă o valoare de ordin categorial, a cărei interpretare şi aplicare în viaţa de toate zilele rămân, pentru fiecare om în parte, o chestiune de libertate şi răspundere personală.

Nimic altceva nu înseamnă, pentru românul ancorat spiritual în tradiţia multimilenară a ţării lui, noţiunea de rânduială. Şi pentru românul cu rădăcini în adâncul timpului, rânduiala din lume e opera lui Dumnezeu, iar contrariul ei, neorânduiala, provine din neascultarea şi nesupunerea oamenilor faţă de voia Celui atotştiutor şi atotputernic.

Ar fi fost un lucru de mare migală, dacă aş fi încercat să arăt ce înseamnă rânduiala cu ajutorul unui aparat de citate din bogatul nostru folclor. Lipsa colecţiilor respective m-a forţat din capul locului să mă mulţumesc cu un apel la straturile adânci de gând şi cuvânt românesc din sufletul tuturor celor care s-au născut în România şi şi-au petrecut acolo copilăria şi tinereţea. Ei vor şti şi simţi instinctiv că lumea, aşa cum o vedem, a fost rânduită de Dumnezeu; că tot ce se întâmplă în ea tot rânduiala lui este.

Naşterea e rânduială, soţul şi soţia, în căsătorie, sunt rânduială, momentul şi împrejurările morţii ţin de rânduiala fiecăruia. A păstra rânduială în lucrurile şi treburile personale, în gospodărie; a fi în rândul lumii sau la rând cu oamenii, a rândui la lucru sau la serviciu, a şti rândul, a lăsa rândul, a da rândul etc. - din toate aceste expresii se vede câte aspecte cuprinde sfera noţiunii de rânduială: cosmologic, teologic, sociologic etc.

In 1935, în cuvântul introductiv la revista cu acelaşi nume, scriam că rânduiala „răspunde, pe de o parte, unei idei româneşti de cea mai scumpă moştenire romană, iar pe de alta, stârnind, pentru cine are într-adevăr simţul limbii noastre, cele mai adânci ecouri spirituale şi deschizând cel mai cuprinzător orizont cu putinţă pentru fiinţa omenească, formează însuşi sâmburele cugetului originar şi autentic românesc, aşa cum, în toată adâncimea lui, numai ţăranii, cei mai români şi cei mai oameni dintre ţăranii noştri, îl au. în judecata lor de basm şi minune, rânduiala e legea eternă şi ne-nduplecată a tuturor alcătuirilor şi începuturilor acestei lumi, care, de dincolo de străfundurile şi firea ei, vine şi sălăşluieşte într-însa, sorteşte şi ţine toate câte sunt şi se fac - şi tot ei, legea fiinţării adevărate şi drepte, cată să ne supunem în gândurile şi faptele noastre, ca să le putem săvârşi trainice şi rodnice”.

Era - această definiţie a rânduielii - intuiţia primă a ceea ce mi s-a părut a fi caracterul perenic, trăsătura permanentă a spiritului uman pe meleagurile româneşti.

De-atunci, rânduiala a făcut, în istoria culturii române din ultimele decenii, o carieră neaşteptată, trecând din limba stângace a ţăranului în vocabularul distins - şi nu rareori inutil de preţios - al intelectualilor. Ziarişti şi scriitori, filosofi şi critici literari, oameni politici - nimeni nu s-a mai ruşinat de croiala din topor a unei vorbe din popor, cum e rânduiala. Prieteni şi adversari de gând şi faptă au pornit să-i dea de urmă în ceea ce, de la primul război mondial încoace, s-a numit şi continuă să se numească „fenomenul” sau „specificul” românesc.

Unii au identificat-o cu spiritul de ordine şi armonie, alţii, cu ordinea creştină, iar alţii - de inspiraţie marxistă-leninistă - au confundat-o cu ordinea „burghezo-moşierească”.

In realitate, rânduiala nu e nici una din aceste noţiuni, ci le cuprinde pe toate şi le depăşeşte pe toate, pentru că e, cum ar spune Kant, ideea transcendentală a poporului român. Aşa cum o trăieşte românul, rânduiala reprezintă o categorie a gândirii, după care lumea, pentru a putea fiinţa, trebuie să aibă o ordine, indiferent care. Ceea ce afirmă rânduiala ca fiind absolut necesar nu e o anumită ordine, ci ordinea ca atare, ordinea pur şi simplu. Ordinea concretă, dimpotrivă, ţine de contingenţă şi e, deci, de competenţa libertăţii umane. Ea poate fi de un fel sau altul, după împrejurări. Cu alte cuvinte, rânduiala este o idee lipsită de un conţinut precis; pentru a fi realizată în timp şi spaţiu, ea trebuie umplută cu o ordine concretă, de un anumit fel.

La rândul ei, ordinea concretă a fost şi rămâne de competenţa omului însuşi, fie ca interpretare în domeniul naturii, fie ca înfăptuire în cadrul societăţii: ordinea divină, impusă sau numai „inspirată” de zei sau de un singur Dumnezeu; ordinea naturală, descoperită în momentul în care omul şi-a pierdut „încrederea” - şi, deci, credinţa - în zei sau în Dumnezeu, ori îl admite pe acesta numai ca pe un deus otiosus, cum fac filosofii deişti; în sfârşit, ordinea legală, bazată pe dreptul pozitiv, în momentul în care omul a înţeles că este el însuşi în măsură să statornicească, acolo unde poate - în domeniul social, politic, economic, în artă şi cultură în genere - o ordine oarecare.

Dacă rânduiala, aşa cum o înţelege intuitiv ţăranul român, ar impune spiritul de ordine şi armonie ca absolut necesar, ar urma ca el să-şi închipuie că tot omul e un om de ordine; dacă rânduiala ar impune ordinea creştină ca absolut necesară, nimeni nu şi-ar putea explica cum de există alte ordini şi norme de conduită decât cele prescrise de creştinism; dacă rânduiala ar însemna ordinea „burghezo-moşierească”, nici un ţăran român n-ar înţelege cum şi de ce această ordine a putut fi înlocuită cu ordinea comunistă.

Se înţelege că, în actuala structură a spiritului românesc, crescut şi format în curs de secole de creştinism, rânduiala reprezintă adevărul şi dreptatea care stau dintru început la temelia lumii, aşa cum aceasta a fost zidită de Dumnezeu. Fără adevărul şi dreptatea dumnezeiască, fără rânduială, lumea s-ar prăbuşi în haos, adică în neorânduială şi-n întuneric. Ca lege lăsată lumii de Dumnezeu, rânduiala nu cuprinde adevăruri individuale şi locale, ci adevărul global, pe care omul nu l-a cuprins şi nu-l va cuprinde, în întregul lui, niciodată cu mintea lui mărginită. De aceea, acest adevăr a trebuit să-i fie descoperit - descoperit de însuşi Creatorul lui, dar nu impus, căci omul e liber să urmeze - spre salvarea lui eternă - sau să părăsească - spre veşnica lui pieire - căile Domnului, adică legea lăsată de Dumnezeu lui şi lumii întregi.

La toate popoarele creştine rânduiala care domneşte în lume e opera lui Dumnezeu, sau, atunci când e vorba de rânduiala care se cuvine să domnească în lume, adică ordinea juridică şi etică, ea reprezintă voia lui Dumnezeu.

Dumitru Cristian Amzăr

Fragment din cartea "Randuiala fiintei romanesti. Studii de morfologie culturala", Editura Eikon

Cumpara cartea "Randuiala fiintei romanesti. Studii de morfologie culturala"

 

 

Pe aceeaşi temă

20 Ianuarie 2017

Vizualizari: 1015

Voteaza:

Randuiala la romani 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE