Umbland cu intrebarea pe mare

Umbland cu intrebarea pe mare Mareste imaginea.

Episodul umblarii pe mare a Mantuitorului ne poate conduce la o serie de intrebari aparent absurde.

Ne putem intreba, astfel, ce s-ar fi intamplat daca, atunci cand se afunda, Petru nu ar fi strigat catre Mantuitorul? Ce s-ar fi intamplat daca frica l-ar fi paralizat cu desavarsire si din gura lui n-ar fi iesit acel strigat scurt: "Doamne, scapa-ma!". Oare Hristos l-ar fi scapat si fara acel strigat? Pe de o parte, suntem tentati sa spunem ca da, Mantuitorul l-ar fi scapat, din moment ce El i-a zis: "Vino". Dar la fel de bine ne putem intreba, in fapt, daca Hristos i-ar mai fi dat voie sa vina la El pe mare daca ar fi stiut ca Petru s-ar fi afundat fara sa strige dupa ajutor.

Desigur, nu putem cugeta astfel in realitate. Hristos este Adevarul si atunci cand meditam la faptele Lui trebuie sa intelegem ca avem de-a face cu Persoana dumnezeiasca a Cuvantului, nu cu un om care isi calculeaza faptele sau reactioneaza din instinct.

Dar privind totusi astfel, desprindem un lucru important: si anume acela ca Hristos nu ne vrea "in siguranta". Daca ar fi dorit ca Petru sa evite posibilitatea inecarii, nu l-ar fi chemat la El. Ba poate ar fi potolit si furtuna, inainte sa vina la ei. Dar facand aceasta, l-ar fi privat pe Petru de una dintre cele mai importante experiente din viata sa, aceea de a striga din tot sufletul, cu toata puterea existentei sale aflate in pragul disparitiei, catre Mantuitorul. Petru a strigat, in doar doua cuvinte, catre Mantuitorul ca si catre Cel in care isi punea nadejdea in clipa disperarii sale. Petru ceruse, evident, ceva "peste masura de mare", cum se exprima Sfantul Ioan Gura de Aur. Dar Mantuitorul s-a folosit de acest prilej pentru a-i transmite lui Petru, ca si noua, o lectie importanta despre viata duhovniceasca: cine vrea sa mearga catre Mantuitorul trebuie sa fie dispus sa se lase in mainile Lui si sa strige cu toata puterea atunci cand va fi in pericol de moarte. Pentru ca cei ce se angajeaza in aceasta viata sunt intr-un continuu pericol de moarte.

Chemarea lui Hristos se adreseaza tuturor. Cei ce sunt dispusi "sa lepede grija cea lumeasca" vor putea merge catre Mantuitorul fara a se afunda in valurile acestei mari tulburate care este viata pamanteasca. Dar intrucat toti suntem pacatosi, "pana la unul", singura salvare va fi strigatul deznadajduit catre Mantuitorul. Cei care vor sa fie "in siguranta" nu se vor aventura pe drumul spre mantuire. Cei pentru care siguranta barcutei in care li se pare ca stau va fi mai importanta decat dorul mantuirii, nu se vor aventura. Nu vor fi in pericol sa se afunde in valuri, dar vor ramane plutind in deriva avand sentimentul inselator al situatiei "caldute".

O alta intrebare, care scoate la lumina o caracteristica interesanta a firii umane, este una pe care o ridica chiar Sfantul Ioan Gura de Aur. Intrebarea este: daca Hristos i-ar fi poruncit El lui Petru sa mearga pe apa, Petru ar fi acceptat? Sfantul Ioan afirma ca nu, n-ar fi primit, pentru ca nu avea atat de mare credinta. Dar atunci cand Petru are initiativa, lucrul in sine i se prezinta intr-o alta lumina. Asa este omul, asa suntem si noi de cele mai multe ori: atunci cand nu avem initiativa unui lucru, il privim in alta lumina decat atunci cand initiativa ne apartine. De multe ori pe noi aceasta atitudine ne duce la desconsiderarea lucrului in sine, ceea ce n-ar trebui sa se intample unor oameni duhovnicesti.

Gestul avantat al lui Petru arata multa lui dragoste. Si pentru marea sa dragoste, Hristos ii iarta putina credinta, adica momentul de ezitare. Asa cum chiar Mantuitorul a spus-o cu alta ocazie, celui ce iubeste mult i se si iarta mult. De aceea din toate aceste gesturi ale lui Petru, care oscileaza intre dragoste si ezitare, culminand cu tradarea dinaintea rastignirii, putem invata lectia esentiala a vietii duhovnicesti, cuprinsa chiar in intampinarea pe care le-o face Domnul celor din corabie: "Indrazniti, Eu sunt, nu va temeti!". Doar inarmandu-se cu aceasta indrazneala omul poate avea curajul de a incerca sa mearga pe valurile tumultoase ale drumului pe care il are de parcurs catre Hristos, stiind ca, chiar de va ezita si se va afunda, Hristos va fi chiar langa el, intinzandu-i indata mana.

Paul Cocei

Despre autor

Paul Cocei Paul Cocei

Colaborator
115 articole postate
Publica din 29 Decembrie 2011

Pe aceeaşi temă

27 August 2013

Vizualizari: 7922

Voteaza:

Umbland cu intrebarea pe mare 5.00 / 5 din 4 voturi. 3 review utilizatori.

Comentarii (3)

  • Radu AlexandruPostat la 2016-08-19 13:23

    "Un amănunt semnificativ al Evangheliei acestei duminici este faptul că Petru, văzând pe Domnul că vine spre corabia cuprinsă de valuri și fiind încredințat că Acesta este Hristos Domnul, Îi cere să-l cheme la Sine, dorind să fie cât mai grabnic lângă El. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind semnificația acestui gest, arată că Petru „n-a crezut numai că Hristos poate merge pe mare, ci că poate și pe alții să-i ducă la El pe mare”. Gestul său este așadar rodul credinței în dumnezeirea Mântuitorului. Fiind chemat de Domnul, Petru începe și el a umbla pe mare. Însă, deodată, văzând furtuna cumplită, se teme și, începând să se scufunde, strigă: „Doamne, sca­pă-mă!” Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește faptul afundării lui Petru astfel: „Coborându-se Petru din corabie, a pornit-o spre Iisus. A biruit primejdia cea mare, marea, dar a fost biruit de una mai mică, vântul! Așa e omul! De multe ori reușește în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici... La fel și Petru. Frica de furtună era încă puternică în sufletul lui, totuși a îndrăznit să pășească în apă; dar în fața bătăii vântului n-a mai putut să se țină, cu toate că era aproape de Hristos”. Apropierea fizică de Hristos nu reușește să-i dea lui Petru imboldul de a-și depăși frica, întrucât „...la nimic nu-ți folosește să fii aproape de Hristos dacă nu ești aproape de El cu credința”. O clipă, Petru și-a desprins privirea lui de Hristos, luând seama mai mult la vântul cel puternic și la valurile înfri­coșătoare. Atunci, încrederea lui a început să se clatine și să se scufunde. Sfântul Nicolae Velimirovici arată că atâta vreme cât pe Apostolul Petru îl purta credința, acesta umbla pe apă, „dar când s-a îndoit, a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frica”. De foarte multe ori acesta este și parcursul ex­perienței vieții creștine: în pofida faptului că suntem ai lui Hristos și că Acesta locuiește în noi, atunci când nu avem ochii sufletului îndreptați către El, suntem biruiți de frică și de grijile lumii și ne afundăm în îndoială și necunoaștere. Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat pe Petru și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Din cuvântul Mântuitorului înțelegem limpede faptul că „nu furia vântului l-a făcut să se scufunde, ci puținătatea credinței lui”. Pr. Conf. Univ. Dr. Lucian Farcașiu

  • Tudor StefanPostat la 2013-08-31 02:02

    Abordarea nu este noua dar atinge doua lucruri esentiale in relatia om-divinitate, 1. Dumnezeu nu intervine daca nu-i cerem ajutorul 2. Increderea pe care o avem in Dumnezeu trebuie sa fie deplina (sa ne lasam in mainile lui Dumnezeu) ca a unui om care este convins pe de o parte ca Dumnezeu il poate ajuta, deci crede in puterea divina absoluta si, in acelasi timp, crede ca doar Dumnezeu il mai poate ajuta cerand ajutorul divinitatii ca si cand fara acest ajutor ar muri. Interventia divinitatii se face in general in situatii limita pentru a ne acorda timp necesar mantuirii sufletului. Pentru acest timp ne rugam stiut fiind faptul ca mantuirea sufletului se poate face intr-o secunda. Dumnezeu atita ne cere: sa fim sfinti pentru o secunda.

  • Ovidiu BARBUPostat la 2013-08-27 21:24

    Foarte interesanta abordare. Felicitari. vreau insa sa adaug ca prea des uitam ca la acel moment apostolii erau doar niste oameni "simpli" si ne miram de indoielile lor. uitand cat de usor ne indoim noi, dupa momentul Invierii si dupa 2000 de ani de crestinism.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE