Fântâna lui Iacob e granița dintre doi vecini, iudeii și samarinenii. De asemenea, fântână e și Biserica ce stă la granița dintre această lume și cea veșnică. Aici la fântână, iar după Înviere, în Biserică vine mereu Hristos, însetat de mântuirea oamenilor. Faptul că fântâna e adâncă arată că drumul de la om la Dumnezeu poate părea lung, dar de la Dumnezeu la om e foarte scurt (lucru perfect verificat cu samarineanca), căci Dumnezeu este lângă noi, este în noi, cu noi. Hristos era la fântână cu puțin înainte de a ajunge și femeia acolo. Acest detaliu poate fi considerat un semn că Dumnezeu e întotdeauna primul în locul potrivit, la momentul oportun și așteaptă pe om, nouă trebuindu-ne doar ochi să-L vedem, gură să-I vorbim și mai mult decât toate, inimă să-L iubim. Așa a fost cu Zaheu, așa fost cu Saul, viitorul apostol Pavel.
Dă-mi să beau! Setea-o expresie religioasă
Dă-mi să beau! spune însuși Izvorul apei veșnice. Regula naturii e ca apa să stingă focul, dar din evanghelia lui Ioan capitolul 4, vedem că izvorul apei, Hristos stinge păcatul. Păcatul e foc ce mistuie frumusețea dată de Dumnezeu omului. Hristos este izvorul care nu se termină niciodată, El poate da o bucurie intensă și în mod constant celui care se împărtășește din apa pe care o dă El. Apa însemnează în dialogul lui Iisus cu samarineanca stingerea arderii păcatului desfrânării, căci mă prăpădesc în această văpaie(Luca 16,24), nu-i așa? Știm, de asemenea, că era al șaselea ceas(Ioan 4,6). Domnul stă la fântână anticipativ, ca în Vinerea Mare pe cruce în ceasul al șaselea, stă în așteptarea mântuirii acestui suflet. În ceasul al șaselea e punctul maxim al strălucirii soarelui, când arde cu o forță dogoritoare. Al șaselea ceas reprezintă și uscăciunea pe care o aduce păcatul (în psalmul 142 citim că sufletul păcătosului e ca un pământ fără de apă). Aici putem vedea setea ca o expresie religioasă (Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez), reargumentând că, stând pe cruce Domnul a zis: Mi-e sete! Acum spune: Dă-mi să beau! Mai mult decât omul, Domnul e însetat de dorința mântuirii omului.
Un evreu însetat sau Fiul lui Dumnezeu?
Însă femeia nu poate interpreta în mod corect conceptul de apă vie până când nu recunoaște identitatea persoanei cu care ea vorbește lângă fântână. Avem în sfintele evanghelii niveluri diferite de înțelegere a Domnului Iisus Hristos. Cineva îl poate percepe la un nivel superficial, dar apoi poate trece, în urma unui dialog sau în urma credinței, la un nivel superior de înțelegere. La început femeia samarineancă îl vede pe Iisus doar ca iudeu, apoi ca pe un profet, dar treptat, în urma dialogului aceasta îl poate vedea pe Iisus ca pe Hristosul Domnului. Cititorii acestui pasaj pot identifica trecerea de la conceptul pământesc (tu, Care ești iudeu) la conceptul ceresc (văd că ești proroc). Înainte de a primi acest dar al vederii, femeia trebuia să-L identifice pe Iisus Hristos nu doar ca pe un evreu însetat, ci ca pe Mesia, trimisul lui Dumnezeu. Femeia samarineancă vrea să-i dea apă, Mântuitorul în schimb îi dă iertarea păcatelor și mântuirea. În biserică venim ca la o fântână să-I scoatem puțină apă, fiind El însetat de mântuirea noastră, iar El să ne dă iertarea și apa cea vie. Este schimbul cel mai avantajos pentru om.
Dar care este acum, schimbul în viața noastră? Am primit botezul și noi ce am dat Domnului? Îi dăm lui Dumnezeu o zi de post, o noapte de priveghere, câteva minute de spovedanie și primim Sfânta Împărtășanie!! Întotdeauna Domnul cere puțin și dă mult mai mult, cu asupra de măsură înapoi.
Fântâna (Biserica) ce unește pe frați
O poveste ne spune că doi frați, cărora tatăl lor le-a cumpărat două parcele de pământ pentru a-și construi casele unul lângă celălalt, au ajuns după un timp să se certe și să nu-și mai vorbească. Unul dintre ei a vrut să construiască un zid foarte înalt încât să nu mai vadă pe fratele lui. A chemat un meșter priceput, i-a plătit costurile lucrării și a plecat de acasă timp de două săptămâni. Meșterul s-a angajat ca la întoarcerea lui lucrarea să fie gata, însă fiind om cu frica lui Dumnezeu a îndrăznit să schimbe proiectul: în locul unui gard separator să facă o fântână comună exact pe granița dintre cele două proprietăți, așa încât jumătate de fântână să aparțină fiecăruia dintre frați. Când s-a întors fratele care plătise lucrarea a întrebat unde este gardul, iar meșterul l-a chemat să-i arate fântâna pe care o săpase, fântână care avea o apă bună și răcoritoare, și i-a spus: acel gard v-ar fi despărțit definitiv, însă această fântână vă va împăca definitiv, căci voi, frați fiind, voi și copiii voștri, veți stinge focul urii și al certurilor, bând apă din această fântână comună.
Pr. Dr. George Cosmin Piț
George Cosmin Pit
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.