Vindecarea celor zece leprosi

Vindecarea celor zece leprosi Mareste imaginea.

Vindecarea celor zece leprosi - Predica la Duminica a 29-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Dumnezeiasca Evanghelie de astazi ne impartaseste o vindecare trupeasca. E vorba de vindecarea celor zece leprosi. Dar unul din cei zece vindecati – asa ne incredinteaza cuvantul aratat – s-a vindecat si sufleteste. Rugam Duhul Sfant sa ne impartaseasca lumina ca sa va impartasim adevarul cat mai adanc al dumnezeiestii descoperiri – cuvantul Evangheliei.

Precum citim, in vremea aceea (anume cand Mantuitorul mergea spre Ierusalim, spre jertfa lui cea de bunavoie si mantuitoare),

“Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Mergeti si aratati-va preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, si care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si mergi; credinta ta te-a mantuit”. (Luca 17, 12-19).
Cei noua s-au vindecat. Acesta primeste alt raspuns: s-a mantuit.

Avem in fata ochilor mintii imaginea teribilei stari – intalnita de atunci pana aproape in zilele noastre – a bolnavului de lepra. Maladia poate cunoaste o forma mai usoara, in care apar pete pe trup, care incep sa puroieze, sau o forma mai grava, in care organele trupului – ale fetei, ale restului trupului, maini, picioare – incep sa se desfaca din trup. Si deodata sa simti cum mori de viu; sa fii martor viu al descompunerii trupului tau. In starea asta sa cugeti, sa vezi cum trupul tau parca se desface din incheieturi. Si sa-ti pui intrebarea adanca a legaturii sufletului cu trupul.

Caci noi credem si marturisim, si acesta este adevarul, ca sufletul e in trup si trupul e in suflet. E o unitate de negrait. Nu trebuie sa le gandim ca doua existente radical si total despartite, ci intr-o unitate dumnezeieasca. Judecata mai adanc: Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu-Cuvantul (Dumnezeu-Logosul, Dumnezeu-Ratiunea, Dumnezeu-Mintea divina) trup S-a facut si S-a salasluit printre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Singurului nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14). De aceea spun dumnezeiestii Parinti ca omul e creat dupa chip si asemanare nu numai prin suflet, ci si prin trup. Pecetea, se intelege, e in suflet; dar sufletul e intr-o unitate de nedesfacut cu trupul. Sa retinem acest adevar dumnezeiesc, etern: Fiul lui Dumnezeu S-a facut trup. Fiul lui Dumnezeu, vesnicul Dumnezeu, Necreatul S-a unit cu creatura, S-a unit pe veci. Caci omul n-a pastrat aceasta legatura care i-a fost incredintata la zidire, cand Dumnezeu a suflat din El suflarea divina de viata. N-a pastrat-o, n-a fost credincios harului. Si atunci, in Hristos se unesc pe veci dumnezeiescul si pamantescul. Asa intelegem unirea aceasta intre suflet si trup. Si cand spune cuvantul Evangheliei: “Am vazut slava Lui (adica a Fiului lui Dumnezeu facut Om) stralucind, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”, gandim atunci si la noi, la aceasta unire adanca a sufletului cu trupul. Caci sufletul, primind har spre indumnezeire (cum de atatea ori marturisim dupa dumnezeiestii Parinti, ca harul lui Dumnezeu se face suflet al sufletului nostru, ca lumina a lui), face partas si trupul. Iubitilor, ganditi-va: atunci cand suntem luminati launtric de credinta, de nadejde, de dragoste, de o bucurie negraita – a sanatatii, a rugaciunii, a unei fapte bune – o, Doamne, cum straluceste trupul nostru! Se ilumineaza. Si, dimpotriva, cum pacatul – desfrau, betie si altele – te schimonoseste, te urateste. Dante spune cum, undeva in Infern, vede chinuit un sarman pacatos pe care sarpele il incolaceste si-l strange, iar el se zvarcoleste; si fata lui, sarmanul, seamana cu chipul celui rau.

Atunci, cum sa nu cugetam adanc la aceasta legatura, intre suflet si trup, intre prezenta harului lui Dumnezeu si prezenta raului? O gandire inalta, sublima, nu se manifesta, nu se implineste ea, la un artist, la un savant, prin lucrul deopotriva al sufletului si al mainilor lui? Sau rugaciunea insasi, metania pe care o fac, semnul crucii, jertfa pe care o aduc, fapta buna pe care o savarsesc – toate le savarsesc prin unitatea aceasta sfanta intre suflet si trup, intre spirit si materie, in care simti ca trupul este intr-adevar o revelatie a sufletului tau.

In stare de boala, la sarmanul lepros, revelatia sufletului in trup e inspaimantatoare, ca la orice bolnav. Aici e una din cele mai adanci teme ale constiintei umane, anume: nu in sarmanul trup e taina descompunerii, ci in nefericitul suflet, in pierderea unitatii lui. Taina tainelor este unitatea; adica lupta impotriva descompunerii, a disolutiei mele trupesti incepe in suflet. O, iubitilor, fiecare dintre noi, in clipa aceasta, sa constientizam, in adancul nostru, acel virus, acel microb al raului care ne descompune sufletul, de unde vine si descompunerea trupului si moartea insasi.

Dumnezeiescul apostol Pavel, in cuvantul care s-a grait astazi ne invata: “Fratilor, cand se va arata Hristos, Care este viata voastra, atunci si voi, impreuna cu El, va veti arata intru marire (intru slava). Drept aceea omorati madularele voastre, ale omului pamantesc (adica ale omului care vede numai in materie, numai in trup): desfranarea, necuratia, patima, pofta cea rea, lacomia, care este o inchinare la idoli” (Coloseni 3, 4-5). Si ce-au fost idolii daca nu tocmai o zeificare, o indumnezeire a patimilor omenesti si a lumii acesteia dezradacinate – in constiinta lor, nu in fiinta ei – din Dumnezeu? Si zice iarasi Apostolul: “Acum deci lepadati si voi toate acestea: mania, iutimea, rautatea, defaimarea, cuvantul de rusine din gura voastra. Nu va mintiti unul pe altul, fiindca v-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si v-ati imbracat in omul cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit (adica al Mantuitorului Hristos)” (Coloseni 3, 8-10). Tatal, din vointa Lui dumnezeiasca ne-a zidit pe toti, prin Fiul si dupa chipul Fiului, in Duhul Sfant. Apostolul, deci, iubitilor, ne spune acest adevar: lepadati toate aceste forme ale raului, care va descompun! Prin care va pierdeti unitatea adanca cu Dumnezeu si unitatea dinlauntrul vostru. Caci nu e unitate a sufletului fara legatura cu Cel Unul Dumnezeu; si aceasta unitate se intipareste apoi in faptura mea.

De aceea, cele doua laturi ale iubirii sunt, asa cum le cunoastem: “Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, puterea ta, cugetul tau, vartutea ta, inima ta, iar pe aproapele (citim in Vechiul Testament) ca pe tine insuti”, iar Mantuitorul a zis: “Asa sa va iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit”. Atunci, in iubire sta unitatea. Lumina si iubirea, sensul si viata ma indumnezeiesc. Si sensul e Dumnezeu – din Tatal in Fiul (Logosul), iar viata in Duhul Sfant. Acestea-mi dau unitatea. Iar neiubirea si lipsa luminii dumnezeiesti, pacatele ma descompun. Trebuie inteles acest lucru. Negrait, aici e toata taina suferintei, bolii, stricaciunii si mortii.

Cei care ne impartasim – unii adeseori – sa citim cu atentie rugaciunile dinaintea Sfintei Impartasanii, spre pilda Rugaciunea a patra, a Sfantului Simeon Metafrastul: “… Ci vezi, Doamne, smerenia mea, si-mi iarta toate pacatele mele; vezi, ca s-au inmultit mai mult decat perii capului meu faradelegile mele. Ce rau n-am savarsit? Ce pacat n-am facut? Ce rau nu mi-am inchipuit in sufletul meu? Ca iata, si cu faptele am facut (si desfasoara acest tablou tragic, ruinator, distrugator al unitatii si al fiintei mele): desfranare si preadesfranare, mandrie, trufie, batjocura, hula, vorba desarta, infierbantare la ras, betie, lacomie a pantecelui, mancare fara masura, rautate, pizmuire, iubire de argint, iubire de avutie, camatarie, iubire de mine insumi, iubire de marire, hrapire, nedreptate, agonisire de rusine, invidie, graire de rau, faradelege; toate simtirile si toate madularele mi le-am intinat si le-am stricat si de nici o treaba le-am facut (daca s-au imbolnavit, ce treaba, ce fapta buna sa mai fac?), ajungand cu totul salas diavolului”. In traducerile mai vechi: “ajungand cu totul pravalie diavolului” – adica acolo unde isi pune el marfa lui si de unde ii trimite si pe altii sa cumpere; ca sa devii pe urma tu contagiune pentru cealalta lume, sa-i strici si pe ceilalti.

Sa spuna si savantii, si psihologii, si toti analistii sufletului omenesc: toate aceste patimi, ele ma descompun. Eu traiesc atunci – nu numai in lepra, in orice boala – contempland tragic descompunerea trupului meu; dar, intai, descompunerea sufletului; de acolo pleaca aceasta tragedie a sufletului.

Si de aceasta tragedie de care sufereau cei zece leprosi i-a vindecat Mantuitorul. I-a vindecat cum? Doar privindu-i. Aruncandu-Si asupra lor, odata cu privirea, iubirea si cuvantul Lui: “Mergeti si aratati-va preotilor!”. Asa era legea la evrei: preotii erau si medici; aveau pregatire la templu. Erau si medici, de buna seama, in vremea aceea. In Vechiul Testament se spune: “Da cinste medicului, si el e tot de la Dumnezeu”, iar Mantuitorul spune: “N-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi”. Asadar, preotii aveau o dubla misiune: odata cu rugaciunea, cu darul pe care-l primeau de la Dumnezeu, aveau si aceasta investitura deosebita, sa constate insanatosirea suferinzilor si sa-i declare, deci, in fata multimii, a poporului, de acum curatiti, sanatosi, ca ei sa poata intra in comunitate, in societate. Caci altfel, precum stim, erau izolati. Si trebuia, cand se apropiau oameni de ei, sa strige: “Necurat! Necurat!”; iar in sinagoga li se crea un loc special, unde erau acceptati, totusi. In aceasta stare tragica, de moarte vie, Mantuitorul rosteste doar cuvantul: “Aratati-va preotilor!”. Ei merg sa se arate. Pe cale s-au vindecat. Preotii au constatat. Si, amanunt atat de revelator: unul dintre leprosi se intoarce si vine la Mantuitorul, Ii cade in genunchi, se pleaca si “da slava lui Dumnezeu”, Ii multumeste. Iar Mantuitorul rosteste: “Au nu toti zece s-au vindecat? Dar cei noua unde sunt? Numai unul s-a aflat sa dea slava lui Dumnezeu...?” – nu simplu “sa multumeasca”. E o nuanta adanca, tot atat de revelatoare. “… numai acesta, si care este de alt neam?” (era samarinean).

Iubitilor, doua idei se desprind de aici si ne lumineaza constiinta. Din cei zece, unul vine si-I da multumire lui Dumnezeu. Unul, care-si descopera unicitatea si care raspunde dureros la una din temele noastre obisnuite. Cand ne-am intrebat adesea ce inseamna sanatatea sufletului, sanatatea mintala sau normalitatea, si am cercetat la diversi oameni de stiinta, savanti, mai ales la psihiatri, am gasit definita sanatatea, normalitatea, drept “integrarea in mediu, in societate”. Mi-am zis atunci: deci societatea il face pe om sanatos?! Acest mediu social trebuie inteles in diversitatea lui, pentru ca, daca unul se integreaza foarte bine intr-un mediu de talhari, intr-o mafie, inseamna ca el e normal? Altfel spus, lumea, ea iti da tie sanatatea? Erau in societate cei zece, nu? Dar unul dintre ei n-a acceptat, pur si simplu, sa ramana in societatea aceea. A fost singurul care s-a rupt de ea si a inteles ca nu lumea l-a vindecat pe el. Si el vine – in unicitatea lui, in constiinta lui unica – la Mantuitorul. Si spune Scriptura: “sa-I dea slava”; nu simplu “sa-I multumeasca”. E ceea ce numim indeobste “recunostinta”. Dar ce inseamna recunostinta? Re-cunosc, imi recunosc obarsia in Dumnezeu. De aceea spune Mantuitorul “sa dea slava lui Dumnezeu”: taina slavei, a preamaririi lui Dumnezeu, din care eu ma impartasesc. Iar in alt loc: “Slava de la oameni nu caut”. Pentru ca Mantuitorul descopera slava nu pentru Sine, ci pentru noi. Nu spune El Tatalui, pentru ucenici: “Tata, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor”? Slava lui Dumnezeu nu e pentru a se preamari pe Sine Dumnezeu, ci pentru a ne impartasi noua slava – lumina, iubirea, bucuria, puterea, sanatatea. E altceva decat slava pe care o aducem noi, oamenii. Iertati, imi vine in gand cuvantul lui Eminescu: “Iar deasupra tuturora s-o scula vreun mititel / Nu slavindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”. Aceasta e nefericita noastra stare, de a schimba talcul, sensul slavei lui Dumnezeu. Slava Lui, pe care o impartaseste cu noi, cum adesea pomenim cuvantul Sfantului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui la slava mai inalta. Slava Lui se descopera prin coborarea la cele smerite”. Slava lui Dumnezeu in smerenia Lui ni s-a descoperit, in chipul robului pe care L-a luat si al crucii pe care S-a rastignit deschizand bratele Lui si imbratisandu-ne pe noi, pentru a ne darui noua slava.

Si acest unu a inteles Cine l-a vindecat, spre deosebire de sarmanii lui confrati de suferinta, care nu s-au intors la El. Trupeste s-au vindecat; intrebarea este: s-au vindecat si sufleteste? Or Mantuitorul spune: “Numai acesta s-a aflat sa dea slava lui Dumnezeu?”. Si-i zice: “Mergi! Credinta ta te-a mantuit”. De aceea am spus la inceput: cei noua s-au vindecat trupeste; acesta s-a mantuit; cand a crezut (credinta in Hristos). Si a primit slava Lui – mantuirea!

Asadar, revin asupra normalitatii, a sanatatii mintale, adica nu numai a trupului, ci si a sufletului . Cum intelegem noi taina aceasta a sanatatii mintale, a normalitatii, a pastrarii unitatii mele cu Dumnezeu si cu lumea? M-a intrebat cineva, rascolitor in adancul sufletului: “Parinte, pentru trup, intreb medicii, dar pentru suflet, asa am socotit, ca se cuvine sa intreb un preot: ce inseamna sanatatea sufleteasca?”. Am stat o clipa… In chip firesc, spontan, mi-am inaltat sufletul la Dumnezeu si am cugetat ca e cuvios sau cuvenit sa raspund asa: “Daca trupeste simt sanatatea atunci cand toate organele mele trupesti, aparatele – creierul, inima, ficatul, plamanii, rinichii, stomacul, ochii, urechile –, toate isi implinesc menirea lor inscrisa fiziologic in trupul meu si care, prin urmare, functioneaza pentru ca se afa in organica unitate, la fel si puterile mele sufletesti (cele firesti – intelectul, sentimentele, vointa; cele morale – intelepciunea, dreptatea, barbatia sau curajul, cumpatarea si infranarea, stapanirea patimilor placerii, a desfraului, a patimilor maniei si stapanirea de sine; si cele teologice – credinta, nadejdea, dragostea si, impreuna cu ele: bunatatea, pacea, indelunga rabdare, asceza, postul), toate aceste puteri sufletesti, virtuti morale, virtuti teologice, isi implinesc menirea lor pozitiva, afirmativa (Dumnezeu este da si numai da; si eu raspund zidirii mele dupa chipul lui Dumnezeu: “Da, Doamne, cred si Te marturisesc!”), atunci si numai atunci cand aceste puteri sufletesti ma zidesc pe mine, ma construiesc pe mine in credinta, in adevar, in iubire, si eu devin un punct, smerit, de contagiune mantuitoare, nu distrugatoare. Atunci eu simt in aceasta unitate a fapturii mele (chiar in boala si in orice situatie a vietii), prin Dumnezeu, prin radacina mea, prin Ziditorul meu, simt sanatatea sufletului.

Iata, aceste daruri pe care le-am evocat sunt, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, “insusiri ale Dumnezeirii care in noi devin virtutile noastre”, “materia spirituala” a sufletului si a vietii noastre, daca putem spune asa. Acestea toate constituie fiintial existenta noastra, zidirea noastra si mantuirea noastra, asa cum ele sunt descoperite in Iisus Hristos, Modelul.

Deci Fiul lui Dumnezeu facut Om, El le-a intrupat pe toate in plinatate, si nu poti dobandi sanatatea fara aceasta icoana a Mantuitorului Hristos. In toate acestea e cuprinsa, fireste, si societatea; e cuprins si mediul, sunt cuprinse toate. Dar toate pleaca din radacina lor si merg spre sensul, spre telul lor. Pentru ca lumea aceasta nu poate oferi nici modelul moral absolut – nu poate intemeia o etica, zice stiinta –, nu poate oferi nici sensul existentei, care este Hristos Domnul. Eu tin seama de mediu, de lume, dar totdeauna ma ridic la Obarsia mea, la Chip, la Modelul meu, la Hristos.

Pentru care spun si aici cuvantul luminat de Dumnezeu, pe care l-a rostit Eminescu, vorbind de jertfa Mantuitorului, care in momentele acelea de suferinta suprema pe cruce Se jertfeste cerand iertare Parintelui Ceresc, pentru rastignitori; Se jertfeste deci pentru toti. Asa a inteles Eminescu jertfa Mantuitorului pe cruce: “Astfel, a te jertfi din iubire pentru altii, nu din dispret, cum o faceau filosofii vechi, stoicii, nu din respectul unei legi, ci in numele lui Dumnezeu si pentru semenul tau, din iubire pentru lume, e cea mai inalta forma a existentei umane. In ea e acel sambure de adevar – iubirea in stare sa dizolve intreaga dizarmonie dintre oameni si asprimea luptei pentru existenta, ce bantuie natura intreaga”.

O, Doamne, fa-ne vrednici pe toti, sa invatam si de la el, de la acest poet al neamului, cum a invatat el de la Tine, taina iubirii, taina vindecarii de tot raul, taina mantuirii. “Iubirea, cea mai inalta forma a existentei umane”, pe care Tu ne-ai descoperit-o, Doamne. Si vindecatul lepros Ti-a dat slava… Astfel nu numai ca s-a vindecat trupeste, ci s-a si mantuit. Fa-ne vrednici, Doamne, de acest dar, ca noi, cei care Te cinstim pe Tine, sa fim deplin sanatosi – sufleteste intai, si trupeste; prin credinta in Tine, prin lumina vietii Tale, prin iubirea Ta, Doamne!

Observati: de ce rugaciunea pe care am citit-o adineauri, in care sunt aratate patimile care ne descompun, sau alta rugaciune – a treia: “Cel ce ai primit cu trupul Tau patimile cele de viata facatoare si mantuitoare – crucea, piroanele, sulita, moartea – omoara-mi patimile cele trupesti, care imi strica sufletul!”, de ce aceste rugaciuni sunt puse inainte de Sfanta Impartasanie? Tocmai pentru ca ele ne pregatesc sa ne impartasim – odata cu credinta in Hristos, odata cu primirea cuvantului Evangheliei – si cu trupul Lui, pentru trupul si sufletul nostru. Astfel ne vindecam.

Asa, Tu Doamne, “Cel ce cu ingroparea Ta ai pradat imparatia iadului, ingroapa sfaturile mele cele viclene, prin ganduri bune, si risipeste duhurile cele viclene. Cel ce cu Invierea Ta cea de a treia zi si de viata purtatoare ai ridicat pe stramosul cel cazut, ridica-ma si pe mine, cel ce am alunecat in pacat, punandu-mi inainte chipuri de pocainta. Cel ce cu preaslavita inaltarea Ta la cer ai indumnezeit trupul pe care l-ai luat si l-ai cinstit cu sederea de-a dreapta Tatalui”, invredniceste-ma, Doamne, cu impartasirea din cuvantul Tau, din virtutile Tale. Caci virtutile sunt daruri de la Dumnezeu venind in trupul nostru. Si prin impartasirea cu Trupul si Sangele Tau, Doamne, sa dobandim deplina noastra sanatate sufleteasca si trupeasca si mantuirea de tot raul. Cu rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Vindecarea celor zece leprosi - PF Daniel - AUDIO

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 20100

Voteaza:

Vindecarea celor zece leprosi 5.00 / 5 din 4 voturi. 3 review utilizatori.

Comentarii (3)

  • andriesei florentinaPostat la 2011-01-16 17:38

    ”Iar Iisus raspuzand a zis: -Au nu zece s-au curatit, dar cei noua unde sunt?! Purtarea celor noua leprosi e revoltatoare. Cum au putut oamenii acestia, care au primit vindecarea in dar, de la Mantuitorul, sa fie asa de nesimtitori fata de Binefacatorul lor?! Sa fie vindecati într-o clipa de grozava lor boala si sa nu multumeasca nici macar cu un cuvant. Caci ce erau acesti oameni înainte de vindecare? Niste cadavre vii, niste nenorociti cum se mai afla si astazi pe pamant. Boala leprei era o boala fara leac.Ea îi despartea cu desavarsire de restul lumii, iar nenorocitii aceia erau ca niste lepadati de lume. Erau nevoiti sa rataceasca fara nadejde si fara mangaiere prin locuri pustii, departe de casa, de familie si de prieteni, sortiti unei suferinte fara sfarsit. Urata a fost purtarea aceasta, caci ne simtim si noi indignati cand o auzim dar nu o sa-i osandesc prea aspru pe acesti leprosi nerecunoscatori caci si noi facem adesea la fel ca dansii. Uitam de multimea darurilor pe care le -am primit si primim de la Milostivul Parinte Ceresc, uitam sa venim acasa la EL, ÎN SFANTA BISERICA, sa-i multumin ca nu ne-a pierdut cu faradelegile noastre, sa-i multumim ptr toate bunatatile si binefacerile, pentru apa de izvor ,pentru verdeata pamantului, pentru caldura soarelui, pentru sanatatea si pentru aerul pe care-l respiram, pentru toate frumusetile pe care le-am primit în dar... Pacatul nerecunostintei fata de Dumnezeu este f mare, dar este atat de obisnuit în lumea noastra ca aproape nici unul nu suntem în stare sa recunoastem si sa-I multumim dupa cum se cuvine. Dumnezeu nu cere de la noi decat o ieftina rasplatire, aceea de a-l recunoaste ca STAPAN, ca Vistier al bunatatilor, sa-L socotim izvor al darurilor ce le primim; sa vedem ca de la EL, de la Parintele Luminilor de sus, ne vin toate darurile si sa-i aducem lauda, cinste si închinaciune cu multumiri smerite. Sa nu zicem si noi ca paganii, ca necredinciosii, ca nu ne pica nimic din cer, ci mai bine sa deschidem ochii sufletului si sa vedem prin lumina adevarului ca de sus ne pica ploaia, caldura, vanturile si zapezile. Caci daca n-ar pica ploaia la vreme potrivita s-ar face ceva? Sau daca pica prea multa ploaie se mai face ceva? Asa ca... de sus , de la Dumnezeu ne pica painea si toate bunatatile. De pe drumuri ratacite sa-I multumim pentru toate. De unde vine boala ? de la toti cei care sufera de lepra mandriei luciferice, de la toti cei care nu-L recunosc pe Dumnezeu ca autor a tot binele si ca Stapan al cerului si pamantului-Care dirijeaza toate si de la care ne vin toate. Daca omul ar avea o judecata dreapta, ar putea sa vada si sa recunoasca pe sine zicand: eu nu sunt nimic, prin mine însumi sunt un fir de praf, un mic vierme netrebnic în acest mare univers; puterea TA Doamne ma înalta, din mila TA traiesc deci TIE se cuvine lauda inimii mele si a buzelor mele. Dumnezeu cere recunostinta nostra nu fiindca are EL trebuinta de ea ci pentru ca sa ne faca vrednici de mai mari daruri din partea LUI. Cine multumeste acela castiga mila Domnului însutit. Si astazi omul multe mai fagaduieste si asa multi au fost la cutremur, la inundatii, la razboaie, în timpul foametei, multe au promis si lucrul acesta se repeta zilnic sub ochii nostri; cata vreme se afla în necaz, în nevoi, alearga la Dumnezeu; Îi recunoaste puterea, ÎL roaga dar de îndata ce trec de necaz iarasi ÎL uita, ÎL parasesc si-I întorc spatele. De ce ne lasa Bunul Dumnezeu sa strigam în zadar la EL si nu ne îndeplineste rugaciunile noastre?? Ptr ca stie cat de îndaratnici suntem si nu le meritam. Am citit într-o carte veche o istorioara, unde spunea ca odata BUNUL DUMNEZEU a chemat toate virtutile de pe pamant la SINE în cer ca sa le vada si sa le dea sfaturi. Între cei chemati erau: adevarul, dreptatea, mila , credinta, bunatatea; dar printre acesti invitati erau si doua virtuti care nu se mai vazusera si nu se cunosteau. Se apropiara una de alta sa se recomande: eu sunt binefacerea-zise una; eu sunt recunostinta-zise cealalta. Cum, voi nu va cunoasteti?! -întreba Bunul Dumnezeu? Nu Doamne- raspunsera cele doua necunoscute- caci pe pamant nu ne-am întalnit niciodata! Daca stam sa judecam drept aceasta istorioara e plina de adevar. Nu stiu cum se face ca tocmai acela caruia îi faci cel mai mare bine, îti face cel mai mare rau. Cu siguranta fiecare dintre noi cunoastem diferite cazuri din viata noastra. Si în zilele noastre mai sunt cazuri de lepra pe alocuri dar s-au îndesit alte boli tot atat de grele cum este cancerul, ciuma, holera, sida si altele la care doctorii nu mai gasesc leac, care vin tot din cauza pacatelor noastre, caci omul nu mai traieste rational întru toate si mai ales pentru patimile rele, a betiei, a tutunului, a desfranarii,a avortului...Si daca atat de grea era aceasta boala trupeasca a leprei cat de grozava trebuie sa fie lepra sufletului! Si diavolul cu lepra pacatelor a reusit sa distruga o multime de suflete facandu-le incapabili de a mai simti, de a mai gandi si de a vedea dezastrul si pieirea lor. Sfintite Parinte Galeriu fiti binecuvantat, sarut mana! Eu ador si-i stimez f mult pe preoti în general ptr ca noi crestinii fara preoti nu ne putem mantui pana si Însusi Mntuitorul aseaza aceasta Taina a preotiei la loc de cinste.

  • Alexandru RibalcaPostat la 2011-01-16 15:58

    Va multumesc pentru articol ! Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh !

  • Magdalena SovaPostat la 2011-01-16 06:28

    Frumos cuvânt de învățătură a părintelui Galeriu. Sănătate, Doamne, să ne dăruiești spre mântuirea sufletelor noastre! Amin

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE