Inchinarea in duh si in adevar

Inchinarea in duh si in adevar Mareste imaginea.

R. Radulescu: Intalnire in preajma unei fantani; Iisus Hristos cere de baut unei femei care venea sa scoata apa din fantana lui Iacob, in Samaria, langa orasul Sihar. Parinte Constantin, are loc un dialog care porneste banal, de la o cerere de apa de baut, dar care ajunge la lucruri esentiale pentru teologie, pentru viata crestina. As vrea sa incepeti prin a ne explica de ce femeia este contrariata pentru ca un evreu cere apa unei samarinence. De ce nu se amestecau samarinenii si evreii, in acea vreme?

Pr. Coman: Initial, samarinenii au fost o populatie adusa aici din Babilon si din alte tinuturi invecinate de catre un rege asirian prin secolul al VII-lea i.Hr., in locul iudeilor dusi in captivitatea babilonica la anul 721 i.Hr. Ei s-au amestecat cu iudeii ramasi pe loc, au parasit religia lor idolatra si au adoptat partial religia iudeilor, luand numele provinciei Samaria, asezata intre Iudeea si Galileea. La intoarcerea iudeilor din captivitatea babilonica, in urma decretului lui Cirus din 538 i.Hr., au dorit si ei sa fie asociati la reconstructia templului, dar au fost refuzati. De aici dusmania dintre samarineni si iudei. Atunci si-au facut templul lor pe Muntele Garizim, loc la care face referire femeia samarineanca in dialogul cu Iisus. Templul va fi distrus de iudei si reconstruit la Sichem.

R. Radulescu: Dintre cuvintele pe care Mantuitorul Hristos i le spune femeii, unele au ramas memorabile. De exemplu, atunci cand vorbeste despre inchinare: „Lui Dumnezeu I se cuvine inchinare in duh si in adevar!” Va rog sa ne spuneti ce inseamna sa I te inchini lui Dumnezeu in duh si in adevar?

Pr. Coman: Este important de retinut in intregime cuvantul Mantuitorului: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar.” (Ioan 4,24). Intrucat Dumnezeu este Duh, I se cuvine inchinare in duh. Inchinarea in duh este inchinarea atenta la miscarea launtrica a inimii si a gandului, este inchinarea savarsita mai intai la nivelul celei mai adanci si mai intime intentionalitati si apoi, eventual, exteriorizata cat mai discret in gestul exterior. Exteriorizarea sau exprimarea in gesturi fizice este ceruta de conditia noastra de fiinte psiho-somatice. Nu Dumnezeu are nevoie de inchinarea noastra fizica, ci noi avem nevoie de ea, cel putin pana la un anume nivel de inchinare. Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza: „Cand spune Duh este Dumnezeu, nimic altceva nu declara decat faptul ca este netrupesc. Trebuie deci si inchinarea sa fie netrupeasca si sa fie adusa prin netrupescul din noi, adica prin curatia sufletului si a mintii!“

Cat despre inchinarea in adevar, tot Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca se refera la trecerea de la tip-prefigurare, la adevarul prefigurat. Jertfele vechi-testamentare, cu tot ritualul conex, nu erau adevarata inchinare, ci prefigurarea adevaratei inchinari, o etapa premergatoare, asadar: „Caci in adevar trebuie sa va inchinati! Daca cele de mai inainte erau tip (prefigurare), taierea imprejur, arderile de tot, sacrificiile, tamaierile, acum nu va mai fi asa, ci totul va fi in adevar. Caci nu trupul trebuie taiat imprejur, ci gandurile cele rele, si trebuie sa te rastignesti pe tine insuti, sa lepezi si sa sacrifici poftele cele irationale.”

Mantuitorul are in vedere si decadenta la care ajunsese cultul iudaic, formalismul ritualist, fata de care Dumnezeu Insusi se exprimase prin profeti deseori in termeni mustratori: „Si a zis Domnul: De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele, Ma cinsteste, dar cu inima este departe, caci inchinarea inaintea Mea nu este decat o randuiala omeneasca invatata de la oameni”. (Isaia 29,13).

Mantuitorul citeaza aceste cuvinte ale profetilor, intarindu-le: „Bine a proorocit Isaia despre voi, fatarnicilor, precum este scris: “Acest popor Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine“”. (Marcu 7, 6).

Iata comentariul Sfantului Ioan: „Deoarece si samarinenii si iudeii neglijau sufletul si se ingrijeau foarte mult de trup, curatindu-l in tot felul, le spune ca nu cu a trupului curatie, ci a ceea ce este in noi netrupesc, adica a mintii, se vindeca netrupescul!”

Acesta este un risc major si pentru cultul crestin, ca de altfel si pentru fiecare crestin in parte. Formalismul sustinut de rutina, dar mai ales de impietrirea inimii si ingrosarea simturilor.

Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre „inchinarea duhovniceasca“, folosind expresia loghiki latreia, ceea ce s-ar traduce mai curand cu inchinarea rationala, sau inchinarea inteleasa si asumata cu mintea, intrucat se are in vedere starea dominanta a mintii: “Va indemn, deci, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea voastra cea duhovniceasca, si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit”. (Rom. 12,1-2)

„Ce este inchinarea duhovniceasca?”, se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur.

„Cele (facute) cu sufletul, cele (facute) cu duhul, cele care nu au nevoie de trup, cele care nu au nevoie de instrumente, nici de loc. Iar acestea sunt cele ca ingaduinta, cumpatarea, milostivirea, netinerea de minte a raului, indelunga rabdare, smerenia.. .“

Cred ca este una dintre cele mai importante si mai actuale teme de discutie. Cultura contemporana este o cultura a exteriorului, a vizibilului, o cultura a materialului, a eficientei exterioare, a cantitatii, a realitatii cuantificabile si evidente, in timp ce cultura crestina, in esenta, este o cultura a launtricului, a duhului, a invizibilului, a tainicului, a suflului, a tot ceea ce sta, de fapt, la temelia vietii si a faptelor noastre. Lumea exterioara isi are izvorul in interiorul omului. Recuperarea acestei culturi, chiar si de catre teologia noastra, va fi un mare castig. Este un prilej – si ma bucur ca-l am – sa atrag atentia colegilor mei mai tineri si studentilor si crestinilor, sa ia aminte ca, intr-adevar, credinta noastra crestineasca, spiritualitatea noastra este una duhovniceasca, centrata pe duh. Centrul anatomic dar si spiritual al omului, din perspectiva antropologiei crestine, este inima. In inima se zamislesc si izvorasc simtamintele, in inima se nasc si gandurile, ca intentie, ca motivatie, ca obiectiv, ca scop. Epoca rationalismului a incercat sa legitimeze gandirea neutra, pura. Este greu de acceptat ca exista o astfel de gandire, neafectata de patimile umane, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate.

Cultura duhului atrage atentia asupra unui lucru esential, acela ca adevarul se ascunde in adancul fiintei cuiva, iar daca acela doreste sa-l descopere celorlalti, il descopera, iar daca doreste sa-l ascunda, il ascunde. Sfantul Apostol Pavel spune clar acest lucru: „Caci cine dintre oameni stie cele ale omului decat duhul omului, care este in el. Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le stie decat Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,11).

Acest adevar al antropologiei crestine arata cat de suveran si liber este, in fond, omul. Nimeni nu poate patrunde in lumea lui launtrica, daca el nu i se deschide. Nici o forta, nici individuala, nici colectiva, nici vreun sistem…

R. Radulescu: Nici chiar Dumnezeu nu poate patrunde?

Pr. Coman: Dumnezeu poate, dar nu vrea! Dumnezeu nu are cum sa vrea sa intre fortat in sufletul cuiva. El va astepta cu multa rabdare cea mai firava deschidere a sufletului catre El, cea mai firava invitatie. Omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu si duhul omului este dupa chipul duhului lui Dumnezeu, care face toate cate voieste si cum voieste, spune Sfantul Apostol Pavel (1 Cor. 12,11). La fel si duhul omului. Sigur ca duhul omului are si ispita caderii, a deraierii, a ratacirii, a instrainarii, de aceea trebuie sa fie in comuniune cu Duhul prin excelenta, cu Duhul dumnezeiesc. Aceasta este si noutatea care face posibil saltul de la inchinarea trupeasca la cea duhovniceasca: duhul omului are posibilitatea impartasirii de Duhul lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel dezvolta foarte mult perspectiva duhovniceasca a antropologiei, cea enuntata de Mantuitorul in convorbirea cu femeia samarineanca: „Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al lui”. (Rom 8,9).

Cultura exteriorului este o cultura expusa foarte mult fariseismului si ipocriziei. Nu intamplator a generat paradigme culturale ca cele foarte recente de tipul politically corect. Omul crede ca daca arata bine lucrul la suprafata si nu-l ofenseaza pe celalalt este suficient sau chiar laudabil. Nu este deloc suficient. Imaginea agreabila poate fi, si chiar este de cele mai multe ori, o masca in spatele careia omul isi promoveaza interesele sale egoiste, in concordanta cu interesele celorlalti sau dimpotriva. Important este ce gandeste omul in sinea lui, ce duh il stapaneste. Toti ne dorim sa stim ce gandesc ceilalti cu adevarat despre noi, ce gand ii motiveaza in relatiile lor cu noi. Or, cultura imaginii si a cuvantului public s-a dezvoltat in directia ascunderii intentiilor reale si a amagirii semenilor. Cu atat mai grav ar fi, cu cat curentul acesta lumesc ar patrunde in Biserica, in relatia noastra cu Dumnezeu si intreolalta.

In fond, si noi ne dorim relatii „in duh” cu semenii nostri, chiar daca avem nevoie si de manifestarile fizice. Toti dorim ca la baza gestului care vine din partea aproapelui sa fie un gand bun si nu unul viclean. Darul este mai intai o miscare in duh,care motiveaza si sustine miscarea trupeasca. Acesta este un aspect important pe care il invatam din Evanghelia de astazi, o Evanghelie extrem de densa din punct de vedere teologic.

Discutia despre inchinarea in duh si in adevar mai suporta un aspect foarte important. Inchinare inseamna implicit supunere, adica recunoasterea stapanirii lui Dumnezeu. Se mai pune problema daca recunoastem stapanirea Dumnezeului celui adevarat sau ne amagim, inchinandu-ne unor dumnezei falsi, facuti de mintea noastra sau care ne asalteaza din exterior. „Lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva duhurilor…”, scrie Sfantul Pavel efesenilor (Efeseni 6,12). Din pacate, chiar in spatiul spiritualitatii crestine si al teologiei se vorbeste prea putin despre lupta cu duhurile.

R. Radulescu: Cand vorbiti de duh, va referiti la o anumita mentalitate, un mod anume de a te raporta la ceva? Ce intelegem prin duh?

Pr. Coman: Duhul este o stare dominanta la nivel sufletesc. Parintii Bisericii noastre, preluand limbajul biblic vechi si nou-testamentar, nu vorbesc, de exemplu, despre mandrie pur si simplu, ci vorbesc despre duhul mandriei. Tot asa vorbesc despre duhul lacomiei, duhul stapanirii, adica al iubirii de stapanire, duhul iubirii de arginti, duhul lenevirii, duhul rautatii, duhul desfraului, etc. Lenea, lacomia si celelalte sunt efecte ale instalarii duhurilor respective in mintea noastra. Duhul este ca aerul – acesta si este intelesul etimologic al cuvantului -, patrunde peste tot. Duhul este un fel de disipare in toate madularele si in fibra omului a unei tendinte dominante, stapanitoare. Oricat ne-am ascunde noi, duhul transpira in toate manifestarile noastre. Duhurile despre care vorbeste Sfantul Pavel sunt duhurile cele rele care vin din afara si capaciteaza mintea si inima omului, derutandu-l si abatandu-l de la parcursul adevarat al vietuirii.

R. Radulescu: Aceste duhuri sunt in discordanta cu adevarul, nu intra intr-o coerenta cu adevarul?

Pr. Coman: Foarte frumos ati spus! Legati discutia spre cealalta componenta, „inchinarea in adevar”. Ce inseamna in adevar? Pentru noi, pentru teologia rasariteana si pentru Dumnezeiestile Scripturi, adevarul nu este un discurs, un enunt, ci adevarul este realitatea in sine: eu sunt adevar, dumneavoastra sunteti adevar, masa aceasta este adevar, copacul acesta este adevar, lumea aceasta este adevar. A fi in adevar inseamna a fi in realitate si a evita amagirea, imaginarul. Riscul major al omului este lumea virtuala, lumea idolatra, inexistenta, lumea faurita de propria minte, care afecteaza relatia noastra cu Dumnezeu.

Omul tinde sa-si faca dumnezei falsi, lumi false, imagini false convenabile pentru sine insusi. A nu fi in adevar inseamna a nu fi constient de ceea ce esti tu si de sensul propriei tale existente. Aceasta inseamna sa nu fii in adevar. Esti in adevar cand esti deplin constient de ceea ce reprezinti. Ce sunt eu? Cine merge pe propriile mele picioare? Ce simt eu? Este simtirea mea in adevar sau este o simtire amagita de duhuri si de provocari exterioare? Mare parte din existenta noastra nu este in adevar, ci se consuma in amagiri. Adevarul, sa nu uitam, este dat de inceputul si de capatul existentei noastre, de cauza si de finalitatea ei. Nu exista adevaruri intermediare autonome. Orice adevar intermediar trebuie sa consune cu sensul initial imprimat oricarui lucru si cu sensul ultim al sau. Este un adevar daca noi venim de la Dumnezeu si ne indreptam spre Dumnezeu, si este alt adevar daca noi venim din hazard si ne indreptam spre absurd. Aceste doua situatii nu pot fi conciliate. Si atunci, pentru cei care cred ca a fi in adevar inseamna ca sunt in Dumnezeu si traiesc in Dumnezeu, iar a fi in minciuna inseamna sa traiesti ca si cand Dumnezeu n-ar exista, cei care afirma ca nu exista Dumnezeu se plaseaza, ei insisi, fata de noi, in afara adevarului.

A fi in adevar inseamna a fi in lumea reala. Dar lumea reala nu se epuizeaza la ceea ce vedem. Acest lucru este foarte important si este legat de perspectiva duhovniceasca, de consistenta duhovniceasca a realitatii. Toate lucrurile isi au sensul in duh, in duhovnicesc. Parintii vorbesc despre intelesurile duhovnicesti ale lucrurilor. Nici un lucru material nu-si are sensul in materia sa, ci are un sens duhovnicesc imprimat de creatorul sau. Care este sensul duhovnicesc? Este gandul sau intentia cu care am facut lucrul respectiv. Gandul si intentia mea, finalitatea pe care o dau unui obiect, este duh, nu este materie.

Sensul final si plenar al existentei ar fi iubirea. Tot ceea ce exista isi gaseste sensul in singura ratiune sau in ultima ratiune a noastra de a exista cu semenii si cu Dumnezeu, aceea de a trai la varful existentei, cum spune Parintele Staniloae, adica a trai iubindu-ne unii pe altii si pe Dumnezeu. Totul, universul intreg functioneaza ca instrumente sau mijloace prin care noi dam consistenta relatiei de dragoste dintre noi, sau ne exprimam relatia de dragoste dintre noi, sau facem sa creasca iubirea dintre noi sau dintre noi si Dumnezeu. Motivatia, suportul si finalitatea existentei este iubirea. Iubirea este duhovniceasca. Acelasi Sfant Evanghelist Ioan spune ca Dumnezeu este Iubire. Aici ne spune ca Dumnezeu este Duh si in alta parte ca Dumnezeu este iubire.

R. Radulescu: Femeia samarineana a inteles lucrurile acestea mai greu accesibile? Le-a inteles de la Hristos sau a simtit ca acel duh i-a transmis ceva? Ea raspandeste vestea ca L-a intalnit pe Mesia, Care trebuia sa vina, iar oamenii o cred, desi nu era deloc credibila, era considerata o femeie usoara. Si totusi, oamenii pun pret pe ceea ce spune femeia. Ce se intampla cu ea?

Pr. Coman: Nu a inteles nimic femeia, asa cum nimic nu intelesesera nici unul dintre invatatii iudei. Cand Hristos ii vorbeste lui Nicodim despre o nastere din duh, deci duhovniceasca, mai importanta decat nasterea fireasca, acesta Il intreaba, ca un copil, cum ar fi posibil sa intre, mare fiind, in pantecele maicii sale si sa se nasca din nou. Nici femeia samarineana nu a inteles nimic. I-a trezit interesul abia in momentul in care Hristos i-a spus ca are cinci barbati, iar cel pe care il are, nu este barbatul ei. I-a dat un instrument, un motiv foarte grosier, ca sa priceapa ca se intampla ceva deosebit. Atunci ea Il intreaba de unde stie, nu cumva este prooroc, pentru ca poporul chiar asteapta sa vina Mesia. Mantuitorul Hristos i Se descopera, asa cum nu o mai face cu nimeni altcineva, spunandu-i clar si direct: „Eu sunt, Cel care vorbeste cu tine!” Nimanui nu a mai spus Mantuitorul Hristos acest lucru, atat de explicit. Acestei femei umile si usuratice Iisus isi descopera identitatea Sa mesianica. Femeia se incredinteaza si alearga sa dea vestea cetatii, iar cetatea sa vina sa-L cerceteze pe Mantuitorul Hristos.

R. Radulescu: Ce fel de pedagogie este aici? Ce vrea sa spuna Hristos? De ce fata de altii este mai ascuns? De ce nu este atat de explicit?

Pr. Coman: Pedagogia dumnezeiasca este imprevizibila, nu poate fi surprinsa si cu atat mai greu epuizata de mintea omeneasca. Orice incercare de a aseza pedagogia dumnezeiasca intr-un sistem va esua. In secunda urmatoare Dumnezeu va opera diferit si la fel de imprevizibil. Pedagogia omeneasca care tinde sa acopere tot campul pedagogic greseste si nu este crestineasca. Trebuie sa lase loc interventiei dumnezeiesti, care este cu adevarat imprevizibila, simtita numai de cei care si-au dezvoltat simtul duhovnicesc. Imi vine in minte finalul Evangheliei de astazi! Ucenicii Mantuitorului se intorc cu mancarea dupa care plecasera, iar El le spune ca nu mananca, nu-I este foame. Ucenicii se gandesc ca poate a mancat ceva. Dar Hristos le spune: „Nu, mancarea Mea este sa fac voia Tatalui!” Iata mancare duhovniceasca! Poate gandi cineva, ca se poate hrani facand voia cuiva? Aceea este, cu adevarat, hrana duhovniceasca. Nu numai painea si roadele pamantului sunt hrana. Acestea sunt hrana materiala, care sustin doar viata biologica. Hrana duhovniceasca este, cu adevarat, in duh. A face voia cuiva, a implini porunca cuiva este o miscare sufleteasca, este nevoie de o decizie, de un exercitiu, de o vointa. Toata Evanghelia dupa Ioan prezinta, ca un leit-motiv, alternativa duhovniceasca complementara si absoluta la varianta materiala si lumeasca. Alternativa cereasca, dumnezeiasca la viata lumeasca si omeneasca. Acesta este, de fapt, esentialul propovaduirii si al credintei noastre: Sansa omului de a se aproviziona, acum si aici, cu dumnezeirea, de a se hrani cu cele dumnezeiesti. Sigur, sunt vorbe mari, dar sunt accesibile experimentului. Iata, un experiment este a face voia lui Dumnezeu, a implini porunca lui Dumnezeu, care ne cere sa ne iubim unii pe altii, sa nu facem rau altora, sa ne jertfim atat cat putem celor de langa noi. Toate acestea echivaleaza cu hrana cea duhovniceasca. Sa facem acest experiment!

R. Radulescu: Este ca si cum ne-ar spune: doar hrana aceasta va satura, cum i-a spus femeii despre apa.

Pr. Coman: Hrana cu adevarat duhovniceasca este netrecatoare, neimputinata, spre deosebire de hrana materiala.

„Iisus a raspuns si i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va inseta iarasi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare spre viata vesnica”. (Ioan 4,13-14)”.

Parintele Constantin Coman,

"Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Editura Bizantina, Bucuresti

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"

28 Mai 2016

Vizualizari: 1320

Voteaza:

Inchinarea in duh si in adevar 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE