Starea de nepatimire

Starea de nepatimire Mareste imaginea.


Starea de nepatimire

Si Evagrie, si Sfantul Maxim Marturisitorul considera "apateia" ca pe o stare de mijloc in viata de virtute a omului, incununarea vietii practice conducand, evident, la libertatea in iubire, care deschide posibilitatea adevaratei cunoasteri si contemplari. Dar inteleg ei nepatimirea in acelasi fel? Si cum o concep? Am aratat deja ca raspunsul la aceste intrebari poate arunca o lumina asupra pozitiei lor usor diferite fata de corespondenta dintre virtuti si patimi - si, de asemenea, asupra problemei caracterului de microcosmos al omului.

Notiunea de nepatimire la unii dintre predecesorii Sfantului Maxim Marturisitorul

Atat la Evagrie, cat si la Sfantul Maxim, intelegerea nepatimirii psihice trebuie evaluata in comparatie cu aceea a unor scriitori crestini, cum sunt Sfantul Clement al Alexandriei, Origen si Sfantul Grigorie de Nyssa.

Este un lucru bine cunoscut ca Sfantul Clement poate fi considerat primul scriitor care a facut din termenul stoic de "apateia", "impasibilitate" un concept cheie in teologia crestina a desavarsirii duhovnicesti. Este, de asemenea, un lucru recunoscut faptul ca el a putut sa "increstineze" acest concept asociindu-l cu notiunea crestina a iubirii.

Aceasta asociere s-a indepartat, evident, de caracterul pur negativ al notiunii. Apateia nu este numai impasibilitate in sens stoic, ci, in primul rand, o libertate duhovniceasca, ce permite o consacrare umana deplina lui Dumnezeu in iubire si, in acest sens, ea nu implica indiferenta.

Intalnim deja la Sfantul Clement doua caracteristici ale notiunii crestine a nepatimirii:

1. Ea este asociata cu iubirea care il are ca subiect pe Dumnezeu si, in consecinta, este considerata o stare a sufletului pregatitoare pentru comuniunea cu Dumnezeu.

2. Aceasta relatie cu Dumnezeu se reflecta chiar in apateia, care este privita ca imitare a lui Dumnezeu, El insusi fiind apatis. Caracterul pasiv al conceptului nu este insa cu totul inlaturat, pentru ca este inteles, virtual, ca implicand o totala libertate fata de patimi, si pentru ca iubirea cu care se asociaza este privita mai degraba ca intimitate cu Dumnezeu, decat ca dorinta patimasa fata de El. Acest lucru lasa o anumita ambiguitate conceptului, asa cum il intalnim pe teren crestin, si cu care scriitorii crestini de mai tarziu au trebuit sa se confrunte intr-o anumita masura.

Sfantul Clement vede nepatimirea ca desavarsire a infranarii, o pace a sufletului fara dorinte. Aceasta pace este chipul apateia-ei lui Dumnezeu si a lui Hristos, a carui apateia este aceea a lui Dumnezeu. Insa aici intra in discutie increstinarea conceptului, caci desavarsirea lui Hristos este, evident, una atat a nepatimirii, cat si a iubirii. Si astfel, in aceasta asociere crestina a nepatimirii si a iubirii, conceptul stoic al nepatimirii nuanteaza inevitabil intelegerea iubirii, iar chipul crestin al iubirii nuanteaza intelegerea nepatimirii. In acest sens, iubirea il elibereaza pe om si de pofta si de patimi, dar il fereste pe adevaratul contemplativ sa devina cu totul indiferent si lipsit de compasiune. De fapt, agapi inlocuieste in gnostic toate "emotiile", si acest lucru da posibilitatea Sfantului Clement sa vorbeasca indirect, in acest context, chiar si despre emotii, desi numai in masura in care ele sunt expresii ale iubirii.

Mai trebuie adaugat ca starea de desavarsire la care se ajunge astfel in suflet este numita de Sfantul Clement "semnul dreptatii" - expresie ce subliniaza aspectul echilibrului in nepatimire, intrucat ne aminteste faptul ca cele patru virtuti cardinale (platonice) si in special dreptatea, erau si ele intelese ca un fel de echilibru, care exclude atat excesele pozitive, cat si pe cele negative. Conceptul increstinat al nepatimirii exprima tocmai acest vechi ideal al unui echilibru necesar al sufletului, fara a exclude totala consacrare scopului suprem al vietii omului.

O astfel de viziune inalta a pacii si a echilibrului desavarsit este insa greu de realizat in viata practica, si acesta poate fi unul dintre motivele pentru care Origen a dat o mai mica importanta conceptului de apateia. Pe de alta parte, Sfantul Grigorie de Nyssa l-a folosit mai mult. Aceasta notiune are un rol important in conceptia Sfantului Grigorie despre libertatea duhovniceasca si este, ca atare, strans legata de conceptul sau de indrazneala - fapt care se leaga si de ideea intimitatii cu Dumnezeu, pe care am intalnit-o in conceptia Sfantului Clement despre iubirea nepatimasa.

Notiunea de nepatimire la Sfantul Grigorie se raporteaza mai departe la termeni ca virtute si curatie, dar si la notiunile dreptatii (ca si la Sfantul Clement) si fericirii, triada despre care se spune ca alcatuieste imparatia lui Dumnezeu. Ca si Sfantul Clement, Sfantul Grigorie considera ca nepatimirea este legata in primul rand de chipul lui Dumnezeu din om.

Acest lucru implica insa, asa cum a aratat Danielou, o atitudine nestoica, deoarece pentru Sfantul Grigorie, nepatimirea inseamna participare activa a sufletului la viata dumnezeiasca si imitarea naturii divine. Curatirea si apateia sunt cele care permit intiparirea (cf. Sfantului Clement) naturii divine in sufletul uman. Insa tendinta nestoica merge totusi mai departe: Sfantul Grigorie este deschis ideii unui fel de placere care se cunoaste in apateia, iar Danielou subliniaza din nou caracterul crestin al conceptului Sfantului Grigorie de nepatimire in concluzia sa legata de continutul pozitiv al acestuia. Este viata in Hristos insusi, cu dragostea Lui.

In sfarsit, o tendinta similara se regaseste si la Sfantul Dionisie Pseudo-Areopagitul, pentru care nepatimirea se subordoneaza iubirii. Prin urmare, ea nu are o functie pur negativa. Nepatimirea reprezinta o premisa pentru adevarata vedere al lui Dumnezeu si nu este inteleasa in mod stoic.

Vom incerca acum sa studiem conceptul evagrian de nepatimire in comparatie cu aceasta traditie si vom incerca sa intelegem diferenta care poate exista intre el si Sfantul Maxim sub acest aspect. Similaritatile sunt evidente, dar exista si abateri interesante de la traditia generala.

Conceptia lui Evagrie despre nepatimire

Accentul pe care il pune Evagrie pe nepatimire, ca incununare a virtutilor practice, este foarte puternic. Viata practica (vita practica) rezida in implinirea poruncilor, iar "floarea" ei este nepatimirea. Evagrie, ca si Sfantul Clement, o vede ca desavarsire a infranarii, pe care o si intrece, intrucat ea inseamna o inlaturare chiar si a gandurilor nepatimase, in vreme ce infra-narea inseamna desfiintarea pacatului cu fapta. Din acest motiv nepatimirea poate fi interpretata ca circumcizia launtrica, duhovniceasca, despre care vorbeste Sfantul Pavel la Rom. 2, 29. Nepatimirea se restrange astfel la suflet si la lucrarile lui. Sufletul "practic" este tronul ei, si nu priveste mintea, ci numai sufletul.

Nepatimirea desavarsita inseamna biruinta totala asupra demonilor, o anumita stabilitate a gandului, indiferent de impresiile exterioare, si de aceea, in acest sens restrans, inseamna si o anumita stare binecuvantata, pentru ca un suflet nepatimitor ramane nemiscat nu numai spre lucruri, ci si spre amintirea lor. Astfel Evagrie, ca si Sfantul Grigorie de Nyssa, poate spune ca nepatimirea impreuna cu adevarata cunoastere a lucrurilor reprezinta imparatia lui Dumnezeu. Din acest motiv ea mai poate fi interpretata ca vesmantul de nunta despre care vorbeste Hristos.

Insa aici atingem un punct in care se poate recunoaste o anumita diferenta intre conceptia lui Evagrie despre nepatimire si cea a altor scriitori crestini pe care i-am mentionat. De fapt, se gasesc la Evagrie anumite afirmatii despre nepatimire care par sa exprime o intelegere mai mult necrestina sau cel putin mai origenista decat se poate intalni intr-alta parte.

Accentul pe care il pune Evagrie pe functia negativa este evident. Nepatimirea duce, desigur, la o cunoastere pozitiva, ca si in scrierile Sfantului Grigorie, iar cunoasterea lui Dumnezeu este scopul omului, dar caracteristic lui Evagrie ii este faptul ca in acest context simte nevoia sa puna accent pe ideea ca un suflet care prin harul lui Dumnezeu este purtat catre o astfel de cunoastere "pe aripile nepatimirii" s-a despartit de trup. Aici conceptul de nepatimire este foarte strans legat de dihotomia origenista a omului.

Intr-adevar, Evagrie considera ca iubirea se naste din nepatimire si in acest sens leaga foarte strans cele doua concepte, asa cum fac ceilalti reprezentanti ai gandirii crestine in privinta nepatimirii. Dar este interesant de observat ca numai in legatura ei cu aceasta nepatimire se poate spune ca iubirea insasi inlatura patimile, ca insufleteste indelunga rabdare, ca imblanzeste mania, ca produce smerenie si distruge mandria, in vreme ce iubirea in sine se spune ca nu-L are decat pe Dumnezeu, pentru ca ea este Dumnezeu.

Aceasta afirmatie pare intr-o anumita masura sa excluda chiar accentul restrans pe care Sfantul Clement il pune pe elementele emotionale ale expresiilor iubirii. Asa cum vom vedea, exclude intr-adevar conceptia Sfantului Maxim despre dragoste ca avand toate virtutile. De fapt, Evagrie este chiar dornic sa sublinieze pozitia sa sub acest aspect, intrucat el afirma explicit ca acela care se despatimeste este intr-adevar liber de virtutea rabdarii, in acelasi fel in care cel care este desavarsit este liber de infranare. Evident, ambele sunt "excluse", pentru ca nu mai sunt considerate necesare. Vita practica este o etapa intreaga, ce trebuie parcursa si lasata in urma.

Poate ca mai trebuie adaugate cateva referiri care se regasesc la Evagrie cu privire la nepatimire, ca ceva pur "negativ", ca golire a sufletului, care se realizeaza spre folosul mintii, elementul dumnezeiesc din om. Evagrie face aici o diferenta foarte clara intre suflet si minte, restrangand nepatimirea la sfera celei dintai.

O alta expresie a acestei perspective este afirmatia lui Evagrie, ca un semn al nepatimirii (adica al detasarii de suflet) il reprezinta faptul ca mintea este atat de libera, incat incepe sa-si recunoasca propria splendoare. De asemenea, Evagrie spune ca nepatimirea apartine sufletului rational care tagaduieste dorintele lumesti, afirmatie care, in contextul ei, indica faptul ca el nu ar accepta intrebuintarea pozitiva a termenilor dorinta si placere, asa cum o intalnim, de exemplu, la Sfantul Grigorie de Nyssa.

Mai trebuie, in sfarsit, observat ca Evagrie spune ca nu este posibil sa-i iubesti pe toti oamenii la fel, dar ca este posibil sa traiesti apatos cu ei. Aici Evagrie reveleaza clar un concept de apateia, pe care il intelege ca echilibru in sens "negativ", un fel de nealipire, neostilitate, dar nu ca echilibru in sens pozitiv, cum ar fi iubirea egala pentru toti semenii. Nepatimirea se apropie aici foarte mult de indiferenta stoica, iar relatia ei cu iubirea pare sa fie vazuta ca fiind doar in raport cu dragostea pentru Dumnezeu, in vreme ce iubirea pentru aproapele este restransa de circumstante care se depasesc numai printr-o atitudine "pasiva" a nepatimirii.

Nu este greu de observat aici ca interesul fundamental al lui Evagrie in legatura cu virtutile consta in faptul ca ele biruiesc (si echilibreaza) patimile, stabilind astfel o liniste interioara in suflet, care permite mintii sa se inalte catre Dumnezeu si ca aceste virtuti implica o utilizare pozitiva a facultatilor sufletului, numai in sensul ca ele aduc aceste facultati la pacea launtrica.

Conceptia Sfantului Maxim Marturisitorul despre nepatimire si influenta evagriana

In multe privinte Sfantul Maxim impartaseste convingerile lui Evagrie, de care este puternic influentat sub acest aspect. Sfantul Maxim este de acord cu Evagrie ca nepatimirea se leaga strans de implinirea virtuoasa a poruncilor, cu toate ca o depaseste. La fel ca si Evagrie, considera ca nepatimirea inseamna nu numai eliberare de influenta irationala a lucrurilor, ci si de gandul la lucruri si ca ideile lucrurilor trebuie sa fie doar intelesuri simple. El mai subliniaza si ca iutimea si concupiscenta trebuie sa se detaseze atat de lucruri, cat si de nalucirile cauzate de ele.

Pe aceeasi linie de gandire, Sfantul Maxim - in stransa asociere cu Evagrie - isi dezvolta in Gnost. gandirea sa mistica despre cea de a sasea zi, care simbolizeaza dezvoltarea naturala a virtutilor "practice" si care este urmata de a saptea zi, a cunoasterii naturale, si de a opta zi, care inseamna indumnezeirea. Conform acestei speculatii, a sasea zi se poate sarbatori fie dupa lege, prima etapa, fie dupa Evanghelie, o a doua etapa, desavarsita, in primul caz, omul scapa din tirania patimilor trecand prin Marea Rosie in desertul eliberarii de patimi, adica apateia negativa, dar ajunge si la o trecere finala, prin Iordan, in pamantul fagaduit al virtutilor.

In al doilea caz, chiar si prima miscare a pacatului este inabusita in totala nepatimire, care duce la stergerea gandurilor nepatimase si chiar a inchipuirilor simple, o trecere mai inalta, prin Marea Rosie, in pustiul apateia-ei desavarsite, din care omul poate intra, prin har, in pamantul fagaduit al cunoasterii dumnezeiesti si poate deveni el insusi templu al Duhului Sfant. In ambele cazuri nepatimirea, Sabatul pustiei, implica astfel o golire pura, dar tot in ambele cazuri ea duce la lucrari pozitive: in virtuti si in contemplarea mai inalta, insa trebuie sa observam, la fel ca si von Balthasar, ca desi schema gandirii este evagriana, accentul special al lui Evagrie este pus pe aceasta golire negativa a nepatimirii, in vreme ce Sfantul Maxim permite si o lucrare naturala a virtutilor in stransa legatura cu nepatimirea. Dar desigur ca acest lucru nu-l impiedica sa vorbeasca despre Sabat ca despre o incetare desavarsita a actiunii patimilor.

Astfel, exista la Sfantul Maxim, pe de o parte, un accent clar pe nepatimire, ca fiind in sine o functie intru totul "negativa", o golire de patimi. Sub acest aspect, influenta lui Evagrie este evidenta. Putem chiar observa ca atunci cand Sfantul Maxim, urmand traditia generala crestina, asociaza foarte strans nepatimirea cu iubirea, acest lucru influenteaza in parte felul in care prezinta el iubirea. Astfel, arata ca, de exemplu, iubirea desavarsita nu numai ca dispretuieste patimile, dar chiar si aceasta viata in sine, ca si moartea, un bun exemplu pentru felul in care conceptul nepatimirii a nuantat intrucatva notiunea iubirii.

Insa nepatimirea si iubirea sunt amandoua integrate intr-o dezvoltare psihologica ce ofera o explicatie foarte clara a felului in care este inteles caracterul iubirii. Vita practica implica o buna intrebuintare a mijloacelor umane, care duce la o stare purificata a sufletului, in care discernamantul devine posibil, si tocmai din acest discernamant rezulta nepatimirea, din care odrasleste iubirea desavarsita.

Aspectul crucial este acela ca nepatimirea presupune o intelegere lina si nepatimasa a creatiei lui Dumnezeu, un discernamant rational si, prin urmare, acest aspect defineste caracterul ei. Nepatimirea nu este la Sfantul Maxim dispret pentru lumea creata, iar dragostea care izvoraste din nepatimire este dragostea pentru Dumnezeu ca Ziditor, dragoste care nu exclude niciodata al doilea aspect al sau: iubirea de semeni.

Mai trebuie poate adaugat aici ca, in deplin acord cu accentul pe discernamant, Sfantul Maxim subliniaza si relatia stransa dintre nepatimire si smerenie. Am vazut ca smerenia, corespondent pozitiv al mandriei, este in primul rand a facultatii rationale, iar asocierea nepatimirii si a smereniei subliniaza tocmai ca trebuie implicate toate facultatile sufletului. Cadrul psihologic al acestei asocieri este, desigur, acela ca omul, in cunoasterea sa partiala, cunoastere mereu amenintata de patimile facultatilor patimitoare, trebuie sa se detaseze de patimi si, in acelasi timp, sa se smereasca, intrucat cunoasterea lui este limitata.

Asadar, nepatimirea nu este numai o pregatire pentru cunoastere, adica pentru o intrebuintare deplina si corecta a facultatii rationale, ca si a mintii, dar si un partener in intrebuintarea buna a facultatii rationale, si anume in smerenie. Aceasta intrebuintare buna este, desigur, conceputa aici in termeni negativi, dar, cu toate acestea, ea implica o intelegere adevarata apropriilor conditii ale omului.

O transformare din interior a conceptului de nepatimire

Influenta evagriana asupra conceptiei Sfantului Maxim despre nepatimire pare sa se modifice partial, pe baza integrarii acestui concept in perspectiva sa generala asupra restaurarii si desavarsirii umane. Dar mai important este faptul ca putem recunoaste inca un aspect al nepatimirii in scrierile sale, o intelegere pozitiva a ei. Se pare de fapt ca, daca intelegerea traditionala a apateia-ei a nuantat intrucatva conceptia sa despre iubire, aceasta notiune a iubirii a nuantat intr-o mult mai mare masura conceptia sa despre nepatimire.

Putem vedea aceasta tendinta mai intai in descrierea pe care Sfantul Maxim o face nepatimirii lui Dumnezeu, nepatimire pe care omul o imita. Dumnezeu, Care este si bun si nepatimitor, manifesta aceste doua atribute tocmai in iubirea Lui egala pentru toti. Aspectul echilibrului, atat de intim legat de conceptul nepatimirii, se transfera astfel in planul tratarii egale a celorlalti, si tocmai asocierea bunatatii si a nepatimirii este cea care permite schimbarea de accent. insa rezultatul este ca notiunea de nepatimire in sine este inzestrata cu un element de activitate.

Aceasta tendinta se poate acum recunoaste si la nivel uman. Mai intai se stabileste o asociere stransa intre nepatimire si iubire. Observam ca Sfantul Maxim descrie, in mai multe randuri, starea de nepatimire, in asa fel incat ea devine aproape identica cu iubirea. Infranarea totala de la patimi si iubirea desavarsita a tuturor sunt strans unite. Cel care dispretuieste toate patimile este totodata liber de dispretul aproapelui, adica isi manifesta dragostea de aproapele. Prin urmare, o nepatimire nedesavarsita inseamna o iubire nedesavarsita. Cel care este desavarsit in iubire a atins totodata culmea nepatimirii, ambele ducand la desfiintarea diferentei dintre "iudeu si elin" etc, de la Gal. 3: 28. Nepatimirea si iubirea nepartinitoare sunt aproape acelasi lucru, atat pentru oameni, cat si pentru Dumnezeu.

Prin urmare, Sfantul Maxim nu este deloc gata sa accepte ideea evagriana a nepatimirii in raport cu aproapele, care necesita mai putin decat iubirea nepartinitoare fata de toti, desi este foarte constient de dificultatile pe care le implica o astfel de cerinta. Daca vrem sa facem o distinctie clara sub acest aspect, cu siguranta ca aceasta activitate este atribuita iubirii si nu nepatimirii, dar pare tot atat de clar ca aspectul echilibrului in conceptul de nepatimire a fost transferat necesitatii de nepartinire in lucrarea iubirii desavarsite.

Acum putem sa mergem mai departe. Am vazut deja ca Sfantul Maxim doreste mai mult decat Evagrie sa sublinieze relatia stransa dintre nepatimire si iubire si totodata faptul ca pentru el, nepatimirea se integreaza intr-o perspectiva generala a restaurarii desavarsirii umane, care antreneaza toate facultatile omului.

Am observat ca acest ultim aspect modifica notiunea de nepatimire in sensul ei negativ. Dar acum poate fi confirmat dintr-o latura pozitiva. Fiindca Sfantul Maxim spune explicit ca un suflet desavarsit, ne amintim ca nepatimirea este in primul rand legata de desavarsirea sufletului, este acela ale carui puteri patimitoare tind in intregime catre Dumnezeu. Dumnezeu este El insusi nepatimitor, iar nepatimirea omului trebuie sa fie o imitare a nepatimirii lui Dumnezeu. Dar imitarea presupune o dispozitie volitionala, o intentie, spune Sfantul Maxim tot asa cum virtutea tine de gnomi.

Asadar, energia naturala a omului este cea care se elibereaza si se dezvolta in imitarea lui Dumnezeu, desi, desigur, ea conlucreaza cu harul divin in comuniune cu Hristos, care este Dumnezeu si Om. Iar aceasta energie naturala trebuie sa fie a omului intreg, alcatuit din trup si din suflet, din elemente sensibile si inteligibile, intrucat acest lucru este in acord cu principiul naturii sale.

Asadar, nepatimirea nu poate fi doar un fel de golire. In aspectul ei negativ, ea este o golire de patimi, dar in aspectul ei pozitiv se leaga de buna intrebuintare a tuturor facultatilor omului in perspectiva scopului sau dumnezeiesc si in slujba iubirii. Sfantul Maxim spune acest lucru explicit intr-un pasaj din Thal 54, unde arata ca habitus-ul nepatimirii nu este numai o conditie negativa pentru atingerea contemplarii si a adevaratei cunoasteri, o stare de pace in sine, ci si o stare in care "fata" unei minti nepatimase, dispozitia psihica a omului se inalta spre lauda lui Dumnezeu, fata formata din multe si variate virtuti. Asadar, nu in golirea de sine il lauda omul pe Dumnezeu, ci intr-o plinatate a virtutilor sale, care sunt ale naturii sale, iar aceste virtuti sunt multiple, ele variaza dupa insasi varietatea alcatuirii omului, dupa diferentierea facultatilor sale naturale.

In incheiere vom spune ca, intrucat conceptul de nepatimire la Sfantul Maxim este atat de strans asociat cu lucrarile pozitive ale iubirii, vom intelege acum de ce il intereseaza mai putin stabilirea unui simplu echilibru intre virtuti si patimi decat sublinierea functiilor pozitive ale diverselor facultati ale sufletului uman, asa cum se dezvolta ele intr-o viata multipla de virtute. Am vazut ca aceasta atitudine nu este impartasita de Evagrie si ca, prin urmare, Sfantul Maxim, in ciuda influentei doctrinei evagriene a virtutilor si a patimilor, se apropie aici mai mult de alti scriitori crestini care au utilizat conceptul de nepatimire in teologia lor.

Dar atunci, concluzia fireasca este ca tocmai ideea de om ca microcosmos creat, investit cu misiunea de mediator este aceea care serveste cel mai bine prezentarii pozitiei Sfantului Maxim cu privire la functia pozitiva a virtutilor in raport cu diversele facultati ale omului. Pe el nu il intereseaza, ca pe Evagrie, indepartarea de elementele inferioare ale omului, ci restaurarea si reintegrarea omului ca intreg.

Insa aceasta reintegrare trebuie sa se savarseasca in iubire.

Lars Thunberg

.

12 August 2007

Vizualizari: 2716

Voteaza:

Starea de nepatimire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE