Duminica Slabanogului de la Vitezda

Duminica Slabanogului de la Vitezda Mareste imaginea.

Despre lege si libertate

"Dupa acestea era o sarbatoare a iudeilor si lisus S-a suit la Ierusalim. Iar in Ierusalim, langa "Poarta Oilor, era o scaldatoare, care pe evreieste se numeste Vitezda, avand cinci pridvoare. In acestea faceau multime de bolnavi, orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci un inger al Domnului se cobora la vreme in scaldatoare si tulbura apa si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de orice boala era tinut. Si era acolo un om, care era bolnav de treizeci si opt de ani.

lisus, vazandu-l pe acesta facand si stiind ca este asa inca de multa vreme, i-a zis: Voiesti sa te faci sanatos? Bolnavul l-a raspuns: Doamne, nu am om, care sa ma arunce in scaldatoare, cand se tulbura apa; ca, pana cand vin eu, altul se coboara inaintea mea. lisus i-a zis: Scoala-te, ia-tipatul tau si umbla. Si indata omul s-a facut sanatos, si-a luat patul si umbla. Dar in ziua aceea era sambata. Deci ziceau iudeii catre cel vindecat: Este zi de sambata si nu-ti este ingaduit sa-ti iei patul. El le-a raspuns: Cel ce m-a facut sanatos, Acela mi-a zis: la-ti patul si umbla. Ei l-au intrebat: Cine este omul care ti-a zis: la-ti patul tau si umbla? Iar cel vindecat nu stia cine este, caci lisus se daduse la o parte din multimea care era in acel loc. Dupa aceasta lisus l-a aflat in templu si i-a zis: lata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau. Atunci omul a plecat si a spus iudeilor ca lisus este Cel ce l-a facut sanatos." (Ioan 5,1-15. Duminica a 4-a dupa Pasti, a Slabanogului)

R. Radulescu: Vitezda, un loc dezolant! Se intalneau acolo toate suferintele fizice ale oamenilor. Mantuitorul Hristos viziteaza acest loc, se afla in fata tabloului suferintei umane. Din cati neputinciosi erau acolo, se apropie de un slabanog, un paralizat, cum i-am spune noi astazi, care era asa de treizeci si opt de ani. O viata de om paralizat! Parinte profesor, din multimea de orbi, schiopi si alti neputinciosi de acolo, de ce se apropie tocmai de acest om?

Pr. Coman: Este un caz, cum subliniati si dumneavoastra, emblematic. De treizeci si opt de ani sa fii suferind, sa fii paralizat, de treizeci de ani sa astepti sansa tamaduirii! La scaldatoare din Vitezda, bolnavii asteptau sa prinda sansa tamaduirii, care era oferita de coborarea unui inger odata pe an. O data pe an, primul dintre cei bolnavi care intra in apa, dupa pogorarea ingerului Domnului in apa, se facea sanatos. Multi bolnavi stateau acolo si asteptau. Iata, acest paralitic statea de treizeci si opt de ani, cu speranta sa prinda acea ocazie extrem de rara. El nu putea, insa, beneficia de puterile proprii, pentru ca nu se putea deplasa. Astepta! Nadajduia ca cineva sa-1 ajute sa intre in apa primul dupa pogorarea ingerului. Este un caz extrem, un caz foarte grav, care subliniaza in egala masura suferinta, dar si rabdarea si nadejdea ca intr-o buna zi, poate va beneficia si el de aceea ocazie rara, desi conditiile ii pareau neprielnice.

R. Radulescu: Ce era cu aceasta tulburare a apei? Sa o luam ca pe un fapt care se intampla? Era ca o interventie divina in apa aceea, care devenea tamaduitoare doar pentru un singur om? Cum sa intelegem acest tablou pe care ni-l prezinta Evanghelia?

Pr. Coman: Istoria vechi-testamentara ne arata ca pana la intrupare, interventiile lui Dumnezeu sunt episodice, sunt izolate, sunt extraordinare, spectaculoase, in comparatie cu ceea ce avea sa se intample dupa inaltarea la cer a Mantuitorului Hristos si Pogorarea Duhului Sfant. Acum, Dumnezeu devine prezent continuu, dar tainic si discret, nespectaculos din perspectiva exterioara. In istoria dinainte de Hristos, reflectata in Evanghelia noastra de astazi, interventia lui Dumnezeu era una punctuala si spectaculoasa, tocmai pentru a putea fi receptata ca atare de oamenii care nu aveau experienta impartasirii tainice de Duhul lui Dumnezeu. Asa este si aici. Este o interventie printr-un inger al Domnului, care confera apei, in conditiile date, puteri vindecatoare numai pentru primul intrat.

R. Radulescu: Slabanogul spune ca nu are om. Isi punea nadejdea in interventia lui Dumnezeu si in apa care l-ar putea tamadui, daca ar intra primul, dupa tulburarea ei, dar asa cum spune Evanghelia, mai avea nevoie de ajutorul unui om, care sa-1 duca pana la apa. Interactiunea lui lisus cu el se datoreaza si raspunsului acestuia: „Doamne nu am om.!" Hristos ii arata ca El este Dumnezeu-Omul, si ca directia nadejdii lui era putin deviata, sa spunem. Nu-si pusese nadejdea in Dumnezeu, ci intr-un om. Putem intelege episodul acesta si in alta cheie? Este Vitezda o metafora pentru o lume pe care Dumnezeu o schimba, o transforma, ii aduce alta speranta decat cea pe care o aveau oamenii pana atunci?

Pr. Coman: Sfantul Evanghelist Ioan aseaza relatarea intr-un context care subliniaza tocmai lucrul acesta: prezenta directa si nemijlocita a dumnezeirii, in persoana Mantuitorului Hristos, are ca efect transformarea radicala a unui eveniment unic si exceptional intr-o stare continua si permanenta. Se schimba radical lucrurile. Daca pana atunci oamenii asteptau ajutor de la interventiile rare si extraordinare ale lui Dumnezeu, dupa intrupare, Dumnezeu vine printre ei, devine o permanenta accesibila oricand. Iisus Hristos nu este numai omul pe care il astepta paraliticul sa-l ajute sa intre in apa, ci este si Dumnezeu insusi care il vindeca prin cuvant, fara sa mai fie nevoie sa mai intre in apa. Si nu-l vindeca numai trupeste, ci ii vindeca si sufletul. Biserica Mantuitorului Hristos, realitatea in care se ingemaneaza cele lumesti cu cele dumnezeiesti, este o scaldatoare Vitezda, dar care nu functioneaza dupa principiul coborarii episodice a ingerului Domnului, ci dupa principiul prezentei si intalnirii directe cu Mantuitorul Hristos, cu Dumnezeu Omul.

R. Radulescu: Parinte profesor, schimbarea aceasta radicala, interventia lui Dumnezeu nu este inteleasa de toti oamenii. Nu o intelegem nici noi astazi, nici lumea de cand este ea. In episodul evanghelic exista unii care ii reproseaza slabanogului, care se ridicase iata dupa treizeci si opt de ani, de ce isi poarta patul in zi de sambata! Era sarbatoare, era ziua de odihna a evreilor, atunci cand s-a intamplat minunea vindecarii paraliticului. Ce se intampla, de ce ajungem sa pretuim mai mult o regula, decat un om?

Pr. Coman: Aveti, poate, dreptate spunand ca aceasta schimbare radicala nu este inteleasa. Nu este inteleasa dar este traita, as spune eu. Nici mecanismele vietii psiho-fizice nu le inteleg multi oameni, dar le traiesc toti. Schimbarea nu se produce in segmentul vazut, material al realitatii, ci in cel nevazut, sufletesc, duhovnicesc. Beneficiile sau binecuvantarile posibilitatii impartasirii de Duhul lui Dumnezeu nu sunt in partea fizica a realitati, ci in cea duhovniceasca. Dumnezeu este Duh si impartasirea de El se produce la nivelul duhului omului. Cu un minim efort nu se poate sa nu observam schimbarea pe care o aduce Hristos in orientarea lumii, in istoria lumii si in viata omului.

Teofaniile vechi-testamentare se produceau la nivelul exterior, spectacular, pentru ca oamenii nu aveau dezvoltata vederea sau simtirea duhovniceasca. Vindecarea trupeasca este accesibila celei mai rudimentare vederi. Vindecarea sufleteasca sau duhovniceasca nu este vizibila oricui. Mantuitorul il vindeca pe paralitic si de boala sufleteasca - din moment ce il avertizeaza la final sa nu mai pacatuiasca pentru a nu-i fi si mai rau. Vindecarea sufleteasca este mult mai importanta decat cea trupeasca, din perspectiva lui Dumnezeu si din perspectiva omului duhovnicesc. Din perspectiva omului trupesc, vindecarea bolilor trupesti pare mai importanta. Daca nu ar evalua lucrurile in virtutea unei inertii si a unei vederi scurte si superficiale, ar intelege orice om diferenta calitativa intre boala trupeasca si boala sufleteasca si, implicit, intre vindecarea trupeasca si cea sufleteasca. Cand spuneti ca nu se vede schimbarea radicala, aveti in vedere fata vazuta a lumii sau fata aratata. Lumea mai are un chip nevazut si nearatat.

Acum sa vin la cel de-al doilea aspect al intrebarii dumneavoastra: De ce ajungem sa pretuim mai mult o regula decat un om? Atitudinea aceasta este rezultatul egoismului, al vietii egocentrice. Omul egoist se foloseste de lege sau de regula, cum ati spus dumneavoastra, pentru a se indreptati pe sine, pentru a-si justifica atitudinile. Omul egoist se foloseste de lege pentru a spune si a arata lumii ca el este bun spre deosebire de altii. De aceea, cei buni si drepti se nelinistesc atunci cand este amenintata in vreun fel legea sau regula, in temeiul careia ei se indreptatesc. Pe omul viu nu-1 prefera, pentru ca acesta are asteptari de la el si mai ales pentru ca, in relatie cu celalalt, omul egoist risca sa fie descoperit in slabiciunile lui. Omului de langa mine trebuie sa-i dau din al meu: din spatiul meu, din timpul meu, din avutul care ar fi putut fi numai al meu, din dreptatea mea, din gandul meu, din inima mea etc.

Legile impart oamenii in „buni" si „rai" si ele sunt dorite evident nu de cei rai, ci de cei buni. Sunt dorite de cei buni, intr-o mica masura si pentru a se proteja de cei rai, dar in cea mai mare masura pentru a-si proteja si promova, pentru propria constiinta si pentru ochii lumii, imaginea de om bun. Disparitia granitelor dintre buni si rai, oficializate prin legi, ar bucura pe cei rai si ar nelinisti pe cei buni. Omul este linistit cand are certitudinea ca este, nu cel mai bun si mai drept, dar mai bun sau mai drept decat cineva macar.

Este motivul pentru care se tulbura cumplit fariseii si carturarii, ca si preotii iudei, cand Mantuitorul nu desfiinteaza aceste granite dar le muta acolo unde sunt ele firesti, adica in inima si in gandul omului, spunand, spre exemplu ca desfranat nu este numai cel care face fapta desfraului ci si cel care pofteste in inima lui o femeie spre desfranare, ca ucigas de oameni nu este numai cel care ucide trupul, ci si cel care ucide sufletul etc. De ce se tulbura atat de mult? Tocmai pentru ca dispare posibilitatea distinctiei vizibile, sociale, intrei cei buni si cei rai. Mantuitorul demasca ipocrizia celor care absolutizeaza legea, regula si disciplina exterioara, conventionala, invitandu-i sa recunoasca un lucru foarte evident, adica relativitatea granitelor morale trasate de acestea. In Biserica instanta de disciplinare este duhovnicul, care-i are la dispozitie sondarea sufleteasca si care protejeaza pe oameni de ispita ipocriziei prin taina Sfintei Spovedanii.

De la Hristos am invatat sau a trebuit sa recunoastem ca excesul de institutionalizare, de legiferare, de disciplinare prin reguli si canoane tradeaza o lume ipocrita. Excesul de institutionalizare este preferat de regimuri politice ipocrite, dictatoriale, care fac legi pentru ceilalti. Este un echilibru intre persoana si institutie, dar si o permanenta tensiune. Supralicitarea institutiei este in dauna persoanei, a libertatii persoanei, a initiativei, a spontaneitatii, a creativitatii personale.

Istoria insasi a demonstrat in repetate randuri ca cine a vrut sa schimbe lumea printr-un exces de institutionalizare, printr-un sistem de disciplinare fortata, a sfarsit prin a distruge, prin a degrada cumplit omul. Noi am facut aceasta trista experienta in perioada comunista si suportam consecintele pentru mult timp.

Am lungit mult vorba pe acest subiect. Am facut-o pentru ca am impresia ca traim culmile unei civilizatii a institutiei si a legii. Rezultatul: o lume din ce in ce mai impersonala, din ce in ce mai inumana, mai ipocrita si mai ales, din ce in ce mai incapabila de iubire, mai anerasta. Biserica trebuie, de aceea, sa fie cu atat mai vigilenta, pentru a nu cadea in ispita institutionalizarii excesive care asfixiaza miscarea libera a persoanei. Sa ne aducem aminte ca Mantuitorul Hristos nu a fost interesat de institutii, ci exclusiv de persoana umana.

Ancorarea obsesiva in principii, in criterii, in norme, in canoane, se datoreaza evident crizei relatiei, crizei viului, crizei vietii in esenta ei. Omul aflat in miezul relatiei vii cu Dumnezeu cel viu si cu semenii sai vii, va fi jenat de presiunea legilor. Viata la nivelul ei de sus si plenar, adica viata ca iubire, este miscare libera, spontana, impredictibila! imi vine in minte reactia radicala a cunoscutului staret athonit, Vasile Kondikakis, fata de criticile pe care i le aduceau mari profesori de teologie la un simpozion international inchinat Sfantului Ioan Gura de Aur, invocand faptul ca nu s-a incadrat in rigorile academice ale discursului teologic. Parintele Vasile nu prezentase o prelegere academica asupra temei, ci o tulburatoare marturisire personala si vie asupra monahismului

pe care el insusi il traia. Discutia s-a extins tocmai in zona despre care discutam noi aici, tensiunea dintre regula si libertatea omului. La un moment dat Parintele Vasile a inchis discutia cu urmatoarea replica: „Ascultati! Daca regulile sau rigorile, oricare ar fi ele si de catre oricine ar fi fost date, ma stanjenesc in relatia mea personala cu Bunul Dumnezeu, atunci nu am nevoie de ele! Daca cea mai ortodoxa si mai inalta teologie imi afecteaza dragostea mea vie fata de Dumnezeu si de oameni, nu am nevoie de ea! Daca Biserica mea si a voastra, in care cred si pe care o marturisesc, ma limiteaza in relatia mea vie si iubitoare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului si cu sfintii, atunci nu am nevoie de ea!" Am fost martor ocular al acestor marturisiri, care au curmat instantaneu suvoiul de critici intemeiate pe inalta teologie si pe rigorile stiintifice. Avea in vedere desigur institutia bisericeasca, aparatul administrativ!

Nu este cazul sa mai amintim de atitudinea Sfantului Apostol Pavel fata de lege si mai ales fata de absolutizarea legii, fata de tendinta celor care administreaza legea de a o instaura stapan absolut peste oameni. Astazi ni se spune: „Nimeni nu este mai presus de lege!" Ori, noi toti stim ca legea nu se poate activa si aplica singura, ci este aplicata de oameni. Noi toti stim ca cei puternici fac legi in sprijinul intereselor lor si tot ei oculteaza sistematic prevederile legilor. Am sa mai pomenesc si cuvantul Sfantului Pavel, fara drept de replica: „impotriva unora ca acestea nu este lege!" Adica, impotriva a ce? impotriva roadelor Duhului Sfant in om: „iubire, bucurie, pace, indelunga-rabdare, bunatate, facere de bine, credinciosie, blandete, infranare, curatie." (Gal 5, 22-23). O sa va surprinda sa auziti ca legea si institutia si regula se pot interpune intre om si Dumnezeu. Atunci cand omul le idolatrizeaza, ele il inlocuiesc pe Dumnezeu. Pentru omul cazut este mai convenabil sa se raporteze la legi moarte decat sa se confrunte cu Dumnezeu insusi. Acest lucru este demascat de lisus Hristos in atitudinea fata de El, nu a multimilor needucate, ci a conducatorilor religiosi si politici ai iudeilor. Aceia au fost tulburati, in esenta, nu de vreo invatatura sau vreo mustrare a Mantuitorului, ci de vestirea venirii sau instaurarii iminente a imparatiei lui Dumnezeu, ceea ce se traducea cu venirea lui Dumnezeu printre ei.

Toti preferau sa fie guvernati de Legea lui Dumnezeu, nu de Dumnezeu insusi! Mai marii iudeilor erau deranjati de doua lucruri care veneau din partea lui lisus: unul era suveranitatea Sa manifestata la adresa legii, echivalata de respectivii cu incalcarea legii si al doilea, faptul ca se proclama Fiul lui Dumnezeu. Erau amenintati, asadar, din doua directii: le era zdruncinata baza imaginii lor morale, sociale, religioase, adica Legea si, in acelasi timp, li se vestea iminenta confruntarii cu Dumnezeu cel viu. Sfantul Ioan Evanghelistul surprinde aceasta stare de lucruri: „Deci pentru aceasta cautau si mai mult iudeii sa-L omoare, nu numai pentru ca dezlega sambata, ci si pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau, facandu-Se pe Sine deopotriva cu Dumnezeu." (Ioan 5,18)

Apropierea lui Dumnezeu ii jeneaza pe anumiti oameni pana la iesirea din minti. Intuiti pe care dintre oameni. in nici un caz pe pacatosi, pe saraci, pe cei de neam de jos, pe bolnavi, pe marginalizati. Oamenii ar dori ca Dumnezeu sa stea departe, sa-i lase in pace. Sa fie un concept, sa fie o idee care sa rezolve logic si teoretic problemele, dar sa nu fie o persoana atotputernica, cauza si sensul tuturor lucrurilor, la care trebuie sa ne raportam clipa de clipa, de la inceputul si pana la sfarsitul vietii noastre.

Aceasta fuga de Dumnezeu, aceasta emancipare de Dumnezeu, acest refuz al lui Dumnezeu cel viu este reflexul pacatului originar. Va amintiti, caderea lui Adam si a Evei aduce cu sine fuga de la fata lui Dumnezeu. Dumnezeu striga dupa ei si ei se ascund. Este o rusine, dar in egala masura este o tentativa de a trai fara de Dumnezeu. Este rusinea uzurparii suveranitatii legitime a lui Dumnezeu prin cedarea in fata ispitei suficientei de sine, a autonomiei existentiale, a vietuirii fara Dumnezeu. Aceasta este esenta pacatului, cedarea in fata tentatiei de a trai prin tine insuti, prin fortele tale si eventual prin uzurparea puterii asupra lumii inconjuratoare si asupra celorlalti. Cea mai rafinata si cea mai vinovata forma a pacatului este sa intemeiezi si sa dezvolti aceasta atitudine la umbra legii lui Dumnezeu. O alta, inrudita cu prima, este de a-L transforma pe Dumnezeu intr-o marime filosofica, fie ea si cea mai importanta, din propriul sistem. in ambele cazuri, omul si-L subordoneaza in fapt pe Dumnezeu, el fiind gestionarul, inevitabil ipocrit, si al legii si al sistemului sau filosofic sau al ideologiei sale.

Omul il vrea departe pe Dumnezeu si pentru a nu fi nevoit sa recunoasca adevarul, faptul ca este un uzurpator al proprietatii dumnezeiesti care este lumea creata intreaga. Va amintiti parabola stapanului care, plecand departe, a impartit proprietatile sale slujitorilor sai. La vremea roadelor a trimis sa i se dea roadele, dar trimisii lui au fost ucisi. A trimis apoi pe fiul sau, care a fost de asemenea ucis, cu gandul marturisit de a dobandi prin uzurpare proprietatea: „Acesta este mostenitorul; veniti sa-l omoram si sa avem noi mostenirea lui!" (Matei 21,38). Parabola este rostita de Mantuitorul cu putin inainte de a fi prins de mai marii iudeilor si de a fi rastignit. Ea viza atunci atitudinea poporului ales, dar vizeaza peste veacuri atitudinea fiecarui om in parte.

Tendinta omului de a transforma, prin uzurpare, dreptul de folosire in proprietate personala cu titlu absolut si de a se preschimba din cetatean al imparatiei in Stapan, este usor de observat si acum ca si intotdeauna in istorie. Nimeni dintre oameni nu a contribuit in vreun fel la nasterea acestei lumi foarte frumoase si generoase. Cine, nascandu-se din pantecele mamei sale, aduce cu sine lumea in care traieste? Nimeni! Toti beneficiem de o lume data, de o lume-dar evidenta, dar fara sa-L recunoastem pe Daruitor.

Tot de inertia fugii sau emanciparii de Dumnezeu, tine si ispita suveranitatii absolute. Aspiratia omului spre suveranitate este fireasca. Prin creatie, omul este chemat sa fie suveran asupra sa si asupra lumii create. Omul are suveranitate, dar aceasta suveranitate i-a fost data, nu izvoraste din sine. I-a fost data de Creatorul care este, in calitatea Sa de Creator, suveran legitim peste creatia Sa. Suveranitatea omului asupra lumii create este legitima atata timp cat omul recunoaste si ramane sub suveranitatea lui Dumnezeu.

Omul cazut, confuz, orb, ajunge in postura scandaloasa de a refuza pe Dumnezeu crezand ca suveranitatea lui Dumnezeu ii anuleaza propria suveranitate. Omul cazut este strivit de realitatea puterii sau atotputerniciei lui Dumnezeu, pentru ca o percepe ca fiind in competitie cu suveranitatea sa. Mantuitorului Hristos ii descopera omului ca sansa lui de a-si activa suveranitatea este de a ramane racordat la sursa ei care este Dumnezeu. Mai mult chiar decat atat, omul poate deveni subiect al suveranitatii dumnezeiesti, prin impartasirea de Dumnezeu. Mantuitorul ne spune ca putem fi dumnezei, fii ai lui Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu, dar nu prin propria noastra natura, care este limitata, ci prin impartasirea, prin Dumnezeu este Dumnezeu prin fire, iar oamenii pot deveni dumnezei prin dar, prin har, prin impartasire de Dumnezeu.

R. Radulescu: Asadar, se poate invinge inertia fugii de Dumnezeu prin fortarea apropierii de El, printr-o continua apropiere de El, sustinuta de convingerea ca este bine sa fi stapanit de ceva, de cineva!?

Pr. Coman: Bine sau rau, acesta este adevarul existentei noastre. Asa existam, acesta este conceptul caruia i s-a dat numele de om! Suntem fiinte dependente. Nu suntem suficienti noua insine. Ar trebui sa fim onesti cu noi si sa vedem ca, totusi, nu suntem dependenti numai de Dumnezeu, suntem dependenti si de resursele naturale si ar trebui sa fim suparati de faptul ca trebuie sa bem permanent apa. Faptul ca suntem dependenti de apa, inseamna ca suntem mai mici decat apa si decat izvorul! Faptul ca suntem dependenti de lumina, de hrana si de toate celelalte, inseamna ca aceasta este firea noastra, am fost creati dependenti de aceste surse, care ne sunt exterioare. Omul este smerit, este mic, este chiar nimic prin sine. Daca i se ia aerul moare in cateva clipe! Sa recunoastem aceasta stare smerita! Am pune un nou inceput pentru o viata minunata. Cum poate omul depasi conditia sa de captiv al firii limitate si neputincioase? Putem depasi limitele firii omenesti, tocmai impartasindu-ne de Dumnezeu. Ce este aceasta impartasire? Cum ajungem la ea? Toate acestea sunt in Evanghelia Mantuitorului Hristos si sunt experimentate si marturisite de sfintii Bisericii peste veacuri, pana in zilele noastre.

Parintele Constantin Coman

 

Extras din volumul "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Ed. Bizantina

Cumpara volumul "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor" de pe Magazinul online Carti.CrestinOrtodox.ro

Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor

.

09 Mai 2014

Vizualizari: 2580

Voteaza:

Duminica Slabanogului de la Vitezda 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE