Duminica a V-a dupa Pasti, a samarinencei

Duminica a V-a dupa Pasti, a samarinencei Mareste imaginea.

Duminica a V-a dupa Pasti, a samarinencei (Ioan 4, 5-42)

a) Profesia lui Hristos: Mântuitor

Fiecare dintre noi îşi are meseria lui, profesia lui, cu care se ocupă. Unul este învăţător, altul artist, altul medic, altul farmacist etc. Şi Hristos a avut profesie: Mântuitor. Iată, Eu stau la uşă şi bat (Apocalipsa 3, 20). Asta face Hristos: stă în afara uşii inimii noastre şi bate. Nu deschide însă uşa, deoarece însuşi Iisus S-a îngrijit să fie cheia pe dinăuntru, şi nu pe dinafară (din respect pentru libertatea noastră). Şi nici nu forţează. Ci doar umblă neîncetat, zi şi noapte, fără să Se oprească vreo clipă, din poartă în poartă şi-l roagă pe fiecare să-I deschidă pentru a intra şi a-l mântui. Urmăreşte, vede mişcările ascunse ale inimii fiecăruia şi acţionează corespunzător.

Doar o bună dispoziţie să arate omul pentru mântuirea lui, un pas să facă, primul şi cel mai important, şi mii de paşi va face Hristos spre el. Dar, pentru a face aceşti paşi Hristos, trebuie întâi omul să facă primul pas. Cu alte cuvinte, când Hristos vede în inima oricărui om o scânteie de pocăinţă, mişcă cerul şi pământul pentru a o face vâlvă taie. Astfel, când a văzut că Zaheu cel păcătos căuta să-L vadă pe Iisus (Luca 19,3), a trecut în mod intenţionat prin Ierihon (v. Luca 19, 1) pentru a-l pescui din adâncul păcatului (v. Luca 19,1-10).

Ceva asemănător a făcut şi cu samarineanca adulteră. A trecut intenţionat prin acea zonă duşmănoasă pentru iudei, Samaria, pentru a o întâlni. Şi trebuia să treacă prin Samaria (Ioan 4, 4). Pentru a-Şi atinge cel mai bine scopul, nu a căutat-o nici acasă, nici în locurile păcătoase, nici pe drumurile pe care mergea, ci a aşteptat-o într-un loc liniştit, într-un loc sfânt, istoric, în ţinutul pe care Patriarhul Iacov îl dăduse fiului său Iosif. Lucru care ne spune că şi locul unde aruncăm „plasa" pentru a prinde sufletul păcătos are importanţă.

Deci a venit la o cetate a Samar iei numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif,fiul său, şi era acolo fântâna lui lacov. Iar Iisus, ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână. Era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă (loan 4, 5-7). Era 12 la prânz. La acea oră spune tradiţia că Adam a păcătuit şi tot la acea oră a fost şi răstignirea. Era deci o oră importantă.

Merită să observăm dialogul dintre Hristos şi această femeie păcătoasă: cum a început discuţia, cum şi unde a direcţionat-o şi unde a ajuns. La început, pentru a-Şi atinge scopul, i-a vorbit despre apa naturală. Se potrivea cu situaţia de faţă, pentru că femeia venise să scoată apă. Dă-Mi să beau, i-a spus (loan 4, 7). Incet, încet, de la subiectul apei a deviat discuţia către cele duhovniceşti. încă n-a făcut trimitere la păcatele ei. I-a zis: Tot cel ce va bea din apa aceasta iarăşi va înseta. Dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică (loan 4,13-14).

Samarineanca a „muşcat". Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să vin aici să scot (loan 4,15). Au spus şi altele. Apoi a continuat: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos. Când va veni El, pe toate ni le va spune, I-a zis la un moment dat femeia (loan 4, 25). Iar Iisus i-a răspuns: Eu sunt, Cel Care-ţi grăieşte (loan 4, 26). Era prima dată când îşi descoperea direct identitatea. Şi Şi-a descoperit-o unei femei adultere!

Iar femeia şi-a lăsat găleata, a uitat până şi de apă şi s-a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul? (loan 4, 28-29). In timp ce primise de la Hristos încredinţarea că este Mesia, aceasta a zis lumii: Poate este Mesia. Dacă le-ar fi zis: L-am găsit pe Mesia!, probabil nimeni n-ar fi crezut, deoarece era cunoscută ca adulteră. I-a pus într-o frământare, aşa încât să ajungă singuri, să vină singuri să cerceteze. Şi a reuşit. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pe temeiul cuvântului femeii (loan 4, 39) (Vezi şi Duminica a XlV-a de la Matei, II).

Invăţătorule, mănâncă!, I-au spus ucenicii (loan 4, 31), care fuseseră în cetate pentru a cumpăra mâncare. Ceea ce înseamnă că învăţătorul lor era flămând. Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi (loan 4, 32). „Nu cumva I-a adus cineva de mâncare?", se între bau între ei ucenicii. Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui, voia Celui ce M-a trimis, şi să-l împlinesc lucrarea (Ioan 4, 34). Iar lucrarea Lui era să mântuiască lumea. I-a spus-o El însuşi şi lui Nicodim. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-însul (Ioan 3,17). Dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele, i-a zis lui Petru (Ioan 21,15-17).

Concluzie: dragostea noastră faţă de Hristos o exprimăm atunci când ne îngrijim de mântuirea oilor Sale cuvântătoare, începând cu propria mântuire. Este darul cel mai mare pe care I-l putem face, deoarece aceasta - mântuirea noastră - este „focul" care-L arde. De aceea S-a şi urcat pe cruce. Să lucrăm deci cu frică şi cu cutremur mântuirea noastră! (v. Filipeni 2, 12). Pentru mântuirea noastră şi a aproapelui nostru, bucurându-L pe Hristos cel răstignit.

b) Hristos şi duhovnicul harismatic

Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici (Ioan 5,16), i-a zis Hristos samarinencei. Nu am bărbat, I-a răspuns aceasta (Ioan 5,17). Iisus i-a răspuns: Bine ai spus că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Aceasta adevărat ai spus-o (Ioan 4, 17-18). Iar samarineanca I-a spus: Doamne, văd că Tu eşti profet! (Ioan 4,19).

Hristos ar fi putut să-i descopere oricărui om tainele sale. Nimeni nu putea să se ascundă de El. Nici acum nu poate nimeni. Putea, cu „darul" pe care-l avea, să profeţească şi viitorul fiecăruia, aşa cum a profeţit şi viitorul Său. Ştia de la început că ai Săi, iudeii, îl vor respinge ca Dumnezeu, în timp ce străinii, neamurile, îl vor primi. Le-a spus-o de la început: Matei 8, 11; 22, 2; Luca 14, 16. A profeţit şi distrugerea templului din Ierusalim (v. Matei 24, 2), chiar şi pe cea a cetăţii Ierusalimului (v. Luca 19, 43). Am zice pe limba noastră că Hristos avea un dar mare prorocesc. Era un „vizionar". Uită-te acum, să vezi cum lucrezi tu ca creştin. Dacă această harismă ar fi avut-o un simplu om, un stareţ, să zicem, ne-am fi minunat, am fi alergat la el, am fi aşteptat cu orele să ne folosim de cuvântul lui, doar pentru că are această harismă. Deci te minunezi de Hristos tot atât pe cât te minunezi de acest duhovnic? Dacă te minunezi de acest duhovnic o dată, de Hristos va trebui să te minunezi de nenumărate ori. Aşa faci? Dacă acest părinte harismatic îţi spune ceva folositor, de exemplu, să-ţi iubeşti vrăjmaşii sau să-i ierţi, îl vei asculta numai ochi şi urechi şi o vei spune şi altora. Dar aceste cuvinte rostite de acest stareţ nu sunt ale lui, ci sunt ale lui Hristos (v. Luca 6, 27). Iată deci că, atunci când auzi cuvintele lui Hristos de la un stareţ harismatic, te impresionează. în timp ce, când le spune Hristos, nu te impresionează, sau cel puţin nu te impresionează cât ar trebui.

Hristos i-a zis samarinencei: Tot cel ce va bea din apa aceasta iarăşi va înseta. Dar cel care va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică (Ioan 4,13-14). Acest cuvânt al Său te atinge? Te interesează să afli care este această apă pe care ţi-o oferă Hristos? Ce izvor este acesta care se va face înăuntrul tău, încât să izvorască viaţă veşnică? Te interesează să bei din această apă pe care ţi-o oferă Hristos? Şi iarăşi, dacă aceleaşi cuvinte spuse de Hristos le-ar fi spus acest stareţ, cum le-ai fi auzit? Dacă ţi-ar fi zis: „Oricine bea din apa pe care o dau eu va avea înăuntru izvor care va izvorî viaţă veşnică", cum ai fi primit-o? Gândeşte-te. Dacă va ieşi o carte despre viaţa acestui stareţ harismatic, o vei lua s-o citeşti cu interes, să afli în amănunt cum a trăit el? Deci arăţi acelaşi interes şi pentru viaţa lui Hristos? Ştii în amănunt viaţa Sa, sau măcar faptele cele mari ale vieţii Sale - cum s-a petrecut exact Botezul Său, cum s-a petrecut exact răstignirea Sa? Cum s-a petrecut învierea Sa, cum s-a petrecut înălţarea Sa?

Explicaţia este una: pe stareţ îl vezi, trăieşti legătura cu el pe viu, ţi-ai făcut nişte reprezentări în minte. De aceea şi dai importanţă cuvintelor sale. în timp ce pe Hristos nu-L vezi, nu-L ştii. Cum ai putea să-L ştii, dacă îi desconsideri poruncile? Samarineanca adulteră a tăiat păcatele, s-a lipit de Hristos şi astfel L-a cunoscut. Fă şi tu la fel: taie păcatele de la tine şi-L vei cunoaşte şi tu, şi atunci vei preţui cu mult mai mult cuvintele Sale, viaţa Sa, şi te vei transforma şi tu!

c) Hristos şi desfrânaţii

Cărturarii, fariseii, pentru a arăta lumii că nu au nici o legătură cu păcatul, când vedeau în faţa lor vreun om păcătos - vreun vameş, vreo desfrânată -, se îndepărtau repede. Dacă era neapărat nevoie să discute cu desfrânatele, stăteau la cel puţin doi metri distanţă. Dimpotrivă, Hristos îi primea pe vameşi şi pe păcătoşi, discuta, mânca cu ei, înfuriindu-i pe cărturari şi pe farisei (v. Luca 15,1-2).

Cu câtă bunătate S-a purtat Preacuratul Hristos cu samarineanca adulteră! Până atunci fusese căsătorită de cinci ori, deoarece legea locului permitea aceasta, însă acum trăia în afara legii, cu un bărbat străin. Şi, din câte se pare, după o astfel de biografie, nimeni nu mai voia să se însoare cu ea. De aceea şi ajunsese stricată.

Domnul la început nu i-a spus nimic despre păcatul ei, deşi păcatul era pentru Hristos respingător ca o duhoare. Când a judecat că a venit clipa potrivită pentru a i-o spune, i-a spus-o pe ocolite: Du-te şi cheamă pe bărbatul tău (Ioan 4,16). Nu am bărbat (Ioan 4,17). Bine ai spus că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Aceasta adevărat ai spus-o (Ioan 4,17-18). Nu i-a spus: „Ruşine ţie, desfrânato!", aşa cum am spune noi, cei „curaţi".

Moise hotărâse că femeile adultere trebuie omorâte cu pietre (v. Deuteronomul 20, 10), în timp ce Hristos acoperea păcatele lor şi le ierta. Fariseii cunoşteau asta şi, când învăţa în pridvorul templului, I-au adus o femeie prinsă săvârşind adulter şi L-au întrebat: Invăţătorule, această femeie a fost prinsă săvârşind adulter, iar Moise ne-a poruncit ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Aşadar, Tu ce zici? (Ioan 8, 4-5). Dacă ar fi iertat-o, L-ar fi acuzat în faţa lumii că nu respectă Legea lui Moise. Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ (Ioan 8, 6). Scria păcatele lor, aşa încât poporul, care urmărea cu înfrigurare scena, le putea citi. Altfel, s-ar fi făcut tulburare. întotdeauna, Domnul este bun. Scriind, le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra asupra ei (Ioan 8, 7). Adică, exact ceea ce Legea hotărâse.

Aceştia au început, unul câte unul, să plece. Şi, în timp ce veniseră cu furie şi cu răutate să-L vădească pe Hristos, au plecat tăcuţi. Probabil că destui dintre ei erau în aceeaşi situaţie, sub greutatea păcatului adulterului. Hristos scrisese: „Tu ai făcut asta şi asta, ai curvit cu aceea şi cu aceea..."

Plecând cărturarii şi fariseii din templu, au rămas doar Hristos, poporul şi femeia adulteră, care stătea în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nici unul nu te-a osândit? (Ioan 8,10). Cuvântul femeie aici era unul de respect, care însemna doamnă sau femeie bună.

Aşa Se adresa Hristos desfrânatei. Din umilinţa suferită, devenise o ruină, iar ruinele au nevoie de rezidire, şi nu de îngropare. Iar Hristos a „eliberat-o", zicând: Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 8,11).

Intr-o zi, l-au arestat pe cunoscutul Oscar Wilde (pe atunci tânăr). L-au legat cu cătuşe şi l-au dus la puşcărie. Lumea îl hulea, iar un domn respectuos şi-a scos pălăria, s-a închinat şi I-a salutat cu toată inima. „Acest domn, cu ceea ce mi-a făcut, m-a scos din iad şi m-a dus în Rai", spunea mai târziu Oscar Wilde. „Este prosteşte, zice Sfântul Ioan de Kronstadt, să ne pornim cu răutate împotriva omului păcătos. Este ca şi cum am arunca în foc un trup care deja este ars. Faţă de un astfel de om suntem datori cu dragoste dublă şi cu rugăciune caldă către Dumnezeu. Nici să-l judecăm, dar nici să ne bucurăm de căderea lui" (Viaţa mea în Hristos).

Noi, cei „curaţi", când vedem în faţa noastră un desfrânat, un adulter, îl şi lovim, aşa cum făceau şi fariseii. In Ioc să urâm păcatul, îl urâm pe omul care săvârşeşte păcatul. Dimpotrivă, Hristos îl iubeşte pe om şi urăşte păcatul. El arăta dragoste faţă de desfrânate, de vameşi, de tâlhari, îndelungă-răbdare, pentru că ştia cum să-i câştige, să-i mântuiască, şi nu să-i desfiinţeze. Acelaşi comportament şi din acelaşi motiv l-a avut şi faţă de samarineanca adulteră şi a câştigat-o. Dacă ar fi respins-o? Iar aceasta a crezut în Hristos, s-a botezat, primind numele Fotini. In continuare, i-a adus la Hristos pe cei doi copii ai ei, Iosif şi Fotino, şi pe cele trei surori ale ei: Foto, Fotida şi Paraschevi. Şi au devenit cu toţii mucenici ai lui Hristos. Pomenirea lor se face la 26 februarie. Să-L avem deci pe Hristos ca îndrumător al vieţii noastre, mai ales ca model de purtare faţă de cei păcătoşi, pentru a ajunge şi aceştia la pocăinţă şi pentru a afla şi noi milă de la Atotmilostivul Dumnezeu.

Taine si descoperiri in Evangheliile duminicilor, Editura Sophia

Cumpara cartea "Taine si descoperiri in Evangheliile duminicilor"

Pe aceeaşi temă

02 Mai 2018

Vizualizari: 656

Voteaza:

Duminica a V-a dupa Pasti, a samarinencei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE