Temeiuri neotestamentare pentru voturile monahale

Temeiuri neotestamentare pentru voturile monahale Mareste imaginea.


Temeiuri neotestamentare pentru voturile monahale

Generalitati

Dintre toate creaturile, omul a avut si are o constitutie si o menire cu totul aparte. Creat "dupa chipul" lui Dumnezeu, el trebuia sa se ridice deasupra lumii in care traia, care ii fusese data in stapanire de insusi Creatorul tuturor si sa se asemene, prin virtuti, cu El.

El nu si-a onorat chemarea, s-a aratat neascultator si parasind calea virtutii, a apucat calea pacatului. Dumnezeu, insa, n-a ingaduit sa fie data pierzarii creatura sa cea mai iubita. De aceea, intocmai ca un tata iubitor, l-a condus pe acesta pe cai si prin mijloace diferite, de la starea de pruncie la cea de maturizare spirituala.

I-a dat legi si i-a prevazut pedepse pentru eventualitatea nerespectarii lor, legi care aveau sa-l conduca intocmai ca un pedagog spre realizarea chemarii lui. "Iar cand a venit plinirea vremii", cand omenirea era pregatita sa asculte direct voia lui Dumnezeu, care duce la desavarsire, "a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau". Acesta, imbracand firea umana, fara pacat, a aratat in propria Sa viata felul de viata desavarsit, la care omul era chemat. A implinit intocmai in viata Lui voia lui Dumnezeu, exprimata in Legea Veche si mai mult decat atat, a plinit imperfectiunea acestora, a desavarsit-o. Pentru ca Legea Veche era imperfecta. Imperfectiunea consta in modul in care era expusa voia lui Dumnezeu si a fost determinata de imperfectiunea firii omenesti, de care, mijlocitorul Legii celei Vechi a trebuit sa tina seama.

Legii celei Vechi, Fiul lui Dumnezeu i-a adaugat un element nou, sfaturile evanghelice, a caror implinire aduce un plus de desavarsire, care se deosebesc de acestea sub urmatoarele aspecte :

a) Porunca este o regula general obligatorie, a caror implinire este necesara. Sfatul este un indemn care face apel la voia omului spre realizarea unui bine mai inalt, a carui tinta este desavarsirea. Porunca este obligatorie, pe cand sfatul ramane la latitudinea celui ce-l realizeaza.

b) Porunca presupune constrangere, limitarea libertatii, pe cand sfatul, din contra, presupune indelunga deliberare si libertate de alegere. Prima cadreaza cu omul supus unei puteri din afara, cealalta cu omul liber.

Sfatul cadreaza in mod obligatoriu, deosebit, cu cei care traiesc in stare de har : "Harul lasa loc celor desavarsiti cu duhul de a avea vointa lor si libertatea de a face ce voiesc si de a se intoarce incotro voiesc".

c) Porunca, fiind valabila pentru toti oamenii, vizeaza minimum virtute pe care orice om il poate realiza. Sfatul, din contra, diferentiaza pe oameni dupa aptitudini si dupa zelul pe care-l nutresc fiecare pentru implinirea Legii Domnului.

Mantuitorul insusi subliniaza acest aspect: El spune ca "nu toti oamenii pot cuprinde cuvantul acesta" (nu toti oamenii sunt facuti pentru poruncile Domnului la tensiune inalta de sfat - Matei 19, 11). In acest sens graiesc si unele scrieri alcatuite inca de pe vremea crestinismului primar. "Daca poti purta intreg jugul Domnului - zice autorul scrierii intitulate "Invatatura celor 12 apostoli" - veti fi desavarsit; daca, insa, nu esti in stare, fa ceea ce poti".

Autorul lucrarii "Pastorul lui Herma" adauga: "Pazeste poruncile Domnului si vei fi cercat si inscris in numarul celor ce pazesc poruncile lui. Daca, insa, vei adauga pe langa cele poruncite de Domnul vreun oarecare bine, iti vei cistiga vrednicie mai mare si mai onorat vei fi la Domnul decat aveai sa fii".

Cel ce implineste mai mult decat ceea ce este neeesar pentru mantuirea sa, este in mod firesc mai inaintat pe calea desavarsirii. Numai unul ca acesta "nu trebuie sa se laude cu faptele sale si sa se creada pe sine mare, ci sa fie sarac cu duhul; daca se face partas al harului, sa nu se creada pe sine ca a ajuns ceva".

Sfaturile Evanghelice

1. Sfatul evanghelic al saraciei

Inainte de a vorbi despre sfatul evanghelic al saraciei, este necesar sa expunem invatatura Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti referitoare la bunurile materiale.

Spre deosebire de vechile curente filozofice si de mitologiile orientale, dupa care materia, opera Demiurgului celui rau - este rea prin sine si sediul raului, dupa invatatura Sfintei Scripturi materia este opera lui Dumnezeu si, ca tot ceea ce a creat El, este "buna foarte" (Facere l, 31).

Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gura de Aur, a creat si a dispus totul spre slujirea si folosinta omului. Astfel, pentru om a creat cerul, marea, pamantul, aerul si toate cele cuprinse in ele. Pentru om a fost creat soarele si stelele, anotimpurile, zilele si noptile. Omul a fost creat ultimul, ca o incoronare a intregii opere divine, ca stapan, cap si coordonator al ei, asa cum de altfel reiese din descrierea naturii in asteptarea omului. "Si daca natura intreaga a fost alcatuita, cerul fiind incununat de stele, pamantul stralucind de flori, campiile fiind imblesugate de plante si copaci, lacurile si izvoarele misunind de pesti si vazduhul rasunand de cantecul zglobiu al pasarilor, .a cerut trupul pe capul sau, orasul pe conducatorul sau, creatia pe imparat, adica pe om".

Omul a fost asezat in lume intocmai unui imparat, in palat stralucitor, fiind el pe pamant ceea ce Dumnezeu este in cer.

In Vechiul Testament virtutea este rasplatita cu abundenta de bunuri materiale. Astfel, patriarhii sunt prezenti ca oameni indestulati, care chivernisesc cu intelepciune bunurile incredintate lor (Geneza 26, 13-24). Amintim, de asemenea, bunurile cu care a fost daruit Iov inainte si dupa incercarea sa.

Nici in Noul Testament nu sunt dispretuite bunurile materiale ci sunt considerate bunuri, mijloace indispensabile pentru mentinerea vietii, pentru promovarea virtutii. In parabolele Sale, Mantuitorul vorbeste deseori despre imparati si instariti care-si incredinteaza bunurile slujitorilor lor, cu scopul ca ele sa fie bine chivernisite si chiar inmultite (Matei 25, 14-30). Numai ca folosirea bunurilor trebuie facuta cu prudenta, pentru ca nu cumva din stapan al acestora, omul sa devina sclavul lor. In acest scop, Mantuitorul atrage atentia ascultatorilor, zicand.: "Nimeni nu poate sluji la doi stapani, caci, ori va iubi pe unul si va uri pe celalalt, ori va tine la unul si va nesocoti pe celalalt; nu poate sluji in acelasi timp lui Dumnezeu si lui Mamona" (Matei 6, 24). Pentru ca acolo unde este comoara este si inima (Matei 6, 21). Acest adevar este subliniat de Mantuitorul printr-o seama de parabole, dintre care amintim: parabola bogatului caruia i-a rodit tarina (Luca 12, 16- 21) si parabola bogatului nemilostiv (Luca 16, 19-31).

Tragand o concluzie la toate cele zise in parabole, Mantuitorul spune : "Cat de anevoie vor intra cei bogati in imparatia lui Dumnezeu. Mai lesne este sa treaca o camila prin urechea acului, decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu" (Luca 18, 24-25).

Acelasi lucru fac si Sfintii Parinti cand scot in evidenta acest aspect si biciuiesc fara mila pe cei stapaniti de patima lacomiei. Asa de exemplu, Sf. Ioan Gura de Aur urmareste pe cel bogat peste tot: in piata, acasa, la masa, aratand contrastul dintre viata sa plina de placeri si lux si viata de mizerie a celor saraci si napastuiti. Imaginea pe care o prezinta este, de asemenea, la fel cu cea a bogatului nemilostiv din Evanghelie. Ca si acela, asa si acestia, pe cand dispun de lazi multe si pline de haine si impodobesc cu aur, argint si pietre scumpe calul pe care se plimba, casa inca si vasele de rand, trec cu vederea pe cel creat dupa chipul lui Dumnezeu, care asteapta gol si tremurand. Pe cand acestia mananca si beau peste masura, lasa pe fratele lor in lipsa de cele necesare. Pe cand risipesc in zadar bunurile materiale hranind caini si ursi, lasa pe Hristos sa moara de foame.

Acelasi lucru il fac toti Parintii Capadocieni, dar mai ales Sf. Vasile cel Mare. El face un aspru rechizitoriu bogatilor, zicand : "Iti spun toate acestea, ca vreau sa te sustragi putin de la gandurile care te framanta si sa reflectezi putin asupra acestui aspect. Ai atatea pogoane de pamant, ai livezi de pomi fructiferi, ai munti, campii, vai si rauri. Ce se va intampla cu toate acestea ? Nu trei coti de pamant te vor cuprinde ? Nu va fi de ajuns greutatea catorva pietre pentru a pastra bietul tau trup ? Pentru cine te obosesti ? Pentru cine nedreptatesti ? De ce aduni cu mainile tale material pentru focul cel vesnic? N-ai sa te trezesti niciodata din aceasta betie ? Mintea ta nu se va insanatosi ? Nu-ti vei aduce inaintea ochilor tribunalul lui Hristos ? Cum te vei dezvinovati cand te vor inconjura cei nedreptatiti si te vor acuza fata de dreptul judecator? Ce vei face? Ce acuzati vei plati? Ce martori vei aduce? Cum vei insela pe judecatorul care nu se lasa mintit ? Acolo nu va fi avocat, nu va pleda nimeni in asa fel incat judecatorul sa nu vada adevarul." si incheie cu urmatorul sfat : "Sa ascultati de sfetnicul cel bun, de Hristos, care v-a iubit, care s-a saracit pentru noi tocmai ca noi sa ne imbogatim cu saracia lui" (II Cor. 8, 9), care s-a dat pe sine pret de rascumparare pentru noi".

Porunca Mantuitorului referitoare la bunurile materiale este de a le folosi pe acestea in masura in care fiecare are nevoie de ele. Aceasta porunca era general valabila pentru toti aceia care, desi doreau sa-si mantuiasca sufletul, ramaneau tributari vechilor conceptii de viata si urmarilor pacatelor. Pentru cei care voiau sa progreseze pe calea desavarsirii da statul renuntarii la toate bunurile materiale asigurandu-i pe acestia ca de cele necesare acestei vieti se va ingriji Dumnezeu. "Nu va ingrijiti de viata voastra, gandindu-va ce veti manca sau ce veti bea, nici de trupul vostru, gandindu-va cu ce va veti imbraca. Oare, nu este viata mai mult decat hrana si trupul mai mult decat imbracamintea ? Priviti la pasarile cerului: ele nici nu seamana, nici nu secera, nici nu strang nimic in granare si totusi, Tatal vostru cel ceresc le hraneste" (Matei 6, 25-26).

Sfatul evanghelic al saraciei este formulat si mai clar in convorbirea Mantuitorului cu tanarul bogat care intreaba pe Iisus ce trebuie sa faca pentru a mosteni viata vesnica. Mntuitorul i-a zis ca, pentru aceasta este necesara implinirea unui minimum de porunci : "Daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile.- sa nu ucizi,-sa nu preacurvesti, sa nu furi, sa nu faci marturie mincinoasa, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Dar tanarul nu se multumea cu atat, ci voia sa fie desavarsit. Mantuitorul Hristos ii spune : "Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da pretul lor saraci-L lor si vei avea comoara in cer. Apoi vino si urmeaza-Mi" (Matei 19, 16- 25; Luca 18, 18-27).

Talcuind aceasta pericopa, Sf. Ioan Gura de Aur sublinia ideea ca tanarul bogat n-a venit sa ispiteasca pe Domnul, ci pentru ca, sincer, dorea desavarsirea. El spune : "Daca ar fi venit sa ispiteasca pe Hristos, Evanghelistul ne-ar fi descoperit si acest lucru, precum a facut si cu altii, de exemplu cu carturarul. Iar daca evanghelistul ar fi omis lucrul acesta, desigur ca Hristos l-ar fi vadit printr-o respingere deschisa sau printr-o aluzie, cel putin pentru evitarea impresiei ca El ar fi fost inselat fara sa observe. Daca tanarul s-ar fi apropiat cu intentia incercarii, nu s-ar fi indepartat intristat de cele auzite. Asemenea sentiment noi nu gasim la nici un fariseu; acestia se umpleu de manie ori de cate ori erau siliti la tacere".

Consecvent cu sine insusi, Mantuitorul este primul implinitor al sfatului evanghelic referitor la renuntarea totala si libera la bunurile materiale. Acest lucru reiese cu prisosinta din convorbirea cu un carturar, care si-a exprimat dorinta de a-l urma. Stiind ca cuvantul carturarului nu era inspirat din convingerea ca Iisus este Mesia cel promis patriarhilor, ci de ideea ca in eventualitatea in care Iisus ar intemeia o imparatie, El ca sfetnic s-ar imbogati, Domnul ii raspunde : "Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde sa-si plece capul" (Matei 8, 18). Cu alte cuvinte, se inseala cel ce crede ca se poate imbogati in preajma lui Iisus sau ca poate duce o viata plina de confort; El, Fiul Omului, nu dispune nici de cele mai elementare conditii de viata.

Din cuvintele Mantuitorului, in contextul caroxa este formulat sfatul renuntarii la bunurile materiale, desprindem ideea ca nu recomanda saracia de dragul saraciei, ca si cand aceasta ar fi prin sine izvor de virtuti, iar posedarea bunurilor materiale ar fi izvor al pacatelor. Mantuitorul recomanda renuntarea la bunurile materiale ca o cale mai sigura de a evita ispitele, in al doilea rand, recomanda renuntarea la bunurile materiale in vederea ajutorarii semenului aflat in lipsuri, in vederea milosteniei, in vederea concretizarii iubirii fata de semenul aflat in stramtorare. Milostenia este, deci, cea care da valoare si sens renuntarii de buna voie la bunurile personale. Autorul epistolei lui Barnaba scria la vremea sa : "La toate sa faci partas pe aproapele tau si nimic sa nu socotesti a fi doar proprietatea ta, pentru ca daca sunteti partasi in cele stricacioase, cu atat mai mult se cuvine sa fiti in cele nestricacioase". Dorinta de desavarsire a vietii si implinirea nu numai a poruncilor Domnului, ci si a sfaturilor pe care le-a dat El, a facut ca in Biserica crestina primara de la Ierusalim toti cei ce aveau averi, venind la crestinism, vindeau averile si depuneau totul la picioarele Apostolilor: "Iar multimea celor ce au crezut aveau o inima si un suflet si nici unul din ei nu zicea de averea lui ca este a lui, ci toate le erau comune. Si nu era nimeni dintre ei lipsit" (F. Ap. 4, 32-33).

Sfantul Ioan Gura de Aur, cel care a implinit ca putini altii sfatul evanghelic al renuntarii la bunurile materiale, a facut din milostenie cea mai inalta dintre virtuti. Ea da sens si celorlalte virtuti si fara ea, oricare dintre acestea isi pierde valoarea. "Milostenia - zice el -- da multa indrazneala catre Hristos. Ca o imparateasa intra in absidele ceresti si puterile carora li s-au incredintat portile cerului, daca vad milostenia intrand, cu mult respect deschid portile pentru ea celorlalte virtuti. Daca vad pe acestea venind fara milostenie, inchid portile". Dar Sfintii Parinti privesc renuntarea la bunurile materiale si din alt punct de vedere. Vad in renuntare o cale mai sigura care duce la desavirsire, pentru faptul ca acela care renunta la bunurile materiale este scutit de griji si poate implini cu mai multa usurinta poruncile Domnului, in acest sens spune Sf. Grigorie de Nazianz: "Am venit in lume ca sa ne razboim cu diavolul, care e despoiat de toate lucrurile si nu are nimic, de aceea trebuie sa fim si noi despuiati de toate puterile pentru a-l invinge. Cel ce lupta imbracat cu unul care nu e imbracat, mai usor ajunge doborat la pamant, fiindca are mai multe locuri de unde poate fi prins. Daca voiti sa va bateti curajos cu diavolul, lepadati ce aveti, ca sa nu va tranteasca la pamant, caci toate lucrurile lumii ce sunt, decat haina ce te impiedica, in care cu cat ai mai multe, cu atat esti mai usor de invins". La fel gandeste si Sfantul Vasile cel Mare : "descarcandu-ne de povara adunarii bogatiilor, iti indrepti pasii catre o viata iubitoare de saracie si lipsita de orice placere hotarandu-te a-l urma pe Hristos, alearga catre viata cea purtatoare de cruce a monahilor" sau "cand intr-adevar iti parasesti averea, sa fii neclintit, ci incredinteaza-te, fara nici o indoiala, ca trimiti toate acestea la cer, ascunzandu-te in pantecele celor saraci si iarasi le vei primi de la Dumnezeu cu prisosinta".

2. Sfatul evanghelic al fecioriei

Dupa ce omul a fost creat si asezat in paradis, a fost instituita si casatoria. Scopul ei era perpetuarea neamului omenesc si ajutorarea reciproca. Dupa caderea in pacat, scopului ei initial i-a fost adaugat un altul, al doilea, acela de a fi stavila impotriva desfraului. Pentru ca, zice Sf. Ioan Gura de Aur, prin pacatul stramosesc dorinta s-a intensificat si s-a conjugat cu un rob de alte patimi, incat era tendinta ca trupul sa domine sufletul. S-a impus casatoria pentru a-l tine pe om in limitele permise si pentru a stinge inflacararea firii.

Casatoria tine pe barbat in infranare si nu lasa pe cel cazut in desfranare ca sa moara, nu lasa ca templul sfant sa fie profanat si membrele lui Hristos sa devina madulare ale unei desfranate".

Dat fiind aportul casatoriei si al familiei in general la progresul moral al societatii, apar firesti legile care i-au aparat statornicia, din cele mai vechi timpuri. Sugestiva in acest sens este prevederea Legii mozaice ca sotul care socoteste ca trebuie sa-si lase sotia, sa-i dea carte de despartire (Deuteronom 24, 11; Ierem. 3, 1).

Referindu-se la problema despartirii sotilor, Mantuitorul Hristos o ingradeste si mai mult; o permite doar in cazul cand unui dintre ei e desfranat. El zice : "S-a zis celor de demult : cine paraseste pe femeia sa, sa-i dea carte de despartire. Eu, insa, va spun ca oricine paraseste pe femeia sa in afara de pricina necredintei, o face sa fie adultera, iar cel ce ia de nevasta pe cea parasita, comite si el adulter" (Matei 5, 31- 32; 19, 3-9; Marcu 10, 11-12; Luca 16, 12). Mantuitorul permite despartirea sotilor in caz de adulter pentru motivul ca legatura sufleteasca dintre cei doi soti s-a rupt, iar divortul vine doar sa confirme o situatie deja existenta. Pentru indisolubilitatea casatoriei pledeaza si cuvintele Apostolului Pavel care interzice despartirea sotilor pentru motive religioase. "Daca un frate are o nevasta necredincioasa si ea voieste sa traiasca mai departe cu el, sa nu se desparta de ea. Si daca o femeie are un barbat necredincios si el voieste sa traiasca mai departe cu ea, sa nu se desparta de barbatul ei" (I Cor. 7, 12-14).

Sf. Pavel infatiseaza casatoria asemeni Tainei celei mari a unirii dintre Hristos si Biserica : "Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Taina aceasta este mare, iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Efes. 5, 31-32). In afara de calea casatoriei, Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti recomanda o a doua cale, mai sigura, care aduce un plus de desavarsire in viata in feciorie. Intr-una din disputele Sale cu fariseii, referitoare la divort, ucenicii intervin si zic : "Daca asa stau lucrurile cu barbatul si nevasta lui, nu este de folos ca acesta sa se insoare" (Matei 19,10). Mantuitorul luand cuvantul, le-a zis : "Nu toti pot primi cuvantul acesta, ci numai cei carora le este dat. Fiindca sunt fameni care s-au nascut asa din pantecele mamei lor, sunt fameni care au fost facuti fameni de oameni si sunt fameni care singuri s-au facut fameni pentru imparatia cerurilor. Cine poate sa primeasca cuvantul acesta, sa-l primeasca" (Matei 19, 11-12).

El lasa fiecaruia libertatea de a alege intre viata de familie si cea de celibat, potrivit aptitudinilor si zelului fiecaruia dupa desavarsire, stiind ca "nu toti pot primi cuvantul acesta".

La randul sau, Ap. Pavel, intrebat fiind de catre corinteni cum trebuie sa-si duca viata in noua lor stare de crestini, spune ca ar dori ca toti sa fie ca el (I Cor. 7,7), insa nu omite sa adauge ca nu spune aceasta ca porunca, ci ca un sfat. Sf. Ap. Pavel da sfatul vietuirii in feciorie, in primul rand stiind incercarile la care-l pune pe om casatoria : "Dar fiintele acestea vor avea necazuri pamintesti si eu vreau sa vi le crut. Eu as vrea ca voi sa fiti fara grija" (I Cor. 7,28 si 32). Sf. Pavel conchide : "Cine isi marita fata, bine face si cine n-o marita, mai bine face" (I Cor. 7,38). Acelasi lucru spun scriitorii bisericesti si Sfintii Parinti, talcuitori autentici ai Sfintei Scripturi. Unii dintre ei, preamarind fecioria, i-au dedicat scrieri intregi.

Reluand cuvintele apostolului Pavel, autorul Constitutiilor Apostolice spune in legatura cu fecioria: "In privinta fecioriei neavand nici o porunca, o lasam in seama liberei hotarari, ca obiect de constiinta celor ce o aleg de buna voie". Iar Sf. Ignatie Teoforul scrie Sf. Policarp : "Daca cineva poate ramane in feciorie spre lauda Duhului, sa ramana cu umilinta. Fecioria spune Sf. Ioan Gura de Aur - comentand cuvintele Apostolului, este mai buna decat casatoria, pentru ca scuteste de grijile ce izvorasc din viata familiala si lasa mai multa libertate pentru a se ingriji cineva de suflet". Aseamana pe cel ce traieste in feciorie cu un om care, stand pe un loc inalt si sigur, vede jos marea si pe cei care navigheaza luptandu-se cu valurile, lovindu-se de stanci, purtati ici si colo ca niste inlantuiti de duhurile rele si pe multi inecandu-se". In acelasi timp adauga ca chemarea fecioriei se adreseaza numai celor ce au o constructie psiho-fizica aparte. Exista unii - zice el - care nu au nevoie sa recurga la siguranta casatoriei, ci imblanzesc mania firii prin posturi, privegheri, culcari pe pamant si tot felul de asperitati; pe acestia ii sfatuieste sa nu se casatoreasca, desi nu incearca sa le impuna parerea sa".

In lucrarea "Despre purtarea fecioarelor" Sf. Ciprian arata importanta fecioriei si slava la care se ridica cei ce practica fecioria. In acest sens el zice : "Cuvantul meu se indreapta direct catre fecioare, a caror glorie cu cat este mai sublima, cu atat mai multa grija trebuie sa am pentru ele. Ele sunt floarea bisericii, podoaba si frumusetea harului duhovnicesc, starea cea fireasca a nevinovatiei originare, desavarsita realizare vrednica de lauda oamenilor si cinstea ingerilor, chipul lui Dumnezeu, care imita viata cea sfanta a Domnului, devenind astfel cea mai aleasa parte a turmei lui Hristos".

Un alt traitor al vietii feciorelnice, Sf. Casian, aseamana pe cei feciorelnici cu ingerii din ceruri spunand: "Nu este nici o alta virtute care sa-i faca pe oameni atat de asemanatori ingerilor, cum este curatenia feciorelnica, caci prin curatie ei traiesc in trup ca si cand n-ar fi in trup si ca si cand ar fi duhuri curate, dupa cuvantul Sf. Ap. Pavel : "Voi nu sunteti in trup, ci in Duh" (Rom. 8, 9). Tot in acest seris zice si Sf. Grigorie de Nisa ca fecioria este o insusire principala a Persoanelor Sfintei Treimi si fapturilor ceresti in general, nu inseamna numai curatia trupeasca, ci mai ales cea sufleteasca. In conceptia Sfintilor Parinti, ea este sinonima cu nestricaciunea sau nepatimirea. Fecioria trebuie sa smulga radacinile patimilor si sa le inlocuiasca cu radacinile virtutilor, trebuie sa curete sufletul de petele pacatului si sa scoata la iveala frumusetea dumnezeiasca, adunand in sine toate virtutile". Dupa cum un arbore - zice Sf. Ioan Gura de Aur - creste si se dezvolta numai atunci cand este sadit intr-un pamant fertil, la fel viata feciorelnica produce fructele minunate ale sfinteniei numai atunci cand este sadita intr-o viata virtuoasa, altfel ramane sterila, neputand opera nici mantuirea. Dupa stim focul candelei, zice acelasi Parinte arde numai cand este ulei in candela, altfel se stinge, la fel fecioria se arata in toata stralucirea ei numai atunci cand este unita cu celelalte virtuti, altfel isi pierde toata stralucirea, asemanandu-se unui pom lipsit de frunze si flori, deci si de roade.

Cel ce aduce lui Dumnezeu numai fecioria trupului, se aseamana lui Cain, iar cel ce pe langa aceasta aduce si fecioria sufletului, se aseamana lui Abel, a carui jertfa a fost bine primita de Dumnezeu. De aceea, este justa observatia pe care o face Sf. Metodiu de Olimp cu privire la viata feciorelnica : ea merge pe pamant dar prin inaltimea ei atinge cerurile. "Cel ce petrece in feciorie - zice Sf. Ioan Hrisostom - trebuie sa fie ca si Sf. Pavel, care nu voia sa traiasca pentru altceva decat pentru a lasa sa traiasca si sa se intipareasca in el Hristos".

3. Sfatul evanghelic al ascultarii

Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul se deosebeste de toate celelalte fapturi si prin faptul ca a fost facut liber, liber fata de intreg universul si liber in luarea unei hotarari. Desi Sfanta Scriptura promoveaza libertatea personala, in vederea propasirii societatii si a familiei, ea nu este impotriva, ba din contra, sustine autoritatile omenesti. Mantuitorul spune celor ce venisera sa-L intrebe daca se cuvine supunere autoritatilor : "Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu" (Matei 22, 21). Iar Sf. Ap. Pavel scrie Romanilor: "Fiecare sa se supuna stapanirilor, caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite. De aceea, trebuie sa i se supuna (omul) nu numai din cauza pedepsei, ci din constiinta (Romani 13,1 si 5). Aceeasi idee o gasim si la Sf. Petru : "Supuneti-va pentru Domnul oricarei oranduieli omenesti, fie imparatului, fiindca este inalt stapanitor, fie dregatorilor, ca unor trimisi de el, spre pedepsirea, facatorilor de rele si spre lauda facatorilor de bine. Caci asa este voia lui Dumnezeu, ca voi prin faptele voastre sa inchideti gura celor fara cunostinta" (I Petru II, 12-15). In privinta ascultarii Sf. Ap. Pavel se adreseaza evreilor zicand : "ascultati pe conducatorii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avind sa dea de ele seama" (Evrei J3t 17) sau lui Tit cand zice : "Adu-le aminte sa se supuna stapanirilor si dregatorilor, sa asculte, sa fie gata spre orice lucru" (Tit 3,1). Slugile sa se supuna stapanirilor intru toate, ca sa fie bine placute, neintorcandu-le vorba (Tit 2, 9). Dar Sf. Ap. Pavel nu vorbeste in epistolele sale numai de ascultarea poporului fata de autoritati, ci chiar si despre o autoritate a barbatului asupra femeii, de o autoritate a parintilor asupra copiilor, de o autoritate a stapanilor fata de supusii lor. "Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri cum se cuvine in Domnul.Copiilor, ascultati de parintii vostri, caci aceasta este placut lui Dumnezeu. Slugilor, ascultati in toate de parintii vostri trupesti, nu doar cand sunt de fata pentru placerea oamenilor, ci in simplitatea inimii, temandu-va de Dumnezeu" (Col. 3, 18-22). Nu este vorba, ca si in cazul supunerii fata de autoritatea lumeasca, de o supunere care ar leza in vreun fel libertatea personala. Femeia este egala fiintial cu barbatul ei, dar supunerea ceruta de Apostol are in vedere binele familiei. Pentru ca, zice Sf. Ioan Gura de Aur, "egalitatea dintre soti aduce zazanie".

Dar, in afara de supunerea pe care fiecare ins o datoreaza autoritatilor in vederea mentinerii ordinii si a progresului societatii, Sfanta Scriptura vorbeste si despre o supunere deplina si de o ascultare totala, care duce mai lesne la desavarsire. Aceasta ascultare totala, izvorata din smerenie si din constiinta imperfectiunii firii omenesti, scuteste pe cel ce renunta la propria-i libertate de eventualitatea greselii. Aceasta pentru ca, dirijarea vointei sale a fost incredintata unor oameni competenti, unor oameni cu experienta, unor oameni desavarsiti. Temei pentru acest sfat evanghelic sunt cuvintele si exemplul Mantuitorului. Cand fiii lui Zevedei impreuna cu mama lor au venit sa-i ceara locurile de-a dreapta si de-a stanga, El le-a spus : "Stiti ca domnitorii neamurilor domnesc peste ele si mai marii lor le poruncesc cu stapanirea. Intre voi sa nu fie asa, ci oricine va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitorul vostru si oricare va vrea sa fie cel dintai intre voi, sa fie slujitorul tuturor" (Matei 20, 26-27).

Exemplul clasic de ascultare desavarsita in vederea binelui comun este insusi Mantuitorul Hristos. "El macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci s-a dezbracat pe sine insusi si a luat chip de rob si s-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 6-8).

Pentru ascultarea in smerenie pledeaza si scriitorii bisericesti. In lucrarea intitulata "Pastorul lui Herma" citim: Inchipuirea si increderea desarta in sine este un mare demon". "Invatati a va supune lepadand viclenia si mandra ingamfare a limbii voastre. Caci mai bine este pentru voi a fi gasiti mici. in turma lui Hristos, decat a fi aruncati afara din nadejdea ei pentru inaltarea voastra laudaroasa".

Sf. Ignatie Teoforul, preocupat de unitatea Bisericii, da indemn efesenilor sa se supuna episcopului, pentru ca in felul acesta se supun lui Dumnezeu". Un indemn clar la implinirea sfatului ascultarii totale da Sf. Grigorie de Nisa: "Cel ce dispretuieste frumusetile vietii acesteia si renunta la toata marirea lumeasca, trebuie sa se lepede si de spiritul sau. Lepadarea de spiritul sau, insa, consta in a nu cauta nicaieri vointa sa, ci voia lui Dumnezeu. Caci astfel va fi mai usor a implini porunca mai marilor cu bucurie si nadejde, ca serv al lui Hristos si dedat folosului comun al fratilor. Aceasta doar voieste si Domnul cand zice : "Cel ce voieste sa fie intre voi cel dintai si mare, sa fie dintre toti cel din urma si slujitorul tuturor".

Vorbind despre ascultare, Sf. Ioan Scararul zice : "Din ascultare se naste smerenia, iar din smerenie nepatimirea. Constiinta sa-ti fie oglinda supunerii tale si acest lucru iti este de ajuns". La fel si Sf. Ioan Hrisostom in omiliile sale ne spune "sa ascultam cu o vie atentie divinele invataturi si ne vom scapa, daca nu dintr-o data, cel putin incetul cu incetul de preocuparile veacului" sau: ca "Dumnezeu a stabilit diferite relatii de la inferior la superior, de exemplu intre fiu si tata, tanar si batran, sclav si liber, supus si conducator, discipol si dascal. Acestia toti nu au aceeasi demnitate, unul e mai sus si altul e mai umil, unii poruncesc si altii asculta".

In cuvantul filocalie, Diadoh al Foticeii spune ca ascultarea este bunul cel dintai in toate virtutile incepatoare, fiindca nimiceste parerea de sine si naste in noi smerita cugetare. De aceea celor ce staruiesc in ea cu bucurie li se face intrare si usa spre dragostea lui Hristos". Tot la fel zice si Sf. Vasile cel Mare: "Calugarul trebuie sa arate o rezistenta de mucenic pana la moarte, atat tinand poruncile Domnului, cat si urmand ascultarea invatatorilor. Caci acestea sunt lucrul principal in asemenea chip de viata". Pilda suprema de ascultare este insasi lucrarea de mantuire a Mantuitorului. "N-am venit sa fac voia Mea ci voia Celui ce M-a trimis (Ioan 6, 38) si nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu" (Matei 24, 39).

Concluzii

Intruparea Mantuitorului Hristos a insemnat refacerea firii umane, readucerea ei la posibilitatea de a-si implini menirea pentru a crea tot ce a creat. Pentru improprierea mantuirii de catre fiecare ins in parte, Hristos a randuit un numar de porunci obligatoriu a fi implinite, in fruntea tuturor fiind iubirea de Dumnezeu si aproapele. Dar drumul desavarsirii este lung, am putea spune infinit. Era, deci, firesc, ca acel minimum de porunci, obligatoriu pentru cei multi, sa se inmulteasca pentru cei cu plus de zel pentru cuvantul Domnului; milostenia sa duca la saracia totala, pentru ca semenul aflat in lipsa sa traiasca in belsug, renuntarea pentru moment la bucuriile familiei sa duca la o abtinere totala de la casatorie; smerenia, prima dintre virtutile crestine, sa duca la ascultarea neconditionata.

Acesta este rostul sfaturilor evanghelice. Fara aceasta urmare fireasca, nici una din ele n-are valoare. Capata valoare in masura in care sunt urmate de celelalte virtuti, indeosebi de iubirea fata de semen, concretizata in fapte bune. Aceasta spune si Sf. Pavel: "Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Dragostea., acopera totul, crede totul, nadajduieste totul. Dragostea nu va pieri niciodata" (I Cor. 13, 1-7).

Parintele Cirstoiu Ioan

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2787

Voteaza:

Temeiuri neotestamentare pentru voturile monahale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE