Pustnicul zapezilor


        Ultimul sihastru autentic din Romania e si cel mai aproape de ceruri: la 1800 m altitudine, in inima padurii de la Lampa Mica, pe Masivul Postavaru, unde zapada zaboveste opt luni pe an. Totul e nemiscat in jur, peisajul e splendid, dar linistea pustietatii te infioara. E o liniste ingemanata cu vesnicia, unde zgomotele par ingaduite doar cu binecuvantarea divinitatii. Aerul inaltimilor e tare, prea tare. Iti rascoleste plamanii, iar in corp simti o rezonanta stranie, venita si din maruntaiele muntelui, dar si din cer.

Doar zbarnaitul surd al cablului inghetat de la telecabina si rafalele de vant care spulbera neaua te fac constient ca nici aici timpul nu sta pe loc, desi ziua pare mult mai lunga. Asadar, in aceasta pustietate a ales un calugar sa se roage si sa se nevoiasca intru mantuire. Il cunosc toti salvamontistii si padurarii zonei, dar si cei ce lucreaza sezonier la telecabina. Cateodata, ei vad cum un punct negru suie culmile inzapezite, ca o furnica, sau ca o naluca a padurii. In cele mai ciudate si inaccesibile locuri, in care doar jivinele padurii sau pasarile pot ajunge, salvamontistii il vad pe omul lui Dumnezeu ingenuncheat, cu palmele inclestate a ruga. E duhovnicul muntilor, e poate ultimul pustnic al Romaniei.

 

Nebun intru Hristos?

Pe parintele Onufrie l-am intalnit intr-o dimineata geroasa pe Muntele Postavaru. E inalt, bine facut si are o barba mare, ca de canepa. Desi in putere, se sprijina intr-un bat lung, asemanator batelor ciobanesti. E imbracat in negru, peste rasa monahala avand o scurta de lana, iar in picioare bocanci grei, cu talpa groasa cat un strat de asfalt. Aspectul neingrijit, barba salbatica si batul din mana creioneaza o imagine parca nepotrivita pentru secolul 21. E chiar de inteles sperietura unor turisti, mai nedusi la biserica, atunci cand, la circa 2000 de metri altitudine, dau nas in nas cu monahul. Masiv, inalt de aproape 2 metri, parintele aduce cu Rasputin, iar neglijenta sa vestimentara ii sporeste aerul aparent fioros. Faptul ca turistii zgomotosi se tin departe il bucura pe parinte, care are nevoie de liniste, chiar daca uneori o plateste scump, simtind dispretul oamenilor. E calea urmata de acei „nebuni intru Hristos“ ramasi celebri in Rusia, care, spre a-si infrange mandria de sine, preferau sa sufere dispretul public, savarsind cele mai neobisnuite fapte. Parintele are ochi patrunzatori, cu o sticlire cumplita si aproape taioasa, dar dreapta, dureros de dreapta. Oricat ar parea de ciudat, cand se uita la tine, te simti mic si pacatos… „Sa mergem la chilie!“ – mi-a spus sec ieromonahul Onufrie. Onufrie, cu u si ie, nu Onofrei.

 

Coliba de langa Poiana Doamnei

Cu omul lui Dumnezeu inainte, am luat nametii si viscolul pieptis. „Nu aveti cum sa va rataciti la intoarcere, daca tineti drumul asta inapoi“, a incercat sa ma incurajeze parintele. Am trecut de Salvamont si de ce a ramas din cabana Cristianu Mare, dupa incendiul de anul trecut. Pe drum, care devenea din ce in ce mai dificil, mii de intrebari imi sfredeleau mintea, dar efortul ma impiedica sa vorbesc, abia tinand pasul dupa pustnic. Cand am ajuns la un indicator pe care scria Drumul Lupului-Ruia-Rosu, m-a incurajat din nou: „No, de aci mai avem putin“. Putinul asta a insemnat inca vreo 30 de minute de mers. Dupa ce am trecut de cele doua stanci din Poiana Doamnei, cam la 2 kilometri in inima padurii, ne-a intampinat o cruce mare din lemn, dupa care se putea observa o bisericuta ca din basmele cu pitici. Frant de oboseala, m-am trantit pe un scaun in refugiul pustnicului – o chilioara de dimensiuni liliputane. S-a lasat din nou o tacere adanca. Ochii masurau chilia: cateva icoane, un tablou al parintelui Cleopa, pe o scoarta taraneasca atarnata pe peretii din lemn. O sobita din teracota, doua scaune si un motan jucaus intregeau decorul saracacios. Doua lampi si cateva carti de rugaciuni… Pentru mine, linistea devenea apasatoare, drept care, cu vocea gatuita, m-am apucat sa-l descos pe pustnic…

 

Cararea calugariei

„Am 52 de ani si de vreo 7-8 ani, daca le-am tinut bine socoteala, stau aici. Sunt ieromonahul Onufrie Ioan, cu metania la Manastirea Cernica, unde am vietuit 25 de ani. Acolo, Prea Sfintitul Roman m-a calugarit intr-o noapte, si tot el mi-a dat preotia. De tanar mi-am dorit sa fiu calugar. M-am nascut la Cluj, dintr-un tata roman, Ion, si o mama rusoaica, Glicheria, care se cunoscusera in timpul razboiului. N-am decat 8 clase si o scoala profesionala de 2 ani. Am vrut sa iau calea manastirii mai de tanar, dar n-am apucat decat pe la 20 de ani, caci dupa moartea parintilor am avut grija de sora mea mai mica“, povesteste parintele cu greu, semn ca sihastria l-a invatat nu numai sa taca, dar chiar si sa uite sa vorbeasca. „Mi-a placut la Cernica, dar inainte de Revolutie veneau securisti, faceau chefuri la staretie, se taiau pe ascuns vitei, stiti cum era… Erau prea multe ispite, strandul – aproape, si scrie la carte ca poti sa pleci daca esti ispitit, ca sa iti gasesti locul. Dupa 20 si ceva de ani de manastire, am putut primi binecuvantarea sa plec“. Dupa lungi peregrinari, parintele Onufrie a stat un an la o stana, la Ruia, la poalele Muntelui Postavaru, de care s-a indragostit. A gasit un refugiu parasit, in care a stat 2 ani, dar acesta a luat foc de la o candela aprinsa. „Am ramas cu haina de pe mine, dar in 2 saptamani mi-am facut chilia asta. Locul l-am ales dupa izvorul de langa el, pentru ca spunea parintele Cleopa ca trebuie sa fie in apropierea unui izvor, ca fara mancare poti trai, dar fara apa, nu“.  Deasupra colibei, parintele a ridicat un mic paraclis, in care insa nu tine slujbe, ci doar se roaga pe timp de vara.

 

La taifas cu animalele

Desi peisajul este mirific, viata este grea, dar parintele nu se plange. „Cateodata, zapada e de 3 metri si trebuie sa fac tunel ca sa ies. Daca nu apar timp de vreo luna-doua, mai vin cei de la Salvamont, sa vada ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frica. Vine o vulpe, dar o alunga cotoiul asta… Mai vin vreo doua ciute. Chiar langa chilie, mai incolo, e barlogul unui urs. Acum hiberneaza, dar vara ii mai dau cate un colt de paine si ii vorbesc, asa, ca unui om. Imi place mult padurea si o stiu mai bine decat padurarii. De plictisit, nu ma plictisesc niciodata. Am de facut cele 12 canoane, rugaciunile. Eram prin padure odata si m-am intalnit cu 3 vanatori. «Singur, parinte?», au zis ei. «Nu, taica». «Dar unde e fratele?», m-au intrebat ei, iar io am aratat in sus… Niciodata nu sunt singur, ci cu Dumnezeu“. E convins ca tot Dumnezeu i-a randuit si numele de calugarie, mai ales dupa ce a aflat ca si Sfantul Onufrie a trait tot in pustie si a avut o barba pana la pamant. Parintele coboara rar, poate doar de 3-4 ori pe an, in cazuri exceptionale, pentru a face dezlegari sau molitfe. In schimb, pe timp de vara, trec destui curiosi. Au venit de la Suceava, din toata tara, ba chiar si un preot din Chisinau, Vasile. Una din credincioase, Ana Buca, a venit pana acum de 5 ori sus, la parinte, desi are 87 de ani. Pe toti oaspetii el ii primeste cu dragoste, daca vin pentru un sfat.

 

„N-am ce cauta in lume“

Tot credinciosii ii mai aduc de mancare, ceva gaz si lumanari. Rar, pentru ca nu pot ajunge lesne la el. In rest, pustnicul se multumeste cu ceaiuri, ciuperci, zmeura, mure, macese, adunate din timpul verii. „Aici vreau sa-mi dau sufletul in mainile lui Dumnezeu, daca asa o randui. Nici nu stiti ce frumos e sa stai sa te rogi in apropierea prapastiei, sa-ti constientizezi pacatele, sa admiri creatia Lui, de aici, de sus. Jos e coruptie mare, care a intrat pana si in Biserica. Aud ca se fac hirotonii pe bani, ca la calugari le fac legitimatii, de parca Sfintii Apostoli au avut legitimatii, iar haina ti-o poate lua cineva dupa ce ai depus voturile! Calugarii au masini personale, calculatoare, se vinde mirul, se fac vrajitorii. Aici, daca e nevoie, fac liturghia pe butuc, cum a facut parintele Cleopa, sau ca Sfantul Serafim din Sarov, care punea o icoana intr-un copac, iar pentru el padurea era cea mai mare catedrala… N-am ce cauta jos, in lume.“ Cu modestia calugarului, parintele Onufrie nu vrea sa fie numit nici pustnic, nici schimnic, ci doar „un umil vietuitor“…

 

                                                                      Fotoreportaj de Florian BICHIR
                                                                     Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)

.

12 Iunie 2005

Vizualizari: 15183

Voteaza:

Pustnicul zapezilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE