Tehnici de pictura
Tempera:
Picturi executate in tempera se intalnesc din cele mai vechi timpuri, la grecii antici, egipteni, tehnica preluata apoi de bizantini in pictura icoanelor pe lemn.
Traditia icoanelor pe lemn in tempera s-a pastrat aceeasi timp de sute de ani, tehnica si modul de pictare pastran-du-se in anumite manuale de pictura, asa zisele "Erminii". Suportul de pictat este lemnul foarte bine uscat, peste care se aplica un grund special din clei de oase, praf de creta, putin ulei de in sau chiar miere ori sapun de casa, pentru a conferi grundului elasticitate. Peste acest grund se face desenul, apoi se picteaza tema propriu-zisa. Pentru o icoana in stil bizantin, culorile de tempera cu emulsie de ou, sunt cele mai potrivite caci in aceasta tehnica se cere ca culorile sa se usuce relativ repede pentru a le putea modela. Din aceasta cauza culorile de ulei sunt total nepotrivite datorita perioadei lungi de uscare. Ca liant, pentru culorile de tempera se foloseste o emulsie de ou, ceea ce le confera culorilor prospetime si rezistenta in timp.
La finalul picturii icoanei aceasta se lacuieste cu un vernis special, dar numai dupa o perioada de cateva zile, chiar saptamani, ca sa aiba timp sa se usuce atat grundul de pe icoana, cat si stratul de culoare. Daca pictura nu este bine uscata, culorile se vor innegri in timp si se vor ingalbeni.
In pictura monumentala bisericeasca, tehnica in tempera nu este la fel de rezistenta in timp ca si fresca, pentru ca pictura in tempera este formata propriu-zis dintr-o pelicula de culoare. Aceasta, in anumite conditii neprielnice ar putea sa se decojeasca, pe cand pictura in fresca formeaza un corp comun cu suportul sau - stratul de var- datorita procesului de carbonatare a varului.
Ulei:
Pictura in ulei isi are inceputul probabil inainte de secolul al X-lea, iar apoi dupa Renasterea din Italia va lua locul celorlalte tehnici de pictura datorita usurintei lucrului si a folosirii culorilor. De asemenea avea si avantaje: se puteau obtine diferite efecte prin pensulatie, atat transparenta, cat si opacitate, in functie de concentratia de ulei in pigment. Pictura in ulei se poate realiza pe orice suport, in strat subtire sau in pasta. Toate aceste efecte erau perfecte pentru o pictura realista, asa cum se prefera deja in Apus.
Folosita in pictura monumentala este una dintre cele mai putin rezistente tehnici. Din cauza peliculei impermeabile de ulei umezeala din perete poate exfolia stratul de culoare. Tot asa, din exterior, se poate forma condens pe suprafata picturala.
Vitraliul:
Vitraliul este tehnica de pictura obtinuta din imbinarea unor bucati de geamuri diferit colorate. Vitraliul a inceput sa fie folosit cand tehnica mozaicului era in declin. In Apus, ferestrele in vitraliu vor excela in complexitate in perioada gotica, in acea perioada bisericile gotice erau foarte impunatoare si inalte, de aceea era nevoie de mai multa lumina. Ferestrele s-au marit, spatiul dintre geamuri s-a micsorat, peretii nu mai erau pictati si astfel s-a recurs la vitraliu, singurul mijloc prin care s-ar fi putut da culoare interiorului bisericii.
Tehnica este una grea, caci necesita unelte si cuptoare speciale pentru prelucrarea sticlei. Colorarea acesteia se face cu oxizi metalici rezistenti la temperaturi inalte de 1200 grade C. Pentru realizarea unui vitraliu se face pentru inceput un desen cat mai simplu, impartit in zone colorate. Apoi se face acelasi desen pe un carton care se decupeaza dupa fiecare zona colorata. Bucatile de carton se lipesc de sticla colorata potrivit culorii respective. Apoi se taie sticla la dimensiune si se reface mozaicul acum din sticla, lipind cu sine subtiri de plumb bucatile intre ele.
Intr-o biserica ortodoxa pictata se pot monta vitralii, cu conditia sa fie mai simple, pentru a nu incarca prea mult spatiul interior, sau ca sa nu concureze cu peretele deja pictat.
Pictura in ceara
Aceasta este o tehnica la care s-a renuntat, cu toate ca era folosita inca din antichitate. Pentru aceasta tehnica se foloseste ceara de albine expusa 10-20 de zile la soare, apoi topita repetat in apa curata. Diluata cu esenta de terebentina, ceara astfel pregatita se amesteca pe paleta cu pigmentii. Icoanele sau tablourile in ceara aveau avantajul ca prezentau culori mate, catifelate care nu se ingalbeneau in timp si nu se cra-pau. Erau insa sensibile la zgarieturi, lovituri si temperaturi ridicate.
Tot o tehnica pierduta, dar mult mai complicata era pictura cu ceara calda, numita encaustica. Dupa unele studii s-a ajuns la concluzia ca suportul folosit trebuia sa fie cald. Culorile amestecate cu ceara, de asemenea se mentineau ca o pasta tot cu ajutorul caldurii. Chiar si incaperea, unde se lucra, trebuia sa aiba o temperatura ridicata constant, iar culoarea se aplica cu spatule sau pensule aspre "din prima" fara reveniri. Astazi, datorita conditiilor pretentioase, nu se mai foloseste pictura in encaustica.
In zilele noastre, pentru o pictura reusita, cel mai sigur este sa se foloseasca vechile tehnici dupa indicatiile din Erminii, dar si tehnica potrivita pentru suportul pe care se doreste pictarea (perete, lemn, panza). Garantarea unei picturi sau icoane reusite o reprezinta insasi vechile icoane sau biserici care au dainuit sute de ani. Chiar daca nu detineau tehnicile din zilele noastre, pictorii din vechime detineau insa rabdare, experienta, daruire, talent si frica de Dumnezeu.
Pictor Aurora Oltean
Sursa: Grai Romanesc
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.