Duminica Sfintei Cruci - pomul vietii sadit in mijlocul Postului

Duminica Sfintei Cruci - pomul vietii sadit in mijlocul Postului Mareste imaginea.

Cu Duminica Sfintei Cruci ne aflam deja in cea de a treia duminica din Postul Mare. In ceea ce priveste insiruirea duminicilor dupa continutul textelor scripturistice, ea trebuie inteleasa ca facand parte din programul catehetic al perioadei de inceput al Bisericii, ca pregatire liturgico-biblica in vederea primirii luminarii de catre catehumeni. Ele nu sunt prin aceasta mai putin importante, avand in vedere disparitia acestei institutii, ci se completeaza armonios ca semnificatii cu cele amintite anterior.

De aceea se poate observa in insiruirea lor o ascendenta a tensiunii duhovnicesti a sufletului care se apropie de Hristos inviat, un continuu urcus spre Ierusalim, de aici si intelesul de scara al postului. Daca inainte de Duminica Sfintei Cruci Biserica ne indeamna la introspectie, la concentrarea mintii asupra universului personal si a luptei duhovnicesti, incepand cu aceasta duminica atentia e acordata tainei suferintei lui Hristos, patimilor si mortii Sale. Fiecare citire scripturistica in cadrul cultului ne transpune in evenimentul istorisit, astfel incat in noaptea Pastilor, Hristos inviat ii face pe cei prezenti martori oculari ai unui eveniment ce s-a petrecut intr-un timp care nu mai este evaluat din perspectiva succesiunilor evenimentelor istorice, ci unul care este incarcat de prezenta lui Dumnezeu. Hristos e prezent in fiecare clipa, asa cum e prezent intreg in fiecare particica euharistica.

A treia duminica a Postului Mare, inchinata Sfintei Cruci e cea de la jumatatea postului, deoarece noi insine trebuie sa ne rastignim acestei lumi pentru a putea implini porunca lui Hristos (Marcu 8, 34). Crucea Sa e cea care da sens celorlalte cruci si are putere mantuitoare, asa cum cununa Sa de spini da sens tuturor cununilor sfintilor mucenici.

Lemnul crucii, pricina de poticnire sau mijloc al indumnezeirii

Duminica a treia din Postul Mare evalueaza in mod deosebit latura duhovniceasca a semnificatiilor jertfei Mantuitorului si rezonanta lor in viata nevoitorului. Imnografia inchinata Sfintei Cruci in aceasta duminica este predominant doxologica si anticipeaza invierea Domnului, mai ales prin Irmoasele Canonului, ce sunt desprinse din slujba de Pasti si au rolul de a fortifica efortul ascetic si de a anunta bucuria pascala ce-l va incununa. Postul Mare este o perioada a propriei rastigniri fata de pacatele personale si urmarea poruncii hristice de purtare a crucii (Marcu 8,34), insa asumarea acestui efort nu e posibila decat daca e pusa in legatura directa cu venerarea Crucii lui Hristos, singura mantuitoare si generatoare de sens pentru crucile personale. Ea le eficientizeaza. Efortul rastignirii personale din Paresimi ne este usurat de gandul la Crucea aducatoare de viata a lui Hristos. Paresimile sunt imaginea istoriei umanitatii in drumul ei spre Eshaton; nevoitorul isi poarta crucea urmand lui Hristos, Care, rastignit, imbarbateaza efortul nostru si ne asteapta biruitor in zorii diminetii Invierii, tinand in mana semnul omorarii mortii. Rastignirea noastra are ca finalitate ridicarea din pacat si imbratisarea vietii, iar acesta este motivul pentru care cinstirea crucii este asezata in mijlocul postului, asa cum pomul vietii vesnice a fost sadit in mijlocul Edenului, parca voind sa ne anunte ca drumul spre viata trece prin cruce. Lemnul crucii, asemenea pomului vietii, poate fi pricina de poticnire sau mijloc al indumnezeirii. Crucea imparte viata ostenitorului in doua etape, una a nevointelor si luptelor cu propriile neputinte, ca o concentrare asupra propriei fiinte, apoi, prin asumarea crucii, nu ne mai apartinem, ci suntem ai lui Hristos, incorporati patimirilor si biruintei Sale, taina suferintei lui Hristos devenind imbold si mangaiere.

Hristos ne asteapta biruitor la usa invierii noastre
Paresimile poarta in ele mesajul pocaintei si al rastignirii fata de lume, fiind o invitatie la trairea intru duhul lui Hristos in metatemporalitate, in care contemporaneizarea patimirii hristice devine un fapt cotidian. Noi suntem in Hristos si Hristos este in noi; noi suferim alaturi de El pe Golgota, iar El, locuind in noi, ne usureaza propriile suferinte. Crucea, prin simbolistica ei, prezinta in rezumat intreaga teologie a mantuirii, a calvarului, dar si asumarea darurilor sale in experienta pocaintei personale, este o taina a crucii (mysterium crucis), la care doar cei angajati in acest efort au acces. Punctul culminant al acestor trairi mistice este atins liturgic in Joia Mare, cand, la Slava de la Stihoavna, Hristos isi duce, in fata ochilor nostri, ostenit crucea pe Golgota, iar Simon Cirineul sprijina greutatea ei. Este momentul liturgic in care timpul se suspenda si noi intelegem ca asa totul capata sens in viata noastra si nimic altceva nu mai conteaza decat asumarea crucii. Din interventia lui Simon intelegem ca, desi asumarea greutatii crucii este personala, ea capata sens atunci cand efortul nostru este impulsionat si de sacrificiul celui de langa noi si cand Hristos, Cel ce locuieste in noi, ne asteapta biruitor la usa invierii noastre. Scopul nevointelor se focalizeaza pe trairea acelui „astazi” evanghelic, cand timpul se suspenda anticipand vesnicia lui Dumnezeu si, in imediatul trairilor interpersonale mistice, Dumnezeu devine viu si dinamic, iar nu abstract sau intelectualizat. E un timp in care traim devenirea noastra intru Dumnezeu.

In teologia Parintelui Staniloae, jertfa rascumparatoare a arhiereului Hristos e inteleasa ca avand trei directii si fiind indreptata in primul rand spre Tatal, apoi spre restaurarea, sfintirea si indumnezeirea firii umane asumate si in al treilea rand catre toti cei ce cred in El. Prin jertfa Crucii, Hristos impaca firea umana, lipsita de egoism, cu iubirea jertfelnica a lui Dumnezeu, restabilind comuniunea dintre Dumnezeu si om. Jertfa crucii Sale desavarseste ideea de jertfa veterotestamentara, reusind sa implineasca ceea ce sangele tapilor nu reusise, restaurand fiintial firea umana asumata. Rastignirea lui Hristos dovedeste o profunda compatimire fata de oameni care, pentru a beneficia de roadele acesteia, e necesar sa moara ei insisi fata de maladia filavtiei, iar acest efort devine posibil doar prin primirea puterii ce izvoraste din jertfa Mantuitorului. De aceea Sfintii Parinti marturisesc ca Hristos este intr-o continua stare de jertfa, pentru ca noi sa ne putem impartasi necontenit de viata cea noua in El, parasind instrainarea in care ne pot arunca iubirea de sine si ignoranta. Prin Cruce, Hristos ne reasaza in comuniune cu Dumnezeu Tatal, iar fiinta noastra e infatisata ca jertfa cu buna mireasma ce ne repune in demnitatea de fii dupa har ai lui Dumnezeu-Tatal. Jertfa lui Hristos nu este implinirea formala a unui act juridic ca satisfactie substitutiva pentru onoarea jignita a lui Dumnezeu si nici iubirea jertfelnica a lui Dumnezeu nu este indreptata spre o umanitate pasiva, dezinteresata. Filantropia divina se intalneste cu aspiratia omului in a se darui pe sine lui Dumnezeu. Prin patimirile lui Hristos, moartea isi pierde rostul de pedeapsa pentru pacat, iar starea de rastignire intru Hristos devine un mijloc de omorare a mortii si de biruire a suferintei pentru fiecare crestin. Hristos a inlaturat civilizatia mortii. Desi nu a inlaturat fenomenul mortii biologice, prin moartea Sa pe cruce Hristos a omorat moartea, acceptand-o din iconomie si nu evitand-o, unind in mod deplin firea umana cu cea dumnezeiasca in Sine si conditionand astfel ramanerea in comuniune deplina cu El doar ca rezultat al renuntarii totale la sine a omului (Marcu 8,34).

Forma actualizata a supliciului Golgotei
Pe de alta parte, crucea poarta in ea germenii invierii, deoarece in ipostasul Sau divin Hristos are unite cele doua firi: divina si umana, iar ipostasul Sau divin ramane in comuniune nedespartita cu cel al Tatalui, in comuniunea de iubire interpersonala trinitara. Prin cruce, Hristos inlatura bariera dintre moarte si inviere, stabilind o continuitate in care suntem incorporati prin unirea tainica cu El, iar aceasta inseamna trecerea de la moarte spirituala, specifica omului cel vechi instrainat de Dumnezeu, spre viata cea noua in Hristos, printr-o impreuna locuire cu El in fiinta noastra, asa cum marturiseste teologia paulina: ”Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine” (Galateni 2,20). Comuniunea omului cu Dumnezeu se fundamenteaza pe altarul crucii, de aceea Sfantul Chiril al Alexandriei spune: ”Daca Hristos n-ar fi murit pentru noi, noi nu ne-am fi mantuit”. In felul acesta, cuvintele care spun ca ”mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai”( In 15,13)” prind viata si sens tocmai raportandu-se la jertfa crucii lui Hristos, care uneste si vindeca-mantuieste.

Purtarea crucii personale si ”rastignirea” pentru aproapele sunt forma actualizata a supliciului Golgotei, ca implinire asumata a urmarii Lui, ce ne unesc hristic in taina iubirii jertfelnice care este ratiunea de a fi a omului cel nou restaurat dupa chipul si asemanarea Creatorului Sau. Murind pacatului si omului cel vechi, prin renuntarea asumata la formele de stimulare a sinelui egoist, nu facem altceva decat sa ne purtam crucea cotidiana in duhul lui Hristos, parcurgand sinuosul drum de la robia autonomismului individual, la libertatea iubirii impartasite. Numai in aceste conditii crucea vietii noastre este o jertfa bineplacuta oferita lui Dumnezeu, iar fara speranta invierii, viata umana esueaza in insingurare, in instrainare, acolo unde perspectiva mortii este vazuta ca neant sau trecere in nefiinta. Acesta este rezultatul evaluarii unilaterale a teologiei patimilor si mortii lui Dumnezeu care au alimentat conceptii straine de adevaratul duh patristic si scripturistic, ajungandu-se la concluzia filosofica dezolanta a ”mortii lui Dumnezeu” de tip nietzschean si care conduce la angoasa si vid existential. Intotdeauna Ortodoxia a evaluat patimile crucii din perspectiva invierii lui Hristos, umpland de speranta si curaj viata mucenicilor, adevaratii ostasi ai lui Hristos, a parintilor neptici si a altor cuviosi si drepti in lupta lor cu duhul veacului.

Dincolo de disperare, solitudine, angoasa, tristete, purtatorii si adoratorii crucii (crucicolae) simt pe Hristos - Biruitorul mortii si personificarea sperantei, Care spune ca moartea este, pentru prietenii Sai, un somn din care cei adormiti se vor ridica pentru a se impartasi din iubirea vesnica a vesnicului Dumnezeu. Sangele lui Hristos varsat pe cruce este cel pe care il primim euharistic si care exprima starea de continua jertfire a Mielului si prin care devenim consangvini cu Hristos, frati intru El si fii ai Tatalui ceresc. Aceasta bautura mistica ne anima, ne dinamizeaza si ne incurajeaza in asumarea crucii personale, bine stiind ca asa cum spune Sfantul Ioan Hrisostom ea este ”medicamentul nemuririi”, ce ne vindeca rana mortii provocata de pacat.

Doar asumandu-ne crucea personala demonstram fiintarea noastra intru libertate, in raport cu Dumnezeu si cu lumea. Asa cum Hristos Si-a asumat crucea, facandu-Se ascultator pana la moarte, omul isi implineste libertatea optiunii tocmai prin asumarea suferintelor si chiar a mortii. Retetele de viata moderne vorbesc despre nutritie echilibrata proteic, despre tehnici de infrumusetare corporala si de mentinere a ei, despre crearea unui spatiu artificial ambiental care sa genereze energii fortificatoare pentru psihicul uman (Feng Shui) in incercarea de abolire a suferintei, insa, intentionat sau nu, prin acestea se distrage atentia crestinului modern de la ceea ce ar trebui sa constituie preocuparea fundamentala a sa si anume raportarea la Dumnezeu. Aceste preocupari moderne sunt fructul unui antropocentrism hedonistic ce vizeaza fabricarea unui surogat edenic.

Pentru omul modern este de neinteles cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertatii fiintei precum si a vindecarii neajunsurilor maladive ale ei. Cu cat instrainarea fata de ceea ce ar trebui sa reprezinte ”omul cel nou” este cronicizata, cu atat leacul care are puterea tamaduirii este mai amar. Daca euharistia este ”doctoria nemuririi” ce are puterea de a ne incorpora in Hristos Cel vesnic, crucea este ”leacul si calea spre sanatatea fiintei”, asa cum marturiseste N. Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului si sunt indiferenti la darul Crucii, instrainarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadrul natural al unei existente hibride in care sinele si lumea sunt sinteza nefericita a acestei optiuni. Astfel, omul contemporan refuza paradigma oferita de Adam cel Nou, erijandu-se in ”omul de tip nou” ce este constient ca nu trebuie sa-si refuze implinirea nevoilor naturale – ca singura cale ce ii poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferinta si incordare existentiala. Pentru o astfel de tipologie umana, chemarea incomoda a crucii nu mai reprezinta o paradigma sociala, ci optiunea specific religioasa a unei anumite categorii ce sta sub semnul aceluiasi crez.

Omul induhovnicit este imaginea hristificata a Celui dupa chipul Caruia a fost creat, este madularul trupului eclesial prin care Dumnezeu lucreaza mantuirea in ogorul Imparatiei, prin care adapa si hraneste, vindeca si mangaie pe fratii Sai mai mici. Omul este conceput in forma hristificata si trebuie sa ramana intr-o continua stare de jertfa, cu mainile intinse filantropic si privirea intoarsa spre sinele rastignit, implinind porunca noii Legi impartasite de Hristos apostolilor. Iubirea ramane singura ratiune de a fi pentru omul contemporan, asa cum si pentru cel dintotdeauna, iubirea jertfelnica si intelegatoare, ce uneste si bucura in duhul lui Hristos pe tot omul care vine in lume. Taina Bisericii este mediul in care sacrificiul de sine are valoare soteriologica, iar crucea isi revendica calitatea de axa a lumii prin intermediul careia a fost si este posibila intruparea lui Dumnezeu si indumnezeirea omului, revelarea iubirii chenotice divine si devenirea omului ca transfigurare a lui.

In loc de concluzie, va invit sa contemplam un imn care se canta la vecernia praznicului Inaltarii Sfintei Crucii din 14 septembrie a fiecarui an liturgic: ”Lemnul vietii cu adevarat, cel sadit in locul capatanii, prin care a lucrat mantuire Imparatul veacurilor in mijlocul pamantului, inaltat fiind astazi, sfinteste marginile lumii si se innoieste casa Invierii. Se bucura ingerii in cer si se veselesc oamenii pe pamant, ca David strigand si zicand: Inaltati pe Domnul Dumnezeul nostru si va inchinati asternutului picioarelor Lui, ca sfant este Cel ce da lumii mare mila”.

Preasfințitul Ioachim Bacauanul

Sursa: epr.ro

.

21 Martie 2014

Vizualizari: 1288

Voteaza:

Duminica Sfintei Cruci - pomul vietii sadit in mijlocul Postului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE