Viziunea ortodoxa asupra creatiei

Viziunea ortodoxa asupra creatiei Mareste imaginea.

Inceputul unei noi zile

Voi incepe aceasta expunere cu doua intrebari. Mai intai, cand incepe o noua zi, in acceptia ortodoxa a notiunii de timp? Raspunsul este simplu, veti spune fara indoiala. Conform viziunii ebraice antice asupra timpului, ce s-a pastrat in Biserica Ortodoxa, noua zi incepe nu la miezul noptii, nici la rasarit, ci la apus. Astfel, in istoria creatiei din Cartea Facerii se spune: "Si a fost seara si a fost dimineata: ziua intai.” (Fac. 1, 5) Observam ca seara precede dimineata. In acord cu aceasta intelegere a conceptului de timp, asadar, in cultul Bisericii, ciclul liturgic al rugaciunii zilnic incepe nu cu Miezonoptica, nici cu Utrenia, ci cu Vecernia. Slujba Vecerniei nu este considerata un epilog, o incheiere a zilei. Din contra, vecernia nu este sfarsit ci inceput: ea marcheaza inaugurarea noii zile, celebreaza un nou inceput.

Ajungem astfel la a doua intrebare: Cum incepe Vecernia? Ce se intampla, din punct de vedere liturgic, la inceputul acestei prime slujbe dintr-o noua zi? Desigur, este important ca, de-a lungul anului bisericesc, Vecernia incepe mereu la fel, cu exceptia Saptamanii Luminate, care urmeaza imediat dupa Pasti, Vecernia incepe invariabil cu citirea sau cantarea Psalmului 103 (104): "Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, maritu-Te-ai foarte. Intru stralucire si in mare podoaba Te-ai imbracat; Cel ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina; Cel ce intinzi cerul ca un cort; (…) Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut! (…) Canta-voi Domnului in viata mea, canta-voi Dumnezeului meu cat voi fi. (…)”

Acesta este inceputul Vecerniei, acesta este felul in care incepem fiecare noua zi. Incepem cu un imn de lauda catre Dumnezeu Creatorul. Incepem cu bucurie si recunostinta, binecuvanand pe Facatorul lumii pentru toata frumusetea, diversitatea si minunile universului. Incepem, dupa cum spunea Parintele Alexandru Schmemann, cu „redescoperirea”, in stare de adorare si multumire, a lumii ca rod al creatiei lui Dumnezeu. Putem spune ca Biserica ne duce inapoi la acea prima seara cand omul, chemat de Dumnezeu la viata, a deschis ochii si a vazut ceea ce Dumnezeu, in iubirea sa, ii oferea, cand a vazut toata frumusetea, toata slava creatiei in mijlocul careia fusese asezat, si pentru care I-a multumit lui Dumnezeu. Iar prin aceasta multumire el a devenit om.

Primul nostru gest, deci, la inceputul slujbei de incepere a unei vieti noi, este sa oferim lumea inapoi lui Dumnezeu in semn de multumire. In acest fel, savarsim preotia, preotia imparateasca de care se bucura toti cei botezati. (I Petru 2, 4) Exista numeroase cai de a intelege persoana umana, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Putem considera omul ca fiind un animal care plange sau rade; sau, asa cum afirmau stoicii, ca o fiinta rationala logikon zoon; sau, conform lui Aristotel, un animal politic, politikon zoon. Dar suntem mai aproape de esenta problemei daca il privim pe om ca o fiinta euharistica sau preoteasca, o fiinta capabila de ofranda si sacrificiu, o fiinta care are vocatia de a oferi lumea inapoi lui Dumnezeu – si de a se oferi pe sine odata cu lumea – intr-un act permanent de slavire (doxologie), plina de bucurie, lui Dumnezeu. Acesta trebuie sa reprezinte modelul esential a ceea ce inseamna omul: nu omul care cugeta, nici cel care creeaza, ci omul care daruieste. Prin acest act al ofrandei, prin aducerea de multumire, devenim ceea ce trebuie sa fim, in cuvintele Pr. Alexander.

Acest act initial din cadrul Vecerniei, citirea Psalmului introductiv, arata cat de stransa si intima este legatura care ne uneste pe noi ca fiinte umane de ordinea creata. Traim in lume, iar lumea traieste in noi. Oamenii si celelalte fiinte impartasesc acelasi legamant cosmic ce ne uneste in aceeasi comunitate pamanteasca. (Facere 9, 12-13)

In acest context, sa reflectam impreuna asupra viziunii ortodoxe a creatiei.

De ce a creat Dumnezeu lumea?

Pentru inceput sa ne intoarcem acum la primele principii. De ce a hotarat Dumnezeu sa creeze lumea? Desi este o intrebare fara raspuns este totusi inevitabila. Deoarece ma adresez dumneavoastra, in Facultatea de Teologie, dedicata memoriei Parintelui Dumitru Staniloae, a fost firesc sa caut un raspuns la Sf. Maxim Marturisitorul, un parinte grec care a avut o influenta deosebita asupra Parintelui Dumitru. Raspunsul sau, probabil cel mai convingator din cele date vreodata la aceasta intrebare, apare in Capitole despre iubire, in care vorbeste in termeni de bucurie impartasita:”Dumnezeu, care este mai presus de plinatate, a adus la viata creaturile, nu pentru ca Ii lipsea ceva, ci pentru ca acestea sa se impartaseasca din El, pe masura puterii fiecareia, si pentru ca El Insusi sa se bucure de lucrurile Sale vazandu-le bucuria.”

Ceea ce numeste Sf Maxim bucurie impartasita poate fi inteles ca iubire impartasita „Dumnezeu este iubire”, ne spune Sf. Ioan (I Ioan 4, 8). Iubirea divina nu este iubire de sine, ci iubire reciproca sau impartasita. Dumnezeu nu este doar monada, auto-suficient, izolat, iubindu-se pe sine. Dumnezeu este Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, care se iubesc unul pe altul, uniti unul cu altul intr-o miscare neincetata de salasluirea reciproca sau perihoreza. Dumnezeu nu este doar personal, ci si inter-personal; nu doar unitate, ci si uniune. Unul dintre termenii caracteristici, utilizati de Parintii capadocieni pentru desemnarea Treimii este chiar "comuniune” sau koinonia.

Daca Dumnezeu este, asadar, taina iubirii impartasite, atunci este intru totul potrivit si conform cu natura Sa ca El sa fi ales sa creeze lumea, pentru ca si altii sa devina partas la miscarea iubirii trinitare. Folosind aceste cuvinte, „potrivit si conform cu natura Sa”, nu sustin ca Dumnezeu a fost intr-o anumita masura fortat sa creeze lumea. Din contra, nimic dinauntrul sau din afara lui Dumnezeu nu L-a constrans sa aduca lumea la viata; El a lucrat in totala libertate. Dumnezeu este necesar lumii, dar lumea nu este necesara lui Dumnezeu. In cuvintele Parintelui George Florovsky: "Lumea exista. Dar ea a inceput sa existe. Aceasta inseamna: lumea ar fi putut sa nu existe. Nu exista absolut nici o necesitate in existenta lumii. Singurul fundament al lumii rezida in libertatea lui Dumnezeu, in libertatea Iubirii. Totusi, desi Dumnezeu creeaza in libertate absoluta si desi creatia este, in consecinta, un act al vointei Sale libere, creand, Dumnezeu exprima, concomitent, adevarata Sa natura, iubirea. Dupa cum scria Sf. Dionisie Areopagitul, „Iubirea (eros) divina este extatica.” Areopagitul se refera aici la sensul literal al cuvantului ekstasis, care inseamna „care este in afara sinelui.”Dumnezeu a creat lumea deoarece iubirea Sa este indreptata spre exterior si se propaga de la sine; fara aceasta iubire care se revarsa lumea nu ar exista. In loc sa vorbim despre ex nihilo, „din nimic”, oare nu ar fi mai potrivit sa vorbim de creatie ex amore, "din iubire”?

Daca lumea creata este privita din aceasta perspectiva, expresie a bucuriei si iubirii impartasite, atunci cu certitudine nu putem fi satisfacuti de doctrina „deista” despre creatie, care priveste universul ca un artefact, Creatorul divin fiind cel care ii da forma din afara, ca un inginer sau arhitect. Ea nu poate fi conceputa ca un ceas pe care Ceasornicarul cosmic il porneste si apoi il lasa sa functioneze de la sine. Aceasta este o greseala elementara. Conform abordarii afirmate Sfantul Maxim si Sf Dionisie, creatia nu este un lucru asupra caruia Dumnezeu actioneaza din exterior, ci ceva prin care El S-a exprimat pe Sine din interior. Dumnezeu este atat in afara cat, in egala masura, inauntrul a toate ce sunt. Atunci cand descriem legatura lui Dumnezeu cu lumea, principalele imagini folosite nu ar trebui sa fie cele de formare, fabricare sau organizare, ci, mai curand, sa Il prezentam pe Dumnezeu ca salasluind in lume si omniprezent. Cand afirmam ca Dumnezeu este Creator al universului sustinem ca „El este in toate si umple toate lucrurile”, pentru a folosi o fraza care in cultul ortodox se refera atat la Hristos cat si la Sfantul Duh.

In stransa legatura cu aceasta sta un alt aspect. Creatia trebuie interpretata nu ca un eveniment definitiv din trecut, ci ca o relatie care continua in prezent. Lumea exista deoarece Dumnezeu o iubeste, nu pentru ca El a iubit-o demult, la inceputuri, ci pentru ca o iubeste acum si aici, in aceasta clipa, la fel ca in orice alta clipa. Trebuie sa gandim si sa vorbim nu la timpul trecut, ci la cel prezent. Nu trebuie sa spunem „Dumnezeu a creat lumea, candva, in timpuri indepartate”, ci „Dumnezeu creeaza lumea, pe noi toti, in aceasta clipa si intotdeauna.”. Daca Facatoul divin nu si-ar exercita vointa demiurgica in fiecare clipa a timpului, universul ar aluneca in vidul non-fiintei. In cuvintele Sf Filaret al Moscovei „Toate creaturile se sprijina pe cuvantul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamante. Deasupra este abisul infinitului dumnezeiesc, dedesubt cel al propriei nimicnicii.” Acest cuvant creator al lui Dumnezeu, care constituie pentru Sf Filaret „podul de diamant” nu este un cuvant pronuntat o singura data, ci continuu: ieri, astazi si intotdeauna, pana la "sfarsitul veacurilor”. (Matei 28, 20)

Fiind creatia lui Dumnezeu, lumea este intrinsec buna: "Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune foarte.” (Facere 1, 31) Ea este, insa, in acelasi timp, o lume cazuta, sfaramata si distrusa, deteriorata si distorsionata de pacat, de pacatul originar sau stramosesc si de pacatele individuale ale fiecaruia dintre noi. Asa cum scria Apostolul Pavel intreaga creatie este "supusa desertaciunii” si „sub robia stricaciunii” si nadajduieste sa fie eliberata. (Romani 8, 20-22) Totusi, caderea nu este completa. Ordinea creata este, chiar si starea sa cazuta, o taina a prezentei divine. Chiar daca frumusetea sa este afectata, cosmosul ramane frumos. Putem inca spune, asa cum o facem de altfel in fiecare zi, cu ocazia Vecerniei, "Cat s-au marit lucrarile Tale, Doamne!”.

Aceasta bunatate si frumusete intrinseca a lumii este evidentiata de autorul anonim al operei clasice rusesti din secolul al XIX-lea Pelerinul rus. In timp ce strabate o nesfarsita padure, spunand „Rugaciunea lui Iisus”, pelerinul descopera ca inima sa se umple cu o iubire atot-cuprinzatoare pentru intreaga umanitate si nu doar atat, ci si pentru toate cele create. El spune: „Cand ma rugam din toata inima, totul in jurul meu parea incantator si minunat. Copacii, iarba, pasarile, pamantul, aerul, lumina pareau sa imi spuna ca toate lucrurile se rugau lui Dumnezeu si ii cantau lauda. Astfel am ajuns sa inteleg ceea ce Filocalia numeste „cunoasterea limbii tuturor creaturilor”. Experienta sa din acele momente nu a fost nici iluzie, nici sentimentalism, ci o intelegere autentica a naturii adevarate a lumii create.

Criza ecologica

In lumina acestei viziuni ortodoxe asupra creatiei – in lumina, mai exact, a ceea au afirmat despre vocatia umana de a darui lumea inapoi lui Dumnezeu cu multumire – ce ar trebui sa putem despre criza actuala a mediului, despre dezastrul ecologic ce ne ameninta pe toti, in aproape orice parte a globului? Asa cum remarca poetul american Robert Frost, „nu trebuie mult timp pentru a distruge un continent intreg” sau, am adauga noi, o intreaga planeta.

Trebuie spus, mai intai, ca prezenta criza nu este cu adevarat o criza a mediului, ci o criza in noi insine. Dificultatea fundamentala rezida nu in afara, ci in interior, nu in ecosistem, ci in suflete. Problema fundamentala nu este de natura tehnologica sau economica, ci spirituala. Daca atmosfera este din ce in ce mai poluata, daca lacurile si raurile devin otravitoare, daca padurile mor, iar campiile verzi se transforma in deserturi, noi, oamenii, ne-am instrainat de Dumnezeu si de noi insine si, in consecinta, uitam legatura cuvenita cu lumea inconjuratoare. Solutia nu poate proveni doar din dezvoltarea unor tehnici mai performante. Ea va veni doar in urma pocaintei, prin metanoia cosmica – intelegand aici cuvantul grec in sensul sau literal, "razgandire”.

Si a zis Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul!" (Fac. 1, 26) In prezent, totusi, acest termen, rege, a devenit foarte nepopular printre crestinii din Europa Occidentala si America de Nord. Multi vad in el o atitudine arbitrara si aroganta fata de creatie, exact acea atitudine care a generat criza ecologica actuala.

In realitate, aceasta critica are la baza o neintelegere. In fapt, vocatia stapanirii cosmice, cum este prezentata in Facere, este diametric opusa tiraniei crude si autosuficiente. Pentru ca in istoria Facerii, dominatia noastra asupra creatiei este tocmai o consecinta a faptului ca suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu. Exercitiul dominantei, departe de a fi egoist si opresiv, trebuie sa reflecte atributele lui Dumnezeu, Arhetipul nostru. Fata de creatie trebuie sa dovedim compasiunea blanda si sensibila, care este caracteristica lui Dumnezeu Insusi.

Datorita dificultatilor provocate de notiunea "regalitate”, crestinii Occidentali prefera frecvent sa vorbeasca despre administrarea creatiei. Acest termen are avantajul de a evidentia faptul ca autoritatea noastra asupra lumii create nu este absoluta, ci doar delegata. Nu suntem proprietarii, detinatorii creatiei, pentru ca lumea apartine lui Dumnezeu si nu noua. Dumnezeu doar ne o incredinteaza. Limbajul legat de administratie prezinta si el dezavantaje. Aceasta maniera de a trata creatia are conotatii utilitariste, de management, ca si cum aceasta ar fi un „bun” ce trebuie valorificat si exploatat. Nu putem sa obiectam si sa depersonalizam lumea inconjuratoare. Natura trebuie tratata ca "persoana”, nu ca un „ceva”!

Din cauza acestor posibile neintelegeri referitoare la termenii rege si administrator, este preferabil sa folosim un alt termen – unul pe care l-am amintit mai devreme, cand am mentionat psalmul introductiv al slujbei Vecerniei: vocatia persoanelor umane este de a fi preoti ai creatiei. Esenta preotiei, asa cum am sugerat deja, este de a oferi, de a transmite multumire si de a binecuvanta. Preot – si aici nu vorbim de preotia misionara, ci de preotia ontologica, inerenta personalitatii noastre umane – este cel care ia lumea in mainile sale si o ofera inapoi Lui Dumnezeu, aducand binecuvantarea Lui asupra a ceea ce se daruieste. Prin acest act de daruire preoteasca, intreaga creatia este adusa in comuniune cu Dumnezeu Insusi. Aceasta este esenta preotiei, aceasta este vocatia data de Dumnezeu noua, ca persoane umane; si este o vocatie pe care doar persoanele umane o pot indeplini.

Comportandu-ne ca preoti ai creatiei, noi, fiintele umane, transformam lumea intr-o ofranda euharistica. In cuvintele Patriarhului Demetrios I, predecesorul actualului patriarh ecumenic: „Sa ne consideram cu totii, in functie de pozitia fiecaruia, ca fiind personal responsabili de lumea incredintata in mainile noastre de Dumnezeu. Tot ceea ce Fiul lui Dumnezeu Si-a asumat si a facut trup prin Intruparea Sa nu trebuie lasat sa piara. Ar trebui sa devina o ofranda euharistica pentru Creator, o paine datatoare de viata, impartasita in dreptate si iubire cu semenii, un imn pentru toate creaturile lui Dumnezeu.”

Pentru a aprecia la adevarata valoare, notiunea de preotie cosmica, trebuie mentionate inca doua aspecte. Primul, nu poate exista un act veritabil de daruire fara jertfa, fara ceea ce Patriarhul Demetrios numea „spirit ascetic”. Desigur, el intelege ascetismul aici in cel mai larg si fundamental sens: el inseamna nu doar post, veghere si infranare, ci orice forma de auto-constrangere voluntara, o mai mare simplitate la fiecare nivel al vietii noastre de zi cu zi. Criza ecologica poate fi rezolvata – aceasta daca mai este posibila o rezolvare – prin disponibilitatea noastra de a limita consumul alimentelor dar si al tuturor resurselor naturale. Ea poate fi rezolvata doar daca facem o distinctie intre ceea ce vrem si ceea ce ne este necesar, intre dorintele egoiste si necesitatile naturale. Doar prin negarea de sine, prin decizia de a ne infrana si de a ne zice uneori „nu” noua insine, vom redescoperi locul cuvenit in univers.

Asa cum sublinia Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, la incheierea lucrarilor celui de-al patrulea Simpozion international referitor la Religie, Stiinta si Mediu (Venetia, 10 iunie 2002), programului nostru ecologic ii lipseste tocmai „jertfa”. „Fara jertfa”, afirma Sanctitatea Sa, „nu poate fi binecuvantare si transfigurare cosmica.” Lumea a fost creata, intr-adevar, pentru a ne desfata in ea. Dar, data fiind conditia noastra decazuta si pacatoasa, exista o singura cale prin care putem intra in bucuria Invierii; aceasta este povara crucii. Asa cum afirmam la slujba de Duminica „Ca iata a venit prin Cruce bucurie la toata lumea”. Prin Cruce, nu exista o alta cale.

In al doilea rand, mai important poate, nu poate exista un act veritabil de preotie fara iubire. Iubirea este cea ce se afla in centrul tainei dumnezeiesti a Sfintei Treimi; iubirea se afla in centrul tainei omului, iubire care reflecta chipul lui Dumnezeu in noi, iubire care ne permite tuturor sa lucram ca preoti ai creatiei, oferind lumea inapoi Creatorului cu multumire. La inceputul erei moderne, René Descartes lua ca punct de plecare axioma Cogito ergo sum, „Cuget, deci exist.” Insa gandirea, abilitatea de a dezvolta argumente si de a emite concluzii prin folosirea creierului rational, nu este singura si nici cea mai inalta calitate a noastra ca fiinte umane. Cu cat ar fi fost mai intelept daca ar fi zis Amo, ergo sum, „Iubesc deci exist.” Sau, si mai bine, ar fi trebuit sa utilizeze diateza pasiva, Amor, ergo sum, „Sunt iubit, deci exist.” Asa cum spunea Pr. Staniloae „Atat timp cat nu sunt iubit de semeni, nu ma pot intelege.” Fara iubire – iubirea celorlalti pentru mine, iubirea mea responsabila pentru ei – nu exista bucurie, nici sens.

Daca acest lucru este valabil in ceea ce priveste relatiile inter-umane, este la fel de adevarat si in privinta relatiei noastre cu lumea materiala. Criza ecologica, am subliniat deja, nu poate fi rezolvata fara sacrificii. Putem adauga: ea nu poate fi rezolvata in absenta iubirii. Imi amintesc acum ca, in anii 60, cand eram diacon la Manastirea „Sf. Ioan Teologul” de pe Insula Patmos, batranul, Parinte Amfilohie, obisnuia sa ne spuna: „Stiti ca Dumnezeu ne-a mai lasat o porunca, ce nu se gaseste in Sfanta Scriptura? Este porunca Sa iubesti copacii!” El credea ca cine nu iubeste copacii nu Il iubeste pe Hristos. „Cand plantezi un copac”, obisnuia sa ne zica, „sadesti speranta, sadesti pacea, sadesti iubirea si vei primi binecuvantarea lui Dumnezeu.” Un ecolog cu mult inainte ca ecologia sa devina o moda, atunci cand parintele spovedea pe tarani obisnuia sa le dea drept canon sa planteze copaci. Iar aceasta nu era totul. El obisnuia sa cutreiere insula pentru a se asigura ca isi indeplineau canonul, daca arborii erau udati sau paziti de daunatori. Pilda si influenta sa au transformat insula: acolo unde, in urma cu optzeci de ani, erau repezisuri dezgolite si sterpe, acum sunt paduri infloritoare de pin si eucalipt. „Iubiti copacii”, spunea Parintele Amfilohie. Avea intr-adevar dreptate pentru ca nu putem mantui ceea ce nu iubim.

Hristos cosmic

Inainte de a incheia reflectiile referitoare la viziunea ortodoxa asupra creatiei – asupra legaturilor care ne unesc cu animalele intr-o singura „comunitate pamanteasca” – va indemn sa ne amintim impreuna ca fiecare parte a naturii create a jucat un rol in viata si moartea lui Hristos: o stea a aparut la nasterea Sa. (Matei 2, 9 – 10); un bou si un magar au stat langa ieslea Sa, pe cand El era in scutece (Isaia 1, 3); in timpul celor patruzeci de zile de ispitire in desert, El a fost „cu animalele salbatice” (Marcu 1, 13); de multe ori, s-a numit pe Sine Insusi pastor si pe ucenici oi (Luca 15, 3-7, Matei 18, 10-14, Ioan 10, 1-16); a asemuit iubirea Sa pentru Ierusalim cu iubirea materna a unei closte pentru puii ei. (Matei 23, 37); a invatat ca fiecare vrabie este de pret pentru Dumnezeu Tatal (Matei 10: 29); a ilustrat parabolele sale cu referinte la crini (Matei 6, 28-30), arborele de mustar plin de pasari care salasluiesc in el (Matei 4, 8), oaia care a cazut intr-o groapa intr-o zi de Sabat. (Matei 2, 11); ne-a indemnat sa avem intelepciunea serpilor si istetimea pasarilor „Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii.” (Matei 10:16); fiind Domn al Creatiei, el a potolit furtuna (Marcu 4, 35-41) si a mers pe apa marii (Marcu 6, 45-51).

Cea mai notabila este participarea ordinii create, in totalitatea ei, la Patimile Mantuitorului: pamantul s-a zguduit, pietre s-au despicat, intreg universul s-a cutremurat. (Matei 27, 51). In numele Sf Efrem Sirul „oamenii taceau, de aceea pietrele strigau.”

In poemul englez din secolul al VII-lea, Visul Crucii (The Dream of the Rood) se spunea ca „intreaga creatie a plans.” Aceasta impartasire de moartea Dumnezeului Intrupat este memorabil ilustrata in Prohod, in Vinerea Mare sau dimineata devreme in Sambata Mare: „Pamantul de frica/ S-a miscat Cuvinte/ Si Luceafarul lumina sa si-a ascuns/ Apunand a ta lumina sub pamant”, sau „Soarele-a apus/ Iar pamantul s-a clatit Cuvinte/ Apunand Tu ne-nseratul soare Hristos/Si cu trupul in mormant punandu-Te”, ori "O, munti si valcele/ Si multimi de oameni/ Tanguiti-va toate si plangeti cu mine/ Si jeliti cu Maica Domnului ceresc!” Cu adevarat remarcabila este urmatoarea stihira: „S-a schimbat faptura/ Prin a Tale patimi/ Caci cu Tine-au patimit toate cate sunt/ Tiitor a toate cunoscandu-Te”.

Ma intreb daca noi reflectam indeajuns asupra implicatiilor ecologice ale Intruparii Domnului, asupra faptului ca Iisus este atot-cuprinzator, din pamant ca si noi, incluzand in umanitatea Sa, asa cum s-a mai afirmat, intreaga istorie a evolutiei pamantului. Luam in considerare faptul ca Mantuitorul a venit sa mantuie nu doar rasa umana, ci totalitatea creatiei? Suntem mereu constienti ca nu suntem mantuiti de lume, ci cu ea?

Aceasta este, asadar, viziunea Ortodoxa asupra creatiei; aceasta este vocatia noastra ca preoti ai ordinii create; acesta este raspunsul nostru crestin la criza ecologica. Aceasta este insemnatatea mai profunda implicita in cuvintele pe care le cantam in fiecare zi la inceputul Vecerniei: „Binecuvanteaza, suflete al meu pe Domnul”!

P.S. Kallistos Ware, Episcop de Diokleia

Traducere din limba engleza de Pr. lect. univ. dr. Dan Sandu
 

27 Ianuarie 2010

Vizualizari: 2004

Voteaza:

Viziunea ortodoxa asupra creatiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE