Sf Grigorie de Nyssa - filosoful si misticul

Sf Grigorie de Nyssa - filosoful si misticul Mareste imaginea.

 Sfantul Grigorie de Nyssa

Sfantul Grigorie de Nyssa (335-395), episcop de Nyssa, unul din marii parinti capadocieni, alaturi de fratele sau Sf. Vasile cel Mare si Sf. Grigorie de Nazianz. Daca Sf. Vasile cel Mare era considerat "om de actiune", iar Sf. Grigorie de Nazianz, "teologul", Grigorie de Nyssa a fost supranumit "filosoful si misticul", subliniindu-se prin aceasta contributia specifica pe care el a adus-o la promovarea credintei crestine. S-a nascut in jurul anului 335, in Cezareea Capadociei fiind mai tanar decat Sf. Vasile. Educatia elementara ii este facuta in familie, sub atenta observatie a lui Vasile, fratele sau mai mare, si a surorii sale, Macrina. Isi desavarseste educatia sub indrumarea lui Libaniu si a altor personalitati de seama ale vremii. Datorita atmosferei din familie, Grigorie indrageste Biserica si ajunge pana la treapta de citet.

Cu toate acestea, el nu se angajeaza dintru inceput intr-o cariera religioasa si devine profesor de retorica. Totodata, isi intemeiaza o familie, casatorindu-se. Datorita mortii neasteptate a sotiei sale Teodora, si in urma sfaturilor date de fratele sau, Vasile, si ale prietenului sau, Grigorie de Nazianz, se retrage la manastirea intemeiata de Vasile pe malul raului Iris, in Pont. Ramane aici timp de 10 ani,- cand este numit episcop de Nyssa, o mica, fara prea mare insemnatate politica, aflata in jurisdictia mitropolitana a Cezareei, unde activa Vasile, fratele sau. (Exista si parerea potrivit careia Grigorie a fost episcop casatorit, iar sotia lui a murit in timp ce el era deja episcop de Nyssa. Aceasta parere se bazeaza pe scrisoarea 197 a Sf. Grigorie de Nazianz, in care acesta vorbeste despre sotia Sf. Grigorie de Nyssa, mangaindu-l pentru pierderea ei. Scrisoarea ar data de prin anul 385. In acest caz, se ridica intrebari cu privire la perioada de 10 ani pe care i-ar fi petrecut, inainte de hirotonirea intru episcop, la manastirea fratelui sau, de pe raul Iris, in Pont). Desi a fost facut episcop impotriva propriei sale vointe, el nu a dezamagit pe cei care si-au pus increderea in el.

Spre deosebire de Grigorie de Nazianz, care nu s-a dus niciodata Ia Sasima, unde fusese numit episcop tot de Sf. Vasile, el merge la Nyssa si ramane acolo, desi se pare ca nu a fost un bun administrator, om de actiune sau politician abil. Cel putin asa ne dau de inteles dusmanii sai, ereticii arieni, care nu au ezitat sa tina un sinod la Nyssa, in 376, depunandu-l in absenta. El revine in scaun dupa moartea imparatului Valens, sustinatorul arienilor, fiind primit triumfal de credinciosii sai, ceea ce ne face sa credem ca parerile negative ale ereticilor arieni erau mijloace de denigrare. Dupa moartea lui Vasile, Grigorie ramane unul din cei mai autorizati aparatori ai ortodoxiei in Asia Mica. In 379 participa la sinodul de la Antiohia, care ii incredinteaza misiunea de inspector bisericesc in Pont, Palestina si Arabia. Este apoi ales mitropolit de Sevasta, in Armenia, unde a fost tinut, spune el, ca intr-o robie babilonica (Ep. 19). Este prezent la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381), unde sustine cu mare succes cauza credintei niceene. Totodata, el ia apararea Sf. Grigorie de Nazianz impotriva atacurilor episcopilor egipteni si macedonieni, instigati de papa Damasus. Datorita talentului sau oratoric si cunostintelor sale, este proclamat "stalp al ortodoxiei". Revine la Constantinopol de mai multe ori, pentru a predica la moartea printesei Pulcheria, in 385 si apoi a mamei sale, Flacilla. Este prezent si la sinodul din 394 sau 395, convocat de Patriarhul Nectarie. Dupa aceasta data, informatiile despre el inceteaza, ceea ce ne face sa credem ca aceasta ar fi perioada la care a adormit intru Domnul.

Sf. Grigorie de Nyssa a lasat o opera deosebit de bogata, care dezvaluie profunzimea si extensiunea uimitoare a gandirii sale. Fara a face uz de tendintele sofiste ale vremii sale, el ramane totusi indatorat acestui spirit, mult mai mult decat ceilalti capadocieni. Limba folosita de el este o imbinare de elemente preluate din greaca attica, koine si Septuaginta. Intru totul, stilul sau este influentat de retorica greaca a vremii. El face uz masiv de metafore, concepe fraze lungi, intortocheate si greoaie, pline de avant si patos. Cat priveste datarea fiecarei opere in parte, este dificil de facut, in stadiul actual al cercetarilor, se poate spune ca cea mai mare parte a operei sale a fost scrisa in ultima perioada a vietii sale, mai exact, incepand cu anul 379. In ceea ce priveste autenticitatea operelor sale, exista oarecare indoieli referitoare la unele dintre lucrarile sale minore. Lucrurile trebuie insa clarificate dupa o cercetare mai amanuntita, care este in curs de desfasurare. Se pare totusi ca lista scrierilor sale nu va lua o alta infatisare, fata de cea traditionala, schimbarile fiind minore.

Sfantul Grigorie de Nyssa - scrieri dogmatice

Majoritatea scrierilor sale cuprinse in aceasta categorie au un caracter polemic, fiind indreptate impotriva ereziilor din vremea sa. In aceasta categorie intra, in primul rand, cele patru tratate scrise impotriva lui Eunomiu (Adversus Eunomium). Primul tratat, scris in jurul anului 380, este un raspuns la lucrarea lui Eunomiu, Apologia Apologiei, indreptata de acesta impotriva Sf. Vasile. Al doilea tratat este scris la scurta vreme, pentru a respinge cea de a doua carte a lui Eunomiu cuprinsa in aceeasi Apologie impotriva lui Vasile. Cel de al treilea tratat este un raspuns la un alt atac al lui Eunomiu impotriva Sf. Vasile, si a fost redactat intre anii 381-383. In timpul celui de al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol din 381, Grigorie citeste primele doua tratate ale sale Sf. Grigorie de Nazianz si Fer. Ieronim. In anul 383, Eunomiu prezinta imparatului Teodosie o Marturisire de credinta. Sf. Grigorie de Nyssa scrie cel de al patrulea tratat impotriva acestei marturisiri. Toate aceste tratate formeaza acum un corp literar comun, datorita preocuparilor care stau la temelia lor, si anume, respingerea ereziei ariene, in acelasi grup sunt incluse tratatele: Adversus apollinaristas ad Theophilum episcopum Alexandrium; Antirrheticus adversus Apollinarem, cea mai importanta lucrare antiapolinarista, scrisa ca raspuns la lucrarea lui Apollinarie Demonstratia intruparii lui Dumnezeu dupa chipul omului, Sf. Grigorie abordeaza, in raspunsul sau, problema unirii celor doua firi in Hristos, respingand invatatura eretica a lui Apollinarie care sustinea ca trupul lui Hristos a coborat din ceruri, iar Logosul a luat locul sufletului rational omenesc in Hristos.

Sermo de Spiritu Sancto adversus Pnevmatomachos Macedonianos este indreptata impotriva pnevmatomahilor, iar Ab Ablabium quod non sint tres dii, face parte din cele cateva tratate ale Sf. Grigorie, in care el incearca sa clarifice invatatura Bisericii despre Sf. Treime. Sf. Grigorie ii raspunde lui Ablabius care se intreba de ce nu putem vorbi despre trei dumnezei, atunci cand recunoastem divinitatea sau dumnezeirea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant. Sf. Grigorie recunoaste ca noi crestinii spunem: Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant. Tatal, Fiul si Duhul sunt insa moduri de fiintare, sunt trei relatii, insa fiinta ramane una si aceeasi si de aceea termenul care o exprima trebuie sa fie intotdeauna la singular, in aceeasi ordine de preocupari se inscriu alte cateva tratate: Ad Eustathium de sancta Trinitate; Ad Graecos ex communibus notionibus, care dezbate fara ajutorul Sf. Scripturi, numai pe temeiuri rationale, notiunile de persoana, esenta si ipostas, aplicandu-le Sf. Treimi, si, intr-o anumita masura, Ad Simplicium de fide sancta, tratat adresat tribunului Simplicius, in care este aparata dumnezeirea si consubstantialitatea Fiului si a Duhului Sfant impotriva ereticilor arieni. Alte doua tratate: Dialogus de anima et resurrectione qui inscribitur Macrinia si Contra Fatum scot in evidenta cunostintele de filosofic clasica ale autorului. Primul dintre aceste tratate fiind un dialog, dupa exemplul celebrului dialog al lui Platon, Phaedo, intre Grigorie si sora sa, Macrina, despre suflet si inviere. Sf. Grigorie pune pe seama surorii sale, Macrina, ideile pe care le impartasea personal, referitoare la originea omului, despre suflet, despre moarte, despre invierea mortilor si apocatastaza. Cel de al doilea tratat, Contra Fatum, este un dialog intre Grigorie si un filosof pagan, care a avut loc la Constantinopol.

Sf. Grigorie dorea sa-l converteasca pe filosof. Acesta i-a replicat ca totul este supus destinului, iar daca destinul sau este sa se converteasca la crestinism, acest lucru se va intampla, fara ca cineva sa poata face ceva. Grigorie apara libertatea de vointa, impotriva fatalismului astrologic. Nimeni nu poate stabili cu exactitate rolul astrelor in viata omului. Sf. Grigorie se intreaba daca nu cumva destinul este Dumnezeu si lucrarea Sa, la care filosoful raspunde ironic si negativ. Cea mai de seama lucrare din aceasta categorie a scrierilor dogmatice ramane totusi Oratio catechetica magna - Marele cuvant catehetic, un amplu tratat cu caracter dogmatic, care se inscrie pe linia teologiei sistematice, conceputa de Origen, in De principiis, si incheiata cu De fide orthodoxa a Sf. loan Damaschin. Sf. Grigorie prezinta dogmele principale ale Bisericii, aparandu-le impotriva atacurilor pagane, iudaice si eretice. El incearca sa bazeze structurile doctrinare crestine, nu atat pe autoritatea Sf. Scripturi, cat mai ales pe temeiuri metafizice, abordand doctrina crestina despre Dumnezeu, mantuire si sfintire.

Lucrarea este adresata dascalilor carora le revenea sarcina de a-i educa pe catehumeni. De aceea, in introducere, el va prezenta metoda pe care trebuia sa o foloseasca un astfel de dascal. Lucrarea este impartita in trei parti: Prima parte, cap. 1-4, trateaza despre Dumnezeu Unu si intreit in persoane, consubstantialitatea Fiului cu Tatal si dumnezeirea Duhului Sfant. Partea a doua, cap. 5-32, despre pacat, despre intrupare si activitatea mantuitoare a Domnului nostru lisus Hristos; mai exact, el prezinta crearea omului, pacatul original si restaurarea starii de paradis, prin intrupare si inviere. In partea a treia, cap. 33-40, dezvolta invatatura despre lucrarea harului prin Botez si Euharistie si roadele credintei in Sf. Treime in actul de mantuire. Este necesar sa subliniem aici o oarecare dependenta a autorului de gandirea lui Origen, Metodiu si Atanasie, la care mai adaugam influenta gandirii platoniciene.

Grigorie de Nyssa - scrieri exegetice

Acestea dezvaluie o pregnanta dependenta de principiile hermeneutice origeniste, exceptie de la aceasta regula facand cele doua lucrari despre creatie, scrise la cererea fratelui sau Petru, episcop de Sebaste. In sirul acestor scrieri, un loc de seama il ocupa Explicatia apologetica in Hexaemeron si De hominis opificio. Prima, este o continuare a omiliilor Sf. Vasile cel Mare la Hexaemeron, abordand, din punct de vedere stiintific si filosofic, crearea lumii, iar a doua, duce mai departe problematica creatiei, in special creatia omului, furnizandu-ne o serie de explicatii antropologice, fiziologice si psihologice, pornind de la Facere l, 26, fara insa a se neglija si aspectele teologice ale conceptiei crestine despre om. In ordine cronologica, De hominis opificio a fost scrisa mai intai, la scurta vreme dupa moartea Sf Vasile (379). Explicatia are un rol important in istoria gandirii crestine. Sf. Grigorie sustine ca ideea de creatie se poate armoniza cu aceea de evolutie. Puterea si stiinta, intrebuintate de Dumnezeu pentru crearea fiecarei parti a totului, sunt urmate de o inlantuire necesara in conformitate cu o anumita ordine. Ceea ce ratiunea explica logic, Moise a explicat istoric. Toate lucrurile exista potential in primul impuls creator al lui Dumnezeu, ca o putere seminala aruncata pentru crearea lumii, dar in act lucrurile individuale nu existau inca. Creatiunea a avut loc deodata. Natura este in permanenta miscare si transformare. Elementele au deosebiri si corespondente care usureaza trecerea de la unul la altul. Este necesar sa subliniem aici faptul ca Sf. Grigorie ne atrage atentia ca, la elaborarea acestui tratat, el nu a facut uz de interpretarea alegorica, ci a mentinut sensul literal al Sf. Scripturi, iar in aceasta el ii urmeaza fratelui sau, Sf. Vasile cel Mare. Situatia se schimba la celelalte tratate exegetice. Astfel, De vita Moysis, sau Despre desavarsirea cea dupa virtute, tratat mistic conceput ca indrumar pentru trairea virtutilor, imbina interpretarea literala cu cea alegorica. In prima parte, autorul prezinta viata lui Moise, potrivit cartilor Iesire si Numeri, insa nu in mod exhaustiv, ci retinand doar acele evenimente pe care le considera folositoare in perspectiva constructiei celei de a doua parti si acordand atentie deosebita sensului sau interpretarii literale, in partea a doua, dominata de interpretarea alegorica, Moise este prezentat ca simbol al celui care il cauta pe Dumnezeu, dorind sa ajunga la unirea cu El.

Aceasta este o opera de maturitate si trebuie vazuta ca punct culminant al cautarilor si stradaniilor personale ale autorului, concentrate in cunoasterea cea mai presus de fire a tainei lui Dumnezeu, intreaga lucrare poarta o vizibila amprenta hristologica. Urcusul duhovnicesc se face in Hristos si cu ajutorul lui Hristos. Cultura filosofica este folositoare numai in pruncia duhovniceasca dupa intarirea credintei, cautatorul duhovnicesc imbunatatit se poate dispensa de ea (Staniloae). In Psalmorum inscriptiones deslusim aceeasi incercare a Sf. Grigorie de a descifra posibile trepte ale urcusului duhovnicesc. Facand uz de interpretarea alegorica, el desluseste, in intreaga aranjare a Psaltirii, un plan consistent de precepte ascetice si mistice (Quasten). Acestui tratat ii este adaugata o Omilie la Psalmul VI, despre Octava, care trateaza despre purificare si ascensiunea duhovniceasca. Talcuirea exacta la Ecclesiastul lui Solomon, in opt omilii, are aceeasi tinta mistica. Interpretand alegoric textul, Sf. Grigorie declara ca aceasta carte, "cu adevarat sublima si inspirata de Dumnezeu", este menita sa "ridice spiritul deasupra esentelor". De aici necesitatea abandonarii acestei lumi, pentru a da posibilitatea simturilor sa intre in taramul pacii, in cele cincisprezece omilii la Cantarea Cantarilor sau Talcuire exacta la Cantarea Cantarilor, el apara dreptul si sustine necesitatea de a interpreta Sf. Scripturi in sens duhovnicesc, oricare ar fi numirea acestui mod de interpretare. Despre Dumnezeu si relatia Lui cu lumea creata, sau despre lucrarea sfintitoare a Duhului Sfant, Grigorie nuanteaza cateva idei proprii pe care le argumenteaza cu temeiuri din speculatiile plotiniene. In viziunea sa, Cantarea Cantarilor reprezinta unirea in dragoste a sufletului cu Dumnezeu, dupa modelul nuntii. Prin aceasta interpretare, el se deosebeste de Origen, care considera ca mireasa din Cantarea Cantarilor este Biserica. El nu respinge interpretarea data de Origen, insa ii acorda un plan secundar. Este necesar sa avem in minte faptul ca, desi Grigorie il apara pe Origen si este admirator al acestuia, el nu este un simplu imitator, fara discernamant, al marelui alexandrin.

Scurtul tratat Despre vrajitoarea din Endora sau De pythonissa, adresat episcopului Teodosie, poate fi considerat un tratat de demonologie. El sustine ca vrajitoarea din Endora nu l-a vazut pe Samuel, asa cum a considerat Origen, ci un demon care s-a aratat in chip de profet. Sf. Grigorie ne-a lasat si o serie de omilii la Noul Testament, si anume: De oratione dominica, cinci omilii la Rugaciunea domneasca, in prima omilie, el trateaza despre rugaciune, in general, despre necesitatea rugaciunii pentru fiecare crestin, intrucat sunt multi crestini care neglijeaza sa se roage. Celelalte patru omilii interpreteaza diversele cereri din Rugaciunea domneasca, mai ales in perspectiva morala. Autorul abordeaza si teme doctrinare, ca de exemplu, in omilia a treia prezinta, cu deosebita claritate, doctrina despre Sf. Treime. La acest tratat se mai adauga cele opt omilii la Fericiri, De beatitudinibus. Autorul compara cele opt fericiri cu o scara pe care Cuvantul divin ne ridica treptat spre culmile desavarsirii. Quasten subliniaza faptul ca Sf. Grigorie a preluat o serie de motive din neoplatonism, in special invatatura despre purificare care duce la indumnezeire, dandu-le insa un continut eminamente crestin, in cele din urma, mentionam si cele doua omilii la I Corinteni. Prima omilie este plasata intre predicile sale sub titlul Oratio contra for-nicarios. Cealalta, care se refera la textul din I Cor. 15, 28, este un argument in favoarea dumnezeirii Fiului, pornind de la cuvintele Sf. Ap. Pavel. 3. Opera ascetica il prezinta pe Sf. Grigorie intr-o lumina care ii este specifica. Daca Sf. Vasile a fost cel care a dat randuieli pentru viata monahala, iar sora lui, Macrina, s-a straduit sa dezvolte monahismul feminin, Sf. Grigorie este cel care da continut ideatic vietii duhovnicesti, elaborand temeiurile si principiile fundamentale ale procesului de desavarsire prin asceza. De aceea, pe drept cuvant, a fost considerat "Parintele misticii" (Quasten). Cat de populara a fost opera ascetica a Sf. Grigorie, o deducem din multimea manuscriselor existente, peste o mie de manuscrise cunoscute. Interesul fata de acest gen de preocupari, este prezent in intreaga viata a Sf. Grigorie.

Astfel, tratatul De virginitate sau Despre feciorie, pare a fi fost scris in jurul anului 370, la scurta vreme dupa ce Sf. Vasile ajunge episcop, dar inainte ca Grigorie sa fi fost numit episcop de Nyssa. Intentia acestui tratat este de a merge dincolo de randuielile monahale fixate de catre Sf. Vasile, pe care il considera "magistru in astfel de randuieli". De altfel, Sf. Vasile este luat ca exemplu pentru idealul ascetic. "Fecioria este poarta necesara de acces spre o viata mai sfanta", sau "calea prin care Dumnezeu coboara si devine partas la starea umana". Fecioria este temelia tuturor virtutilor: "Viata virtuoasa sa aiba ca subzidire iubirea de feciorie; iar fiecare rod al virtutii sa se hraneasca din aceasta". El merge chiar mai departe si afirma ca starea de feciorie este de fapt pregatirea pentru vederea lui Dumnezeu: "Adevarata feciorie, zelul real dupa castitate, nu are alta tinta finala decat aceasta, adica, puterea de a vedea pe Dumnezeu". Sf. Grigorie concepe intreaga iconomie divina in perspectiva fecioriei, intregul lant al mantuirii se intinde de la cele Trei Persoane ale Treimii si puterile ingeresti din ceruri, ajungand la om, ca ultima veriga. Hristos este arhetip al fecioriei. El da ca modele de feciorie pe Maria, sora lui Moise, pe Fecioara Maria, pe Domnul nostru lisus Hristos, pe Sf. Ap. Pavel si pe toti aceia care, ca si el, au vrut sa fie rastigniti impreuna cu Hristos. Adevarata feciorie nu poate fi dobandita numai prin eforturi umane, fiind necesara si lucrarea harului divin. Vita Macrinae, scrisa la cererea calugarului Olimpiu, in anul 379, dupa moartea ei, nu este in realitate doar o simpla biografie, scopul acestei lucrari fiind mult mai generos, si anume, ca exemplul "celei care a atins cea mai inalta culme a virtutii umane prin adevarata intelepciune, sa nu cada prada uitarii, ci sa fie de folos si pentru altii". Prin continutul ei, aceasta lucrare face parte din opera ascetica, completand, cu un exemplu practic, principiile teoretice ale vietii ascetice, trasate in Despre feciorie, in aceeasi categorie a scrierilor ascetice intra si tratatele: Catre Har-monius despre sensul numelui de crestin; Catre monahul Olimp despre desavarsire si cum trebuie sa fie crestinul; Despre tinta cea dupa Dumnezeu si despre asceza cea adevarata (De institute christiano); Catre cei mahniti de pedepse. 4. Cuvantarile si predicile Sf. Grigorie reprezinta un capitol aparte in contextul operei sale. Acestea se impart in: predici si cuvantari liturgice (la praznice imparatesti: la Boboteaza; La Sf. Pasti (cinci); la inaltarea lui Hristos la Cer; Cuvant la Sf. Duh sau la Rusalii); panegirice la sfinti si martiri (La Sf. Stefan intaiul mucenic, doua cuvantari; La marele mucenic Teodor; La patruzeci de mucenici; Panegiric la Sf. Grigorie Facatorul de Minuni); cuvantari funerare (Cuvant funebru la moartea Marelui Vasile, propriul sau frate (se pare ca acest cuvant nu a fost tinut la moartea Sf. Vasile, ci mai degraba la una din aniversarile mortii sale. J. Danielou); Lauda Sf. Parintelui nostru Efrem; Cuvant funebru la Marele Mele tie, episcopul Antiohiei; Cuvant la moartea Pulheriei; Cuvant funebru la moartea imparatesei Flac-cilla); predici morale (Despre iubirea de saraci si despre binefacere (doua predici); Contra camatarilor; Contra celor care amana botezul) si predici dogmatice (Despre dumnezeirea Fiului si a Duhului Sfant). 5. Corespondenta, care in mare parte are un caracter personal, ne dezvaluie diversele legaturi si interese ale Sf. Grigorie. S-a pastrat un numar de 30 de scrisori. Doua dintre aceste scrisori sau epistole (Epistolele 2 si 3) au starnit o vie disputa intre catolici si protestanti in sec. XVI si XVII, intrucat abordeaza problema pelerinajului abuziv si fara discernamant la Locurile Sfinte. De interes deosebit pentru arta si arhitectura crestina este Epistola 25, adresata lui Amfilohiu de Iconium, in care Sf. Grigorie da cateva indicatii cu privire la construirea unui martyrion. Multe din scrisorile Sf. Grigorie abordeaza si probleme doctrinare (Epistolele 5, 24, 38). Sf. Grigorie de Nyssa este considerat cel mai sistematic si mai filosofic dintre capadocieni. Daca Sf. Vasile a fost numit "mana care lucreaza", iar Sf. Grigorie de Nazianz "gura care glasuieste", Sf. Grigorie este considerat "capul care cugeta". Cunoscator profund al filosofici grecesti, Sf. Grigorie o foloseste in scrierile sale in asa masura incat nu au lipsit incercari de a-l prezenta mai degraba ca filosof neoplatonician, decat ca teolog crestin (Cherniss). Este adevarat ca el face uz de filosofia greaca, insa nu ii citeaza niciodata pe filosofii greci ca autoritati. Pentru el, autoritatea era Sf. Vasile, Sf. Pavel si Sf. Scriptura, aceasta din urma fiind autoritatea principala si norma adevarului. Atunci cand nu s-a dedicat apararii credintei, interesul lui s-a indreptat spre teologia mistica, fiind considerat chiar fondatorul teologiei mistice in Biserica (J. Danielou).

Datorita spectrului larg al gandirii sale, Sf. Grigorie ramane teolog dogmatist, filosof si, in mod cu totul special, scriitor ascetic si mistic. Regasim in gandirea sa atat Scriptura cat si filosofia, deoarece ambele invata o doctrina superioara si au aceeasi tinta, realizarea desavasirii umane si fericirea ultima. Cu toate acestea, pentru crestin filosofia depinde de credinta sau Scriptura, ca izvor si norma a adevarului, de aceea nimic nu este acceptat ca adevar, daca nu consuna cu Scriptura. Astfel, filosofia crestina se deosebeste de filosofia "celor din afara", iar scopul ei este unirea cu Dumnezeu, unirea mistica in aceasta viata si vederea nemijlocita in lumea de dincolo, in realitate, Sf. Grigorie incearca sa faca accesibile intelegerii umane tainele credintei, in comentariul la Cantarea Cantarilor, el aseamana filosofia cu Mireasa, deoarece prin aceasta, spune el, invatam ce atitudine trebuie sa avem fata de Dumnezeu, desi el critica filosofia pagana, considerandu-o stearpa, aidoma fiicei faraonului. Acesta este motivul pentru care intelepciunea trebuie eliberata din robia filosofici pagane si pusa in slujba vietii superioare traita in virtute. El este constient de importanta ratiunii, sustinand ca trebuie sa o folosim pentru a intelege cat mai corect cele mai adanci taine ale revelatiei; aceasta intelegere trebuie sa se inscrie "ferm si nestramutat in traditia pe care am primit-o, prin succesiune, de la Parinti". Desi cunoastea atitudinea critica a antiohienilor fata de interpretarea alegorica a alexandrinilor, considerandu-se urmas credincios al lui Origen, el propune folosirea acesteia la explicarea Scripturii, insa nu in aceeasi masura ca origenistii, deoarece, dupa parerera lui, scopul ultim al Scripturii nu rezida in invatatura ei istorica, ci in ridicarea sufletului la Dumnezeu. Acest lucru necesita interpretarea alegorica, ceea ce face posibila extinderea Scripturilor, pentru a include mai multa "filosofic" (intelepciune), care nu se afla direct in sensul istoric.

Scopul vietii noastre este cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoasterea aceasta este rationala si naturala, pe masura ridicarii treptate de la elementele firii celei mari (lumea, cosmosul) si de la elementele firii umane pana la hotarul dintre sensibil si suprasensibil. Dar cunoasterea naturala este continuata de cunoasterea mistica, adica cunoasterea prin credinta pe baza revelatiei Sf. Scripturi, talmacita de traditia Bisericii. Cei inaintati pe calea desavarsirii se unesc cu Dumnezeu prin contemplare, adica prin vederea nemijlocita a lui Dumnezeu, in alta ordine de idei, el admite capacitatea omului de a-L cunoaste rational pe Dumnezeu, insa nu accepta punctul de vedere al lui Eunomiu, care sustinea aplicarea univoca la Dumnezeu a categoriilor si numelor preluate din lumea creata. El face distinctie clara intre Creator si creatura si de aceea Creatorul ramane mereu o taina. Incercarea lui Grigorie de a explica unitatea naturii si diversitatea Persoanelor contine ceva din realismul platonician. Nu exista trei dumnezei pentru ca esenta sau natura divina nu se imparte in trei esente in functie de cele trei Persoane. Mai exact, deosebirea dintre Persoanele divine consta in relatiile dintre ele, intrucat ele participa sau impartasesc o singura natura in acelasi mod in care mai multi oameni impartasesc natura umana. La o privire superficiala, aceasta afirmatie ar sugera ideea unui triteism. Totusi, el concepe unitatea naturii mai mult ca o unitate de grup, decat ca o natura care se repeta individual in fiecare membru. Din punctul sau de vedere, prin "om" intelegem intreaga rasa umana care a fost inserata in materie, in timp, si care nu va fi completa decat atunci cand istoria rasei umane se sfarseste, in alta ordine de idei, el admite chiar in lucrurile finite, unitatea numerica de esenta sau de natura.

El face confuzie intre abstractul, care exclude pluralitatea, si concretul, care necesita pluralitatea, atunci cand afirma ca "om" desemneaza natura si nu individul, si ca Petru, Pavel si Barnabas trebuie sa fie numiti un om si nu trei oameni, in acest fel, el atribuie realitate ideii universale, pentru a explica mai bine Treimea divina si a respinge acuza de triteism. Relatiile intertreimice se deosebesc de cele interumane. in timp ce persoanele umane nu au drept cauza una si aceeasi persoana, ci unele din altele, in cazul Persoanelor Treimice, este vorba de o singura Persoana, a Tatalui, din care Fiul se naste si Duhul Sfant purcede. De aceea, se afirma ca unicul Dumnezeu este, la propriu, singura cauza a celor cauzati de El, intrucat coexista cu Ei. Persoanele Dumnezeirii nu se separa unele de altele nici prin timp, nici prin loc, nici prin afectiune, nici prin nimic din cele ce se iau in considerare la oameni". Deosebirile, daca poate fi vorba de asa ceva intre persoanele treimice, sunt, nu de natura sau fiinta, ci de relatie. Tatal este Tata si nu Fiu, Fiul este Fiu si nu Tata, iar Sf. Duh nu e nici Tata si nici Fiu. Din aceasta pricina, nu se poate spune ca cele trei persoane sunt trei dumnezei (Contra grecilor, dupa notiunile comune, PG45, 180BCD).

Hristologia Sf. Grigorie urmeaza invatatura ortodoxa, in timp ce postuleaza deosebirea clara intre natura divina si cea umana in Hristos, el afirma unicitatea Persoanei si posibilitatea comunicarii insusirilor (communicatio idiomatum).

Astfel, Hristos a avut firea umana integrala, adica trupul real si sufletul rational, si a avut firea divina completa. Cele doua firi sunt strans unite intre ele, alcatuind o singura persoana. Datorita stransei uniri a celor doua firi, insusirile proprii unei firi devin proprii celeilalte firi, prin comunicare. Cu toate acestea, cele doua naturi raman distincte chiar si dupa inviere, intrucat Hristos este in acelasi timp Dumnezeu si om, Fecioara Maria e Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos) si nu doar Nascatoare de om (anthropo-tokos).

In conceptia sa despre creatie, Sf. Grigorie continua ideile Sf. Vasile privind teoria ratiunilor seminale create simultan si care apar succesiv in timp, in functie de zilele creatiei. Creatia propriu-zisa a fost un act singular al Vointei divine in afara timpului. Din aceasta apar instantaneu potentialitatile tuturor lucrurilor, care, fiind seminale, se dezvolta fara vreo alta interventie din partea lui Dumnezeu, in mod succesiv, in fenomene care pot si vor constitui lumea. Privite ca o singura putere seminala, aceste potentialitati sau cauze sunt Logosul, a carui unitate este vesnica si, prin urmare, nu se pierde niciodata in multiplicitatea creatiei, ci o tine unita, fiind in acelasi timp instrumentul prin care se va inalta, pe parcurs, de la o stare mai putin perfecta la una mai perfecta, de la fiinta minimala a materiei pur potentiala, Ia informarea, plasticizarea ? vivificare), sensibilizarea, rationalizarea si indumnezeirea ei. Cea dintai manifestare fizica a Vointei divine a fost lumina creata inerenta, de la inceput, a particulelor materiei, din care curge spre Firmament sau Primul Cer, care imparte lumea sensibila de cea inteligibila. Fiecare element tinde spre locul lui natural, cel mai greu spre centru, iar cel mai usor spre circumferinta. Focul este cel mai usor, si datorita finetii naturii sale, este intermediar intre lumea sensibila si cea inteligibila. Prin urmare, apele de deasupra Firmamentului nu pot fi elemente sensibile, si reprezinta inteligentele ceresti. Ele contin cel de al Doilea Cer, care este granita intregii creatii, vizibila si invizibila, in "referatul istoric" al lui Moise, nu se vorbeste despre cel de al Treilea Cer la care a fost rapit Sf. Pavel, deoarece acesta cuprinde "toate acele lucruri care nu pot fi explicate prin cuvinte, adica, frumusetea paradisului". Singura faptura care nu este limitata la o parte sau alta a Primului Cer, care separa lumea sensibila de cea inteligibila, este omul. Ca faptura vie (animal, cu sensul de faptura vie sau fiinta vie), el apartine uneia, adica lumii sensibile, iar ca suflet rational, celeilalte, adica lumii inteligibile. In alta ordine de idei, el este hotar, dar si cale de acces dintr-o lume in cealalta. Ba mai mult, intrucat toate puterile superioare includ ceea ce este inferior lor, omul, ca fiinta vie (animal) sau faptura rationala este suma intregii lumi sensibile. Lumea animala, vegetala si neinsufletita este cuprinsa in zidirea lui, el fiind rodul a ceea ce lumea vizibila este samanta.

Prin originea sa, omul apartine lumii inteligibile, iar natura umana, alcatuita din lumea sensibila si din cea inteligibila, poate urca la cel de al Doilea Cer si prin acesta, la cel de al Treilea, in acest fel, toate lucrurile pot participa, in egala masura, la vederea nemijlocita a lui Dumnezeu. Omului in revine datoria, acesta fiind si destinul lui, de a servi ca instrument prin care intregul univers, rezumat in el insusi, sa fie restabilit la puritatea lui originara si prezentat in el ca unitate Unului (lui Dumnezeu). Acest destin al omului depinde de modul in care omul a fost creat. Mai intai, el a fost creat in cel de al Doilea Cer, ca faptura inteligibila si netrupeasca, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, deosebindu-se de prototipul sau in masura in care cele create se deosebesc de cele necreate. El nu este numai inteligibil, ci si unu. Chipul il gasim in totalitatea naturii umane. Pluralitatea si alcatuirea lui tin de corporalitate, care nu face parte din chipul original, ci vine din afara, din lumea sensibila, unde omul a fost creat a doua oara ca individ, in persoana lui Adam, in ziua a sasea. El este creat, totusi, dupa chipul lui Dumnezeu, "o faptura modelata din pamant care este o copie a Puterii supranaturale" si prin acesta ultima creatie natura sa reflecta nu numai cele de sus, ci si cele de jos. Scopul primei creatii a fost ca sa dea omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu, sa-L cunoasca si sa-L vada pe Dumnezeu, cel nevazut si incognoscibil, ca intr-o oglinda si astfel sa se conformeze Lui, iar cea de a doua, de a-i facilita posibilitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu, prin imanenta Sa in creatie, atunci cand Caderea, intunecandu-i chipul, va ascunde cunoasterea Lui in transcendenta. Cea de a doua creatie mai reprezinta si caderea omului din unitate in multiplicitate, aceasta din urma fiind o preconditie a Caderii.

Multiplicitatea implica o serie de adaosuri, intre care patima concupiscentei si a irascibilitatii, acestea venind din afara, nefacand parte integranta din chipului Binelui Absolut. Aceste adaosuri, concupiscenta si irascibilitatea sunt bunuri relative, insa un bun relativ este rau. Ele pregatesc sufletul pentru alte adaosuri, care devin ocazii pentru pacat. Primele doua adaosuri, care nu sunt nici bune, nici rele, sunt numite de Sf. Grigorie patimi, iar celelalte, "patimi rele" sau "patimi vicioase". Acestea din urma, sunt specifice vietii dupa Cadere, in drumul sau coborator, sufletul trece prin trei stadii: intrarea in fiinta inteligibila, intrarea in fiinta sensibila si intrarea in pacat, in drumul sau spre desavarsire, sufletul trebuie sa parcurga aceleasi stadii in ordine inversa, respectiv, starea de purificare, de iluminare si de desavarsire in unire cu Dumnezeu. Desavarsirea omului este vazuta de Sf. Grigorie in stransa legatura cu libertatea umana. El accentueaza in mod deosebit responsabilitatea si liberul arbitru in actul de credinta, dar si in stradania de realizare a desavarsirii personale, in timp ce nu accepta, impreuna cu Origen, vesnicia materiei si preexistenta sufletelor, el este totusi de acord cu teoria acestuia referitoare la purificarea sau lecuirea ultima de orice rau a tuturor lucrurilor, cunoscuta sub denumirea de apocatastaza. Exista in aceasta privinta, o nuanta deosebitoare intre cei doi mari ganditori crestini.

Origen sustinea ca apocatastaza era doar o faza trecatoare, in succesiunea fara sfarsit a lumilor, in timpul careia apostazia sau lepadarea de Dumnezeu si reintoarcerea la Dumnezeu revin in mod recurent, pe cand Sf. Grigorie sustine ca apocatastaza este maretul act final, impaciuitor, care incheie istoria mantuirii, cand "toti vor aduce atunci intr-un singur glas numai multumire lui Dumnezeu" (Orat. cat., 26 PSB). Viziunea despre apocatastaza a Sf. Grigorie, trebuie evaluata in contextul doctrinei platoniciene care considera raul ca negare a binelui si a dinamismului binelui. Raul nu poate fi absolut si vesnic, el nu poate dainui la nesfarsit, caci toata faptura e buna, iar binele trebuie sa invinga raul. Dinamismul binelui continua si atunci cand Dumnezeu este dobandit, fericirea ultima fiind conceputa ca o stare de progres participativ la Dumnezeu. Daca intelegem apocatastaza, asa cum a facut Sf. Grigorie, ca restabilire a starii paradisiace primordiale (Orat. cat., 26), lucrurile devin clare. El repune faptura intreaga, inclusiv pe cel rau, in starea de puritate primordiala, dandu-i acesteia inca o data posibilitatea de a-si urma, din nou, in mod liber, scopul pentru care a fost creata: participarea la viata divina. Este vorba aici de un alt plan al existentei, in care insasi libertatea este restabilita potential in coordonatele ei originare. Trebuie sa vedem apocatastaza ca o consecinta a intruparii lui lisus Hristos si nu ca act final care, daca ar fi fost asa, ar fi anulat, si nu ar fi implinit restaurarea in Hristos a creatiei. Caci spune Sf. Grigorie: "Acestea si altele de felul lor sunt invataturile pe care Ie culegem din marea taina a intruparii dumnezeiesti. Prin unirea cu firea omeneasca si prin luarea asupra-Si a tuturor insusirilor firii omenesti: nastere, crestere si chiar trecand peste proba mortii, Dumnezeu a indeplinit toate lucrurile de care am pomenit, slobozind pe om din rautati si vindecand pana si pe izvoditorul rautatii. Caci adevarata vindecare de boala e tocmai indepartarea veninului bolii, chiar daca aceasta se face cu durere" (Ibidem). Pentru a pazi ortodoxia Sfantului Grigorie, s-a sustinut ca invatatura despre apocatastaza ar fi o interpolare.

Aceasta parere este considerata a fi fara fundament (Quasten). Una din marile contributii ale Sf. Grigorie ramane teologia mistica, el fiind considerat "fondatorul teologiei mistice" (J. Danielou). Structura mistica prezentata de el are o viziune integratoare, in care elemente philoniene, neoplatonice si alexandrine se regasesc transfigurate intr-o coerenta ideatica specific crestina. Sf. Grigorie este unul dintre cei mai mari ganditori crestini. Opera sa nu a ramas circumscrisa unei sfere limitate lingvistic sau doctrinar, ci a depasit granitele Rasaritului, patrunzand atat in intreg Orientul crestin, cat si in Apus. Alaturi de Dionisie Areopagitul, Sf. Grigorie a stat la temelia neoplatonismului greco-crestin medieval, care a reprezentat contraponderea traditiei venita de la Boethius si Augustin (R.F. Harvanek). Pentru doctrina Bisericii crestine, el este un punct de referinta, Marele Cuvant catehetic, fiind un adevarat tratat sistematic de doctrina. Nu fara temei, cel de al doilea sinod ecumenic care s-a tinut la Constantinopol, in 381, l-a numit "Stalp al Ortodoxiei".

Remus Rus

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 10453

Voteaza:

Sf Grigorie de Nyssa - filosoful si misticul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE