Rugaciunea improvizata

Rugaciunea improvizata Mareste imaginea.

De ce oare au condamnat unii rugăciunea improvizată sub pretextul că este de tip protestant?

Nu au condamnat rugăciunea improvizată, în afara câtorva naivi, ci folosirea ei fără temei în detrimentul slujbei sau al Rugăciunii lui Iisus. „Tatăl nostru" este o rugăciune improvizată de Hristos. Toate textele noastre bisericeşti sunt pline de rugăciuni improvizate. Sfântul Nicodim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Augustin, toţi sfinţii au în scrierile lor rugăciuni improvizate, chiar şi în omiliile lor. Sfântul Ioan Gură de Aur este uimitor, nici nu pot fi numărate rugăciunile sale improvizate.
Par chiar şi „anaforaua" Dumnezeieştii Liturghii era, la început, improvizată. Exista o rânduială, luată din cea a sinagogii, ne care episcopul sau preoţii o dezvoltau adăugând propriile lor rugăciuni. Fiecare adăuga în mod potrivit cu cultura sa, cu duhovnicia sa, cu constituţia sa lăuntrică. Şi Apostolul Pavel, când i-a chemat în Milet pe preoţii din Efes ca să-şi ia rămas bun, le-a spus să îngenuncheze, iar el s-a rugat (cf. EA. 20, 17). Rugăciunea lui era una improvizată. O rugăciune improvizată poate să facă orice inimă.

Dacă îl întrebai pe Papa-Efrem Katunakiotul cum să faci Rugăciunea lui Iisus, ţi-ar fi spus să faci mai întâi propria ta rugăciune în inimă, să-ţi deschizi inima, să vorbeşti cu multă dulceaţă cu Hristos, cu Maica Domnului - „Măicuţa" noastră, după cum o numea el - şi apoi să începi Rugăciunea. Toţi vorbesc cu Hristos folosind cuvintele lor, potrivit cu constituţia lor lăuntrică şi cu inima lor. Nu-i poţi lipsi de asta. Dar nu putem să absolutizăm rugăciunea improvizată, pentru că adunarea credincioşilor se roagă cu cuvinte care se înalţă „cu o gură şi cu o inimă", adică cu aceleaşi cuvinte. Din clipa în care Biserica noastră a introdus în mod corect mijloace teologice, pedagogice şi duhovniceşti pentru a ajunge în cer, adică rugăciunea săvârşită cu aceleaşi cuvinte, nu putem decât să-i dăm întâietate. Pe de altă parte, adunarea de slujbă are primul cuvânt înaintea lui Dumnezeu, şi nu prezenţa fiecăruia dintre credincioşi.

Prin urmare, avem, pe de-o parte, rugăciunile slujbelor, iar pe de altă parte - am spune - „rugăciunea liturgică a lui Iisus", rostită de o persoană care se roagă în numele Bisericii. De aceea nu spunem niciodată „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne!", ci „miluieşte-mă", pentru că o spun ca mădular al Bisericii. Aceasta înseamnă că, în clipa în care mă rog cu Rugăciunea lui Iisus, toate mădularele coexistă în mine. Nu se poate concepe rugăciune şi isihie, viaţă pustnicească şi ascetică, dacă nu am dobândit un caracter universal, dacă nu am depăşit hotarele însingurării, daca nu m-am lărgit, aşa încât să încapă în mine întreaga lume, asa cum au fost Apostolul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur şi toţi Părinţii. Când se întâmplă aceasta, atunci pot să mă rog cu propriile mele cuvinte. Prin urmare, slujba de la biserică are întâietate, apoi urmează „rugăciunea liturgică a lui Iisus", iar la urmă, rugăciunea improvizată - cuvinte ale inimii noastre, pe care nu încape nicio îndoială că Dumnezeu le aude.

Prin urmare, se împotrivesc rugăciunii improvizate toţi câţi au avut experienţa distrugerii cultului şi lipsa Rugăciunii lui Iisus. Dar, ca să spunem adevărul, rugăciunea aceasta improvizată este, de obicei, expresia simţămintelor noastre, a trebuinţelor noastre, a problemelor noastre, a bucuriei noastre, a întristării noastre. Desigur, Dumnezeu le primeşte pe toate, chiar şi fărâmiturile. Papa-Efrem, despre care am mai amintit, se ruga şi cu propriile sale cuvinte. Cu toate acestea, avea întotdeauna echilibru în viaţă, pentru că îşi pusese ca principiu ascultarea, care întotdeauna este dificilă. Ajunsese duhovniceste la hotarele martiriului. Papa-Efrem este şi un martir, şi un cuvios. A găsit drumul uşor al sfinţeniei şi al nesfârşitei desăvârşiri prin ascultare, şi de aceea n-a căzut în extreme.

In extreme cad cei cu voie proprie, care nu acceptă un sfat de la celălalt. Ei vor ca celălalt să fie suveran, sfânt sau să li se fi descoperit de către Dumnezeu că trebuie să-l asculte pe acela. Cei cu voie proprie sunt idioritmici, îşi trăiesc propriul lor eu, propria lor dreptate. Au bucurie, mulţumire, reuşite, lacrimi, schimbări, se spovedesc, dar acestea nu îi conduc la sfinţenie. Se cere o luptă dusă până egoul va muri, ca să poţi spune: „Eu nu mai exist, voi face ce-mi spune celălalt." Atunci te arunci în adâncul milei dumnezeieşti, şi Dumnezeu poate să te spele cu harul Lui. Atunci poţi să ai din abundenţă darurile dumnezeieşti. Papa-Efrem a găsit, încă de la început, busola şi a păstrat-o. Viaţa lui este uimitoare. Pe când era în ascultare, era totodată şi martir, având şi mărturiile simţite ale Sfântului Duh. Simţea că rugăciunea lui urcă mai sus de nori, se afla pe sine în mijlocul Agerilor. Ca martir, nu avea niciun fel de afecţiune omenească. A trăit o viaţă pe care nimeni dintre noi nu şi-o poate închipui, nici n-ar putea s-o rabde, fie şi pentru un minut. Şi totuşi, Papa-Efrem a răbdat-o întreaga viaţă. Datorită ascultării sale dure, rugăciunea îi cobora în inimă, se spunea repede, înainta şi ajungea la cer.

Numai omul însuşi se poate nedreptăţi pe el şi să cadă din locul său. însă Dumnezeu nu leapădă pe nimeni, nu nedreptăţeşte pe nimeni, nu trage în jos pe nimeni. Dumnezeu numai înalţă. S-a coborât în cele mai de jos ale iadului, ca să ne înalţe sus în cer, iar cele pe care ni le-a dat, nu le mai ia înapoi.

Dar dincolo de acestea, idioritmicii, cei care-şi aranjează singuri situaţiile - citesc despre cutare sfânt, şi îl imită; citesc despre un altul, şi pe acesta îl urmează - oamenii care se conduc pe ei înşişi cad, în general, în extreme. Insă, cu cât omul îşi începe viaţa cu extreme, cu atât mai jos cade. Şi este un semn de întrebare dacă la sfârşitul vieţii sale va putea atinge echilibrul, pentru că egoul se fortifică prin idioritmie şi nu acceptă uşor să se plece. Este o problemă dacă omul acesta va putea, până în ceasul morţii, să ajungă la măsura pe care ar fi putut-o atinge de mic copil dacă s-ar fi predat unui Stareţ.

Când cineva începe cu extremele, de exemplu: „O să mănânc numai două smochine!" - o să mănânce, apoi, o sută. Sau: „O să dorm numai trei ore!" - apoi se va îmbolnăvi şi va dormi nouă ore, în timp ce ceilalţi dorm şase. De ce? Pentru că nu a început în mod firesc, de la şapte, la şase ore, la cinci, la patru, la trei. Atunci va putea să doarmă chiar şi două ore şi să nu simtă nevoia de mai mult somn. Oamenii bolnavi dorm două ore din douăzeci şi patru, şi „trăiesc şi împărătesc". Omul are putere, mai ales când este condus de puteri duhovniceşti.

Cineva cere binecuvântare să nu mănânce seara. Eu, ca Stareţ, voi încerca să-l temperez. Dacă el insistă în idioritmia lui, în egoismul lui, în cazul în care stărui şi eu, voi ajunge să mă cert pe cuvinte. Trebuie ca unul dintre noi doi să dea înapoi. Pentru că el nu dă, o să dau eu. Dând eu înapoi, el va zice că „mulţi au postit câte 40 de zile, eu voi posti 50 de zile". Astfel, va muri fără să simtă nicio bucurie duhovnicească sau va pleca din mănăstire. De aceea Marele Antonie spune: cu măsură. E nevoie de acel „metron ariston". „Nu muta hotarele cele veşnice pe care le-au pus părinţii tăi" (Pilde 22, 28), zice Sfânta Scriptură.

Vine cineva la mănăstire, şi îndată se şi gândeşte când va ajunge monah şi când o să-l trimită Stareţul să trăiască sus, pe Athos, ca pustnic. Omul acesta se va irosi fără rost. Fie va pleca în lume, fie nu-şi va găsi niciun echilibru. Numai cu măsură poate cineva să înainteze. Atunci şi Dumnezeu îl va ajuta, şi plutirea îi va fi către cer.


ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL
TÂLCUIRE LA CANOANELE MARELUI ANTONIE

Talcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie - necartonata, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Talcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie"

27 August 2015

Vizualizari: 2013

Voteaza:

Rugaciunea improvizata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE