Duminica Samarinencei

Duminica Samarinencei Mareste imaginea.

“In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?”(Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigatul omului sarac si simplu, care nu are nici o cale ca sa-si curateasca sufletul cu intelepciunea omeneasca, cunoasterea si indemanarile lumesti, filozofia si arta cea lumii: cunoasterea firelor frumoase din care se tes vietile si firea oamenilor.

Nu este asa; ci este strigatul trist si curat al imparatului, bogat in bogatii pamantesti, istet la minte, nobil in miscarile inimii, si puternic in taria si lucrarile voii sale.

Curatind sufletul cu toate astea, pe care le ravneste sufletul care nu este liber in aceasta lume, Imparatul David a simtit indata ca setea sa duhovniceasca nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea masura, ca toata aceasta lume materialnica nu era in stare cu nici un chip sa puna stapanire pe el.

Atunci El S-a simtit in aceasta lume, „in pamant pustiu si neumblat si fara de apa” (Psalm 62:3), si a strigat catre Dumnezeu ca spre singurul Izvor de bautura nemuritoare, dupa care tanjeste sufletul care are judecata si s-a trezit.

“Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie sa dovedim ca hrana cea trupeasca nu poate astampara sufletul omului, nici ca bautura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar pana si tot acest duh al vietii, care straluceste prin toate lucrurile facute, dandu-le viata si armonie, este intru neputinta de a hrani si inviora sufletul.

Trupul primeste hrana in chip nemijlocit, care este in esenta de acelasi fel cu trupul. Trupul este din tarana, si hrana pentru trup este tot din tarana. De aceea trupul se simte bine in lume, unde se afla cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se afla in suferinta; el este ingretosat si se impotriveste ca sa primeasca hrana in chip mijlocit, si aceasta hrana este diferita de suflet. De aceea, sufletul se simte in aceasta lume ca intr-o tara straina, printre straini.

Faptul ca sufletul nu are moarte, si ca, in esenta lui, isi are salas in lumea cea fara de moarte, se dovedeste prin faptul ca, in lumea aceasta pamanteasca, el se simte calator nemultumit intr-o tara straina, si ca nimic din lumea aceasta nu-l poate hrani deplin si nu-l poate inviora.

Si chiar daca sufletul ar putea turna in el intreaga lume ca pe un pahar cu apa, setea lui nu numai ca nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranta. Pentru ca atunci n-ar mai ramane in el nici macar o singura scanteie inchipuita de nadejde, dincolo de dealul urmator, care sa lumineze un nebanuit izvor de apa.

Sufletul omului este viu; viu si vesnic insetat de viata; si nimic nu-i poate astampara setea decat viata: viata cea dintai, nemijlocita. Dar asemenea viata se afla in Dumnezeu, in Dumnezeul Cel viu, numai in El. “Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”

Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gatul uscat al leului insetat care rage in desert, si al carui raget poate sa para pasarilor din oaze ca un cantec, desi pentru leu nu este cantec ci strigat de ajutor.

“Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului ci ale calatorului insetat „in pamant gol si uscat, unde nu se afla apa”; nu cantaretul este cel care isi potriveste cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai patrunzator, si cu putere de intelegere a sufletului omenesc in istoria lumii.

Omule, daca te gandesti vreodata ca hrana si bautura trupeasca pot sa-ti hraneasca si invioreze sufletul, te vei afla atunci pe treapta pe care se gasesc animalele de casa si cele salbatice de pe dealuri.

Daca ai trecut de aceasta treapta, si nadajduiesti ca sufletul tau sa poata fi hranit si inviorat de intelepciunea omului si de frumusetea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experienta si intregimea injumatatita. Asa cum socoteala cea dintai era prosteasca, tot la fel aceasta nadejde este neroditoare. Caci pe treapta a doua, socotiti ragetele si strigatele lumii insetate ca fiind cantece si veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin insetarea altora.

Daca ai trecut de cea de a doua treapta, si ai simtit o sete de negrait, pe care nu o poate stavili nici un lac din lume – care nu se poate stinge nici de catre intregul ocean al lumii – atunci esti cu adevarat un om calit si pregatit, esti un om adevarat. Numai la aceasta treapta de sete duhovniceasca nepotolita, vei intelege deplin Evanghelia de astazi.

„Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numita Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul sau”.

Intreaga regiune dintre Iudeea si Galileea era numita Samaria, luandu-si numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim si Galileea trece inca prin Sihar (numita acum Askar), langa Sichem (Nablus). Iata, era o parte de camp pe care o cumparase Iacov de la fiii lui Hemor, inaltand acolo un jertfelnic si i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20).

Mai tarziu, Iacov a lasat aceasta parte de camp fiului sau Iosif, care, a fost ingropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care da insemnatate satului din apropiere, dar in cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decat cetatea Sihar – si de aceea Evanghelistul spune ca cetatea se afla langa sat.

„Si era acolo fantana lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de calatorie, S-a asezat langa fantana si era ca la al saselea ceas”.

Pentru ca stramosul nostru Iacov traia impreuna cu vitele sale langa aceasta fantana – tocmai pentru ca el insusi a sapat-o si a zidit-o – asa si-a aflat fantana numele. Ostenit de urcusul dinspre Ierusalimul rapos si neroditor, Domnul S-a asezat langa aceasta fantana ca sa se odihneasca.

Ceasul al saselea, in rasarit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns in locul acela, in cea mai mare caldura a zilei. El era „ostenit de calatorie”, savarsind mantuirea noastra, caci mai tarziu S-a aflat pe Cruce, plin de sange de la ranile Sale, si incovoiat de durere – tot pentru mantuirea noastra.

Dar de ce nu a calatorit El noaptea, pe racoare?

Pentru El, noptile erau pentru rugaciune.

Si daca cu acest prilej El ar fi calatorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurta cu o intamplare fara de asemanare, si cu descoperirea cea mai plina de invataminte, si mai mantuitoare.

El a calatorit ziua, pe jos, urcand poteci rapoase, in vremea arsitei, obosit si insetat, pentru ca se grabea sa foloseasca fiecare clipa a vietii Sale pe pamant, atat din zi cat si din noapte, pentru binele si mantuirea noastra.

„Atunci a venit o femeie din Samaria sa scoata apa. Iisus i-a zis: Da-Mi sa beau”.

Se observa mai ales ca femeia era samarineanca, caci iudeii ii socoteau pe samarineni pagani.

“Da-Mi sa beau”, ii spune Domnul. El era obosit si insetat, de unde intelegem limpede ca trupul Sau era trup real omenesc, iar nu cum gandeau oarecari eretici. Asa cum din trupul Sau se varsau lacrimi de durere pentru oameni, si asa cum suferea durere pe Cruce, tot asa simtea nevoia sa manance si sa bea.

Este adevarat ca El putea, daca dorea, sa biruiasca si sa se lepede de aceasta nevoie, prin puterea Sa Dumnezeiasca, pentru lungime de vreme mai indelungata, si chiar pentru vremea intreaga a vietii Sale pamantesti; dar atunci, cum putea fi vazut El ca fiind om adevarat; „cum sa fie El intru toate … sa Se asemene fratilor, si cum ii putea numi El frati” (Evrei 2:17)?

Cum ne putea invata El suferinta si indurarea rabdatoare daca nu ar fi suferit si indurat El Insusi?
Si apoi, biruinta Lui de la urma ar fi avut acea stralucire care ne intareste si ne lumineaza in durerile vietii, daca nu le-ar fi indurat El pe toate, si toate acestea intru cea mai mare masura?

Desigur ca vine intrebarea: “Cum se face ca El, care era in stare sa inmulteasca painea si sa mearga pe apa ca pe pamant, nu putea in aceasta calatorie lunga, cu un singur cuvant intru tarie – da, chiar un gand – sa scoata izvor de apa din stanca sau din nisip, si sa-Si potoleasca setea?” Cu adevarat Ii statea Lui aceasta in putere.
Moise a facut aceasta in pustie; multi sfinti au facut aceasta in numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putinta la El? El putea aceasta dar nu a voit.

El nu a savarsit niciodata nici macar o singura minune pentru El – sa Se hraneasca, sa Se odihneasca sau sa Se imbrace. Toate minunile Sale erau pentru altii.
In viata Sa nu se afla nici un pic de umbra de iubire de Sine.

Chiar pe vremea cand era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, cand Isi terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca sa o intampine.

Iubirea fara margini pentru oameni, nedespartita de intelepciunea fara margini, a insuflat si a indrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toata lucrarea Lui si fiecare fapta a Lui din viata Sa pamanteasca.

“Da-Mi sa beau.” Ziditorul cerceteaza aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte rasuna de-a lungul celor doua mii de ani; pentru ca El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineanca, ci tuturor neamurilor pana la sfarsitul veacurilor.

“Da-Mi sa beau”, ne spune El astazi fiecaruia dintre noi. El – Facatorul apei si Oranduitorul marilor si oceanelor, raurilor si izvoarelor – nu spune aceasta pentru ca El este insetat de apa, ci pentru ca El inseteaza dupa voirea si iubirea noastra cea buna.

Daruind Lui, noi nu daruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui.

Fiecare pahar cu apa de pe pamant este al Lui, caci El l-a facut; si fiecare pahar cu apa buna, pe care noi il dam unuia dintre fratii Sai mai mici, El l-a platit cu sangele Sau de mare pret.

Totusi, in smerenia Sa neasemuita, El nu cere apa de la femeie precum Plasmuitorul de la plasmuire, ci asa cum cere un om de la altul, aratandu-Si smerenia si fiind marturisitor in chipul acesta pentru firea Sa omeneasca stramtorata si saraca. In sfarsit, El face aceasta ca sa ne invete pe noi ca sa slujim cu mila. Omul are dreptul sa ceara de la altul, dar are si datoria de a-l sluji pe altul si de a avea mila de acela.

„Caci ucenicii Lui se dusesera in cetate, ca sa cumpere merinde”.

Atunci, Domnul nu era numai obosit si insetat ci si flamand, ca si ucenicii Sai.

Aceasta este inca o dovada a adevaratei Sale umanitati si a pazirii Sale intelepte de a face minuni intr-o imprejurare in care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor in lucrarea de mantuire. Evanghelistul vorbeste despre lipsa ucenicilor pentru a lamuri de ce Domnul a cerut femeii apa. Fiindca, daca ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apa si nu s-ar mai fi pomenit de femeie.

Totusi, Dumnezeu a voit sa randuiasca aceasta imprejurare pentru a ne invata pe noi, asa incat atunci cand vedem pe vrajmasul nostru, la nevoie, sa-l ajutam. Si atunci cand poporul nostru se afla in vrajmasie cu popoarele vecine, noi sa nu largim aceasta vrajmasie la fiecare om al acelui popor, ci, este de datoria noastra ca, intr-o anumita imprejurare, sa ajutam pe fiecare om care se afla in nevoie, fara sa ne intereseze daca omul acela face parte din poporul nostru sau nu.

„Femeia samarineanca I-a zis: Cum Tu, Care esti iudeu, ceri sa bei de la mine, care sunt femeie samarineanca? Pentru ca iudeii nu au amestec cu samarinenii”.
Aceasta femeie avea in vedere ceea ce era obisnuit pe vremea aceea, ca omul trebuie sa urasca nu numai poporul vrajmas ci si pe fiecare om al acelui popor. In pilda samarineanului celui bun, Domnul a aratat ura iudeilor fata de samarineni, si aceasta imprejurare lamureste ura samarinenilor fata de iudei.

Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor si altul, trebuie mai intai sa rupem hotarele urii dintre un om si altul.
Aceasta este singura cale cu dreapta judecata pentru tamaduirea oamenilor de marea boala a urii unora fata de altii.
„Iisus a raspuns si i-a zis: Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel ce-ti zice: Da-Mi sa beau, tu ai fi cerut de la El, si ti-ar fi dat apa vie”.
“Darul lui Dumnezeu” se poate intelege in sens materialnic si duhovnicesc.

In sens materialnic, prin “darul lui Dumnezeu”, trebuie sa se inteleaga tot ceea ce Dumnezeu, in bunatatea Sa, a facut si a dat omului pentru ajutor si folos. Daca tu, femeie, ai sti ca aceasta apa nu este samarineanca sau evreiasca, ci a lui Dumnezeu; si ca, atunci cand Dumnezeu a facut aceasta apa, El nu a numit-o “pentru samarineni” sau “pentru iudei”, ci “pentru oameni”, tu scoti aceasta apa – cu infiorare – ca pe darul lui Dumnezeu, si o dai unui om insetat ca sa bea – cu si mai mare infiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu.

Intrucat lumea intreaga este darul lui Dumnezeu pentru om, si omul este darul lui Dumnezeu pentru lume.

In sens duhovnicesc, “darul lui Dumnezeu” este Insusi Domnul Hristos.

Dand toata aceasta lume vazuta omului, Dumnezeu, in iubirea Sa, El Se daruieste pe Sine. Daca tu, femeie, ai sti ce dar de mare pret a dat Dumnezeu iudeilor si samarinenilor, si toate celelalte popoare fara exceptie, ti s-ar cutremura sufletul, ai plange de bucurie, ai ramane fara grai la pilda cea vie, si nu ai cuteza sa te gandesti la rautatea si ura dintre iudei si samarineni.

Mai mult, daca trebuia sa ti se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbeste cu tine, pe care tu Il socotesti, pe dinafara, dupa infatisarea trupeasca, un om obisnuit si, dupa imbracamintea si vorba Sa, ca pe un iudeu, “tu ai fi cerut de la El, si ti-ar fi dat apa vie”.

Prin “apa vie”, Domnul vrea sa spuna puterea harica si datatoare de viata a Duhului Sfant, pe care L-a promis El credinciosilor. “Cel ce crede in Mine, … rauri de apa vie vor curge din pantecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El) (Ioan 7:38-39). Neintelegand nimic din aceasta, femeia spune:

“Doamne, nici galeata nu ai, si fantana e adanca; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva esti Tu mai mare decat parintele nostru Iacov,care ne-a dat aceasta fantana si el insusi a baut din ea si fiii lui si turmele lui?”

Tu nu ai slujitori; tu nu ai galeata – si fantana e adanca; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arata femeii ca un om obisnuit, lipsit de ajutor. “Apa cea vie”, atunci ca si acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, stransa in puturi si cisterne.

Dar exista apa in fantana care se mai poate numi si “apa vie”, daca fantana primeste apa de un izvor. Acesta se afla la fundul fantanii, acolo unde curge apa ca sa umple fantana. La inceput femeia se gandeste la fundul fantanii, acolo unde curge apa. Dar, intr-o clipa i-a venit gandul care a indemnat-o sa intrebe: “Nu cumva esti Tu mai mare decat parintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poti face Tu un alt izvor de apa, pe langa acesta? Stramosul nostru Iacov nu a facut aceasta fantana, ci numai a zidit-o si a ingradit-o. Daca Tu ai putea face un izvor, o apa curgatoare, aceea ar fi “apa vie” cu totul, si atunci Tu ai fi mai mare decat parintele nostru Iacov. Esti Tu mai mare decat el? Fantana lui Iacov are atat de multa apa ca el insusi a baut din ea “si fiii lui si turmele lui“, si noi toti care locuim prin imprejurimi, si toti calatorii si vizitatorii, si aceasta este de multe veacuri. Si apa din aceasta fantana nu a secat niciodata. Poti face Tu un lucru mai mare decat acesta?

In aceste cuvinte ale femeii samarinence se arata pe de o parte, mandria pentru stramosul lor Iacov; si pe de alta parte, ceva mai mult decat indoiala, chiar batjocura fata de Domnul Iisus.

Batjocura nu era atat de grosolana si de larga ca la invierea fiicei lui Iair – “cand ei radeau de El “ (Matei 9:24) – dar totusi era o batjocura mijlocita si ascunsa cu dibacie.

Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdaria pacatului, este pregatit sa rabde batjocura atat de la oameni cat si de la draci. El nu mustra femeia pentru aceasta batjocura usturatoare, ci merge mai departe pentru mantuirea sufletului ei.

“Iisus a raspuns si i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va inseta iarasi; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare spre viata vesnica“.

Domnul nu-i raspunde femeii asa cum se asteapta ea. El nu ii spune ei cu cat este mai mare decat Iacov. El vede pricina intelegerii gresite dintre El si femeie, pe care femeia nu o vede. Aceasta intelegere gresita vine din aceea ca El vorbeste despre apa duhovniceasca, datatoare de viata, pe cand femeia, invatata sa gandeasca numai cu intelegerea cea pamanteasca, a simturilor, are in mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menita de Dumnezeu pentru potolirea vremelnica a setei celei trupesti.
Apa cea vie despre care vorbeste Domnul este datatoare de viata, har sfant si invioreaza sufletul, ducand catre viata vesnica, inca de aici de pe pamant. Cand acest har datator de viata intra in om si il face de mare pret, deschide in el un izvor nesecat de viata, bucurie si tarie mare.

“Femeia a zis catre El: Doamne, da-mi aceasta apa ca sa nu mai insetez, nici sa mai vin aici sa scot“.

Femeia inca nu intelege bine, gandindu-se la izvorul de apa pamanteasca. In cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gandi la Hristos ca la un vrajitor, putand face o minune prin vrajitorie. Pentru a-i strica aceasta socotinta omeneasca a femeii, Domnul indreapta indata discutia catre altceva cu totul diferit.

“Iisus i-a zis: Mergi si cheama pe barbatul tau si vino aici. Femeia a raspuns si a zis: N-am barbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis ca nu ai barbat, caci cinci barbati ai avut si cel pe care il ai acum nu-ti este barbat. Aceasta adevarat ai spus“.

El spune aceasta pentru a o invata pe femeie sa-si faca socotinta duhovniceasca, nu trupeasca; Domnul crede ca este intelept sa nu faca nici o minune in fata femeii, ci ca sa Se arate ca inainte vazator si prooroc – acest lucru avand acelasi lucrare mare ca si facerea de minuni. “Mergi si cheama pe barbatul tau.” Domnul stie ca ea nu are barbat, dar vrea sa auda raspunsul ei, pregatind-o pentru o zdruncinatura neasteptata prin atotcunoasterea si dreapta socoteala a Lui.

“Cinci barbati ai avut” – aceasta graire este destul de uimitoare pentru femeie, dar cand aude taina ei plina de vinovatie, pe care voia sa o tina ascunsa: “si cel pe care il ai acum nu-ti este barbat” – aceasta trebuie sa lucreze asupra ei precum trasnetul din senin. Dar nu mustra pe femeia samarineanca, O, suflet Crestin; nu o mustra pe ea, ci intreaba-te pe tine: “Cine este barbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de barbati? Barbatul tau de acum nu este altul decat barbatul tau in lege?

Sufletul este biserica, si capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Crestin este Domnul Insusi.
Daca te tii numai in aceasta lume a simturilor, logodindu-te si insotindu-te cu aceasta prin cele cinci simturi ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevarat in aceeasi stare de pacat si de nepizmuit ca aceea in care se afla femeia samarineanca. Daca ai primit inselare de la simturile tale, de la bucuria data de simturi, te-ai lepadat intru adevar de simturile tale. Atunci, simturile tale s-au facut precum sunt cinci barbati morti, in vreme ce ai plecat sa traiesti impreuna cu cel de al saselea barbat care nu-ti este barbat intru lege, urmatorul celorlalti cinci care cuprind intelegerea simturilor tale. Aceasta este toata minciuna si murdaria pe care simturile tale le-a adunat in tine, le-a strans ca pe o gramada de gunoi.

Vorbirea dintre Domnul si femeia samarineanca este o vorbire intre Dumnezeu, care are credinta, si sufletul care este fara credinta. Aceasta vorbire are pentru tine un inteles.

Este vorbirea intre Mirele Cel ceresc si mireasa Sa, sufletul omului.

Nu vezi ca tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineanca despre barbatul ei? El putea sa aiba cu ea o alta vorbire si S-ar fi putut arata ei ca inainte vazator si prooroc, prin alte cai. El putea descoperi alte ascunzisuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al parintilor ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoasterea acestora ar fi surprins-o si uimit-o pe femeie in acelasi chip.

Dar El dinadins a avut aceasta vorbire cu femeia despre barbatul ei, pentru ca aceasta vorbire iti este spusa si tie, suflete Crestin; tie si tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru inceputuri, si pe care le va zidi pana la sfarsitul veacurilor.

O, suflete, intrebarea despre barbatul tau este cea mai insemnata pentru tine, cea mai insemnata si cea mai hotaratoare prin urmari.

Cu oricare te insotesti, tu te faci una cu acela. Daca cel ce te insoteste pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Daca cel ce te insoteste pe tine este pacatul, impreuna cu pacatul vei muri. Daca cel ce te insoteste pe tine este diavolul, vei fi impreuna cu el toata vesnicia. In toate aceste cazuri, zi si noapte, tu vei bea apa care te va face si mai insetata.

Numai daca Il recunosti pe Domnul Hristos ca pe Barbatul tau intru lege, si te logodesti cu El cu credinta si iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai inseta si pe care vei pluti in Imparatia cea cereasca si in viata cea vesnica.

Femeia I-a zis: Doamne, vad ca Tu esti prooroc. Parintii nostri s-au inchinat pe acest munte, iar voi ziceti ca in Ierusalim este locul unde trebuie sa ne inchinam. Si Iisus i-a zis: Femeie, crede-Ma ca vine ceasul cand nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui. Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim, pentru ca mantuirea din iudei este. Domnul dinadins urmareste sa atinga o coarda duhovniceasca din sufletul femeii samarinence. El izbuteste aceasta, atingand trecutul ei.

In femeia in care mai inainte fusese lucratoare numai intelegerea pamanteasca, prin simturi, care, pana acum, fusese adormita de narcoza intelegerii prin ajutorul simturilor ei, incepe de indata sa se trezeasca. Si astfel ea mai intai Il recunoaste pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru inceput. Indata dupa asta, interesul ei pentru lucruri duhovnicesti sporeste foarte grabnic. Ea pune o intrebare Domnului, care era de mare interes in acea vreme. Neintelegerile neschimbate dintre samarineni si iudei cu privire la locul in care trebuie sa I se dea slava lui Dumnezeu.

Care loc de inchinaciune este mai bine placut lui Dumnezeu, unde oamenii sa-I aduca Lui slava: pe muntele Samariei sau in Ierusalim?

Cine este adevarat maritor si adevarat om al rugaciunii: cel care face inchinaciuni si se roaga aici sau cel care face inchinaciuni si se roaga acolo? “Parintii nostri se inchinau in acest munte.” Femeia nu spune “noi”, ci “parintii nostri”, pentru a da pretuire mai mare acestui munte, si indreptatire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca si cum vrea sa spuna: noi nu am ales acest loc de inchinaciune catre Dumnezeu, ci parintii nostri, si ei erau mai mari si mai aproape de Dumnezeu decat noi. Si acum, ca si atunci, Domnul nu raspunde femeii cu “da” sau “nu”.

El lucreaza spre trezirea si aprinderea sufletului ei. “Femeie, crede-Ma …”. Crede-Ma pe Mine, nu pe cei care iti vorbesc despre slavirea fie pe acest munte fie in Ierusalim. Domnul foloseste dinadins cuvantul “Tata”, in loc de “Dumnezeu”, ori “zei” (samarinenii se inchinau atat lui Dumnezeu cat si zeilor) pentru ca femeia sa stie ca, incepand cu aceasta intelegere noua a lui Dumnezeu ca Tata, va fi si o slavire noua.

Marirea Tatalui nu depinde de un anume loc, si astfel, va trebui sa se lepede de aceasta intregime crancena atat din partea iudeilor cat si din partea samarinenilor. In felul acesta, Domnul prooroceste ceva ce se va implini foarte curand, prin venirea Sa in lume.

Chiar si asa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de intregime, si prooroceste sfarsitul ambelor, dand o anumita intaietate iudeilor fata de samarineni privitor la cunoasterea lui Dumnezeu. “Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim.”

Domnul este constient ca femeia Il priveste ca pe un iudeu, si astfel El vorbeste ca un iudeu. Voi samarinenii nu stiti cui va inchinati, pentru ca voi va inchinati multor zei si idoli; voi recunoasteti Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam si al lui Iacov, dar pe langa aceasta voi aduceti jertfa multor idoli asirieni si babiloneni. Cel putin iudeii stiu ca exista un singur Dumnezeu, chiar daca acestia Ii slujesc Lui, ca si tine, cu inimile invartosate, cu mintile intunecate si cu obiceiuri care nu mai sunt bune. Totusi, “mantuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naste din iudei, si prin El va veni mantuirea lumii. Aceasta s-a fagaduit stramosilor si s-a spus mai dinainte de catre prooroci, si aceasta a pregatit Randuiala lui Dumnezeu – si asa a ajuns sa se implineasca.

“Dar vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel de inchinatori Isi doreste. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si adevar.”

Inchinaciunea samarinenilor catre Dumnezeu este mincinoasa, pentru ca ei nu stiu cui sa se inchine. Cu toate acestea, inchinaciunea din Ierusalim este numai o umbra a adevaratei slaviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna si umbra vor disparea in curand, si in locul lor se va aseza adevarata slavire a lui Dumnezeu.

S-a nascut Soarele zilei celei noi, si aceasta noua zi se iveste mai deslusit, alungand intunericul si umbrele. Trece multa vreme si inca mai sunt zorii. Cand lumina zilei celei noi se va raspandi pretutindeni, oamenii Il vor cunoaste pe Dumnezeu ca Tata, si atunci Il vor slavi ca fii, nu ca robi: ei nu Il vor preamari cu cuvinte desarte si cu jertfe desarte, ci “in duh si in adevar”, cu trup si cu suflet, cu credinta si cu fapta, cu intelepciune si cu iubire.

Omul, in plinatatea sa, Il va slavi pe Dumnezeu, in plinatatea Sa. Alcatuit din suflet si din trup, omul va inchina lui Dumnezeu si unul si altul, si Il va sluji pe Dumnezeu cu suflet si cu trup. Adevaratii inchinatori nu se vor inchina zidirilor ci Ziditorului, nu dracilor celor rai sub chipul inselator al zeilor, ci Celui Unuia Tatalui Atotmilostiv al luminii si al adevarului. Asemenea inchinatori Il cauta pe Tatal cel ceresc. Dumnezeu este duh iar nu trup, statuie, cuvant desert, un loc sau altul. De aceea cei care se inchina Lui trebuie sa I se inchine “in duh si in adevar”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arata inaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie sa vina inaintea Celui Unuia Fara de Moarte cu ceea ce este in el fara de moarte. Asa cum spune Apostolul: “nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).

Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege, si a adus capre si berbeci ca jertfa lui Dumnezeu, si sarbatorea ziua de sambata, savarsind ca niste robi spalarile si curatirile cele ce erau invatate, dar uitand mila si iubirea. Se citeau cuvintele: “Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost intelese nici nu s-au implinit acestea.

De acum inainte, vor sluji pe Dumnezeu “in duh si in adevar”, deoarece Domnul Insusi a a pogorat intre oameni ca sa dea pilda de astfel de slujire si astfel de slavire. Duhoarea caprelor si berbecilor jertfiti, adusi Lui de catre oamenii cei cu inimile invartosate si cu sufletele innegrite, erau batjocoritoare pentru El.

Odinioara, cand asemenea jertfe erau aduse de catre Noe, Avraam, Isaac, Iacov si Moise, nu era duhoare ci mireasma. Totusi, aceasta mireasma nu venea de la sange si de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frica de Dumnezeu si de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Sai credinciosi.

Mai tarziu, cand sufletele jertfitorilor de animale se uscasera si inimile lor se invartosasera, nu mai era nimic care sa aduca mireasma inaintea lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu nu cauta miros de sange si carne ci acela al sufletelor si inimilor oamenilor.

Si intreaga mireasma de pe altarul jertfei s-a schimbat in duhoare inaintea Domnului; aceasta s-a intamplat cu toate altarele de jertfa atat in Samaria cat si in Ierusalim. Pe gramada de murdarie a lumii, acolo unde stapanea moartea si duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca sa semene florile duhului si ale adevarului, care vor birui moartea si vor alunga duhoarea, astfel incat lumea cea noua sa se arate inaintea lui Dumnezeu ca o mireasa, curata si impodobita.

”I-a zis femeia: Stim ca va veni Mesia, Care se cheama Hristos; cand va veni, Acela ne va vesti noua toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Si se mirau ca vorbea cu o femeie. Insa nimeni n-a zis: Ce o intrebi, sau: Ce vorbesti cu ea? Iar femeia si-a lasat galeata si s-a dus”.

Ce drama uimitoare! Ce curgere uimitoare de imprejurari si intamplari! Domnul sta singur in mijloc, fara miscare, ca vesnicia. Incurajata de cuvintele duhovnicesti ale Domnului Iisus, femeia se gandeste indata la Mesia cel fagaduit, pe care Il asteptau samarinenii ca si iudeii. “Cand va veni, Acela ne va vesti noua toate”, spune femeia.
Pentru ea, ca si pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte indepartat, ceva si mai indepartat decat linia de ceata de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul da la iveala ca El este Mesia cel asteptat – “Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Ramanand fara grai de uimire, femeia nu-I da nici un raspuns. Atunci se intorc Apostolii din cetate si se mira ca Invatatorul lor vorbeste cu femeia – necredincioasa, samarineanca. Si ei raman fara glas de uimire.

Femeia, nestiind ce sa mai intrebe sau sa vorbeasca, isi lasa galeata si se grabeste spre cetate, ca sa spuna ce aflase. Ce priveliste fara de glas, dar mai graitoare decat toate cuvintele omenesti! Totusi, femeia, grabindu-se, ajunge la cetate si spune tuturor despre omul cel uimitor de la fantana lui Iacov.

“Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu indrazneste sa spuna: “Acesta este Hristosul” cu toate ca ea s-a lamurit despre intelepciunea duhovniceasca rara a Lui, ci, intreaba: “Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca si cum ar vrea sa spuna: Eu sunt femeie straina, si nu pot spune cu siguranta; dar voi sunteti barbati cu judecata mai multa si sunteti mai atenti decat mine. Atunci, “veniti si vedeti”. Atat prin indemanarea ei aleasa cat si prin modestia ei, femeia atrage atentia tuturor cetatenilor Siharului, “ care au iesit din cetate si veneau catre El “.

Tocmai atunci incepe vorbirea dintre Invatator si ucenicii Sai. Ucenicii Lui Il rugau, zicand: Invatatorule, mananca, deoarece ei cumparasera merinde din cetate si I-a adus Lui sa manance. Fara indoiala ca El este flamand; dar, in loc sa ia sa manance, El continua menirea Dumnezeiasca pentru care a venit in lume, neingrijindu-se de foamea trupeasca. Este o clipa de foarte mare insemnatate, si El nu vrea sa o lase sa treaca. El nu va da nevoia sufletului pe o portie de mancare. El raspunde ucenicilor Sai:
“Eu am de mancat o mancare pe care voi nu o stiti. Ziceau deci ucenicii intre ei: Nu cumva I-a adus cineva sa manance?”

Domnul vorbeste despre hrana cea duhovniceasca, iar ucenicii despre hrana trupeasca. Se repeta aproape aceeasi imprejurare ca ceva mai devreme cu femeia, cand El vorbea de apa cea duhovniceasca iar femeia de apa de fantana. Asadar acum, El vorbeste despre hrana duhovniceasca pe cand ucenicii se gandesc la hranirea trupului.
“Iisus le-a zis: Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savarsesc lucrul Lui. “

Voia Tatalui este Voia Fiului, caci Tatal si Fiul impartasesc o singura existenta de baza. Atunci, de ce vorbeste Domnul despre Voia Tatalui, si nu de Voia Sa proprie; si despre lucrarile Tatalui, iar nu despre lucrarile Sale proprii? Nu este acelasi lucru sa vorbim despre Voia Tatalui si Voia Fiului; despre lucrarile Tatalui si cele ale Fiului? Nu este cu totul o singura Voie? Si nu este toata o singura lucrare? Da; intr-adevar asa este.

Dar El numeste Voia prin care este calauzit El: Voia Tatalui; si lucrarea pe care El trebuie sa o savarseasca: a Tatalui – pentru noi, ca sa ne invete pe noi ascultarea si smerenia, noi cei care suntem neascultatori si mandri.

Dar iata ce bucurie Ii este Lui Voia Tatalui: Fiul nu vede in Voia Tatalui datoria Sa, ci ca hrana Sa! “Mancarea Mea este sa fac voia“ Tatalui.
O, ce pilda Dumnezeiasca si ce mustrare blanda pentru noi toti, care vorbim in fiecare zi despre datoria noastra ca despre o povara! Intr-adevar, uitandu-ne la Domnul si la bucuria Lui de a-Si implini datoria grea printre oameni, trebuie sa spunem cu dreapta socoteala ca nimeni din lumea asta nu-si poate implini datoria fata de Dumnezeu daca nu I s-a facut lui atat de scumpa si bine placuta precum painea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: ca El face Voia Tatalui iar nu Voia Lui – dupa cum mai spune si in alt loc: “Pentru ca … nu ca sa fac voia Mea, ci … a Tatalui” (Ioan 6:38-39) – asta nu inseamna ca Fiul este mai mic decat Tatal, ci arata iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatal.

Acelasi Evanghelist mai spune ca Tatal intotdeauna Il asculta pe Fiul: “Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti” (Ioan 11:42).

Ascultarea desavarsita a Tatalui vine ca raspuns la ascultarea desavarsita a Fiului, si ascultarea desavarsita a Duhului Sfant vine ca raspuns la ascultarea Tatalui si a Fiului. Si ascultarea desavarsita domneste in uniune numai cu iubirea desavarsita. De aceea, facerea Voii Tatalui este adevarata hrana a Fiului; facerea Voii Fiului este adevarata hrana a Tatalui; si facerea Voii Tatalui si a Fiului este adevarata hrana a Duhului Sfant.

Domnul continua: “Nu ziceti voi ca mai sunt patru luni si vine secerisul? Iata zic voua: Ridicati ochii vostri si priviti holdele ca sunt albe pentru seceris.”
Putin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovniceasca, si acum El vorbeste despre secerisul duhovnicesc. Se vede ca secerisul duhovnicesc este aproape, asa cum este si cel pamantesc. Cand spicul se ingalbeneste sau se albeste, toata lumea stie ca secerisul este aproape.

Cand multimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede ca roadele duhovnicesti sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun ca aceasta a innebunit, ci cu totii isi lasa lucrul degraba si pornesc in multime mare ca sa-L vada.

“Ridicati ochii vostri si priviti”, si vedeti aceasta multime de oameni care se grabesc spre noi! Acesta este campul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coapta care isi asteapta seceratorii. Cu adevarat, “Secerisul este mult, dar lucratorii sunt putini” (Luca 10:2).

Voi sunteti acesti ostenitori, voi sunteti seceratorii din campul lui Dumnezeu. De ce imi dati voi Mie hrana trupeasca, stricacioasa impotriva unei asemenea recolte minunate si bogate? Nu uita bunul gospodar atat de masa de pranz cat si de cina cand este hranit de bucuria privelistii unei asemenea recolte si cand, foarte bucuros si recunoscator lui Dumnezeu, el se grabeste sa stranga recolta si sa o adaposteasca in hambarele sale cat mai degraba cu putinta, inainte ca furtuna sa strice recolta?
Atunci, nu va faceti griji prea mari pentru hrana cea trupeasca, nici pentru voi insiva nici pentru Mine, ci grabiti-va la seceris, ca sa nu pierdeti rasplata, pentru ca:
“Iar cel ce secera primeste plata si aduna roade spre viata vesnica, ca sa se bucure impreuna si cel ce seamana si cel ce secera. Caci in aceasta se adevereste cuvantul: Ca unul este semanatorul si altul seceratorul. Eu v-am trimis sa secerati ceea ce voi n-ati muncit; altii au muncit si voi ati intrat in munca lor.”

In campul larg al lui Dumnezeu, aceiasi ostenitori nu izbutesc nici la semanat, nici la secerat, din pricina scurtimii vietii omului. Unii seamana, si nu mai au zile ca sa vada roada trudei lor; altii se nasc mai apoi, cand samanta a crescut si s-a copt, facandu-se aurie ca pentru seceris; si asa acestia ajung sa fie seceratorii, strangand granele coapte pe care nu le-au semanat ei.

Campul lui Dumnezeu a fost semanat de la inceputul vietii pe pamant, semanatorii nostri, oamenii lui Dumnezeu, barbati drepti si prooroci – mai ales prooroci. Ei au semanat, dar nu au vazut aceasta samanta sa creasca si sa se coaca. Cu totii traiau intru credinta mare, si au murit intru credinta, nevazand roadele fagaduite in vremea vietii lor, ci “vazandu-le de departe“ (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovniceasca.
Iar Domnul Iisus spusese odinioara ucenicilor: “Multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi, si n-au vazut“ (Matei 13:17)
Semanatorii nu au vazut ceea ce au vazut seceratorii: roadele si recolta. Dar si unul si celalalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru ca amandoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu intru campul Lui, si astfel “sa se bucure impreuna si cel ce seamana si cel ce secera”.
In felul acesta, Domnul aduce lauda ostenelilor proorocilor si dreptilor Vechiului Testament, si incurajeaza Apostolii in munca lor de strangere a recoltei, ca si cum ar fi vrut sa spuna: ei s-au ostenit mai mult decat voi, caci, cu adevarat este mai greu sa fii semanatorul, si sa nu vezi roadele pe camp, decat sa fii seceratorul recoltei celei coapte.
Voi ati intrat in ostenelile lor. Ei au trudit si au murit ca ticalosi si slujitori, fara sa-L vada pe Stapanul campului in mijlocul lor; dar voi Il aveti pe Stapanul in mijlocul vostru, si osteniti-va ca fii, nu ca ticalosi sau robi. De fapt, Stapanul Insusi trudeste, iar voi sunteti impreuna ostenitori cu El. De aceea, bucurati-va si grabiti-va cu bucurie ca sa culegeti recolta coapta.
“Si multi samarineni din cetatea aceea au crezut in El, pentru cuvantul femeii care marturisea: Mi-a spus toate cate am facut“.

Iata cat de coapta este recolta! Pamantul uscat a supt apa cu graba mare. Multi samarineni au crezut in Hristos chiar inainte de a-L vedea, la cuvantul femeii. Ea nu a facut nici o minune; ea nu era apostol. Dimpotriva, ea era femeie pacatoasa, dar chiar si asa cuvintele ei au adus recolta mare printre acesti pagani.

Ce rusine si stramtorare pentru iudei, Poporul Ales, care, ramase mut si orb, nepocait si cu inima invartosata, cu toata puterea cuvintelor Lui, trimise in urechile lor! Femeia samarineanca nu a tinut pentru ea vestea cea buna pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grabit sa o vesteasca si altora spre lauda cea mai mare. Ea este intocmai ca si femeia care aflase banul pierdut, si, gasindu-l, aduna prietenele si vecinele sale, spunandu-le: “Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).
“Deci dupa ce au venit la El, samarinenii Il rugau sa ramana la ei. Si a ramas acolo doua zile. Si cu mult mai multi au crezut pentru cuvantul Lui“.

Nazarinenii au cautat sa-L arunce pe Domnul de pe sprinceana muntelui in prapastie “pentru cuvintele Sale“ (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat sa plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, acesti samarineni “Il rugau sa ramana la ei“.

Domnul a raspuns cereririi lor si a ramas la ei doua zile. Si recolta a fost cu adevarat bogata, caci, ca si cei care au crezut in El pentru cuvintele femeii, cu mult mai multi au crezut pentru cuvantul Lui din preacuratele Sale buze.

Si ei au spus femeii: “Acum credem; nu pentru spusele tale, caci noi insine L-am auzit pe El, si stim ca acesta este cu adevarat Hristosul, Mantuitorul lumii.” Nu se stie ce a vorbit Domnul in timpul celor doua zile, celor cu sufletele flamande si insetate, ca nu sta scris. Dar fara nici o indoiala ca vorbele Sale erau “apa vie”, din care band, omul nu mai inseteaza in veci. Mai intai aceasta se vede din numarul mare al celor care au ajuns sa creada in Domnul si, in al doilea rand, din dreapta lor marturisire a credintei lor in El: “Acesta este cu adevarat Hristosul, Mantuitorul lumii.”

Printre zeii cei multi in care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credinta in Dumnezeul lui Israel. Ei tineau aceasta credinta, nu pentru ca Il cunosteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care traise odinioara printre ei.

Femeia samarineanca vorbeste despre “parintele nostru Iacov”. Este neindoios faptul ca samarinenii auzisera despre proorocire, legata de numele lui Iacov, despre steaua “care rasare din Iacov“ (Numerii 24:17).

Cand, odinioara, imparatul Balac din Moab a pornit razboi impotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca sa prooroceasca izbanda asupra Israelului, si astfel sa-si incurajeze armata. Balac i-a fagaduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, si Valaam a venit intr-adevar in tabara lui Balac.

Dar cand acesta a incercat sa savarseasca proorocirea pentru Balac, ravnita de inima lui de imparat, indata a venit peste dansul duhul lui Dumnezeu, si a inceput sa prooroceasca, dar nu dupa voia lui Balac, ci dupa Voia lui Dumnezeu, zicand: “Cat sunt de frumoase salasurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!”

Cand a auzit Balac aceste cuvinte, a inceput sa se manie pe Valaam, dar Valaam nu s-a infricosat si a continuat: “Asa zice Valaam, fiul lui Beor; asa graieste barbatul care isi are ochii deschisi: Il vad, dar acum nu este; il privesc, dar nu de aproape; o stea rasare din Iacov; un toiag se ridica din Israel” (Numerii 24).

Si iata, a venit Cel pe care Valaam L-a vazut de departe. Steaua din Iacov stralucea, mai luminoasa decat soarele si mai frumoasa decat visul cel mai frumos. Si samarimemii au vazut steaua si s-au bucurat. Ei au baut din plin apa vie si au capatat viata cea vesnica.

Dar Mantuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor si iudeilor. El a dat-o si o mai da si astazi fiecaruia, care este constient de setea sa duhovniceasca, in desertul vietii acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla in Ierusalim “si a strigat, zicand: “Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: “El a strigat“?

Pastorul cel bun nu vorbeste pe soptite; El striga, chemandu-Si turma la apa. Din iubirea Sa de oameni, El sade in dogoarea arsitei acestei lumi si striga tuturor calatorilor sfarsiti de sete. Binecuvantati sunt cei ce aud glasul Sau si se apropie de El cu credinta.

El nu-i intreaba pe ei ce limba vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce varsta au, nici despre bogatiile lor, ci le va da “apa vie”, ca sa-i intareasca, sa-i intinereasca, sa-i innoiasca, sa-i aduca din nou la viata si sa-i reinsufleteasca, si sa-i primeasca ca fii, indrumandu-i sa iasa din focul infricosator de ispite al lumii acesteia, indreptandu-se catre Gradina Raiului.

O, Bautura Dumnezeiasca, ce minunata esti Tu!

O, dulce Mantuitorule, Tu racoresti si improspatezi Fantana, cat esti de luminos, indestulator si datator de viata!

Duhule Sfant, Mangaietorule, apropie de Domnul Iisus pe toti cei ale caror suflete tanjesc dupa viata vesnica, si care striga de sete: “Sufletul meu este insetat dupa Dumnezeu; dupa Dumnezeul Cel viu!”

Slava si lauda Tie, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

din “Predici“ , Sfantul Nicolae Velimirovici

 

.

16 Mai 2014

Vizualizari: 1663

Voteaza:

Duminica Samarinencei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE