În tradiţia liturgică orientală, Închinarea Magilor face parte din sărbătoarea Naşterii Domnului1 (pericopa este aceeaşi cu cea de la liturghia din noaptea de Crăciun), pentru că Răsăritul are o privire sintetică şi atemporală asupra Tainelor (în analogie cu icoanele). Pe când în Apus este o sărbătoare cu totul diferită de Crăciun, numită Epifania1 şi sărbătorită pe 6 ianuarie, deoarece Apusul are o privire analitică şi istorică asupra Tainelor.

Singurii evanghelişti care vorbesc despre copilăria lui Iisus sunt Sf.

Matei, care relatează „istoria pe scurt” a Naşterii şi a Închinării Magilor, şi Sf. Luca, la care găsim „istoria pe larg” a Naşterii, de fapt singura istorisire detaliată a naşterii lui Hristos.

Sf. Matei vorbeşte despre contextul în care s a petrecut evenimentul, inclusiv aşa zisa „îndoială a lui Iosif”, fără a da detalii, dar are marele merit de a lega naşterea lui Hristos de profeţia lui Isaia despre Emanuel. Apoi, fără nici o tranziţie, trece direct la povestea Magilor, care de fapt se situează cu mult după Naştere.

Demn de atenţie este faptul că îşi începe povestirea cu afirmaţia că „s a născut Iisus în Betleemul Iudeii”, căci acesta este unul dintre marile criterii de recunoaştere a lui Mesia, cunoscut doar de evrei, de la Proroci. Apoi situează istoric evenimentul: „în zilele lui Irod regele”. Şi, în sfârşit, pomeneşte vestea cea minunată: „iată, magii de la Răsărit au venit la Ierusalim”. Cine sunt ei şi ce caută acolo? După Herodot2, magoi ar fi fost mai întâi numele unui trib med, apoi cel al castei preoţilor la perşi. Magii nu erau numai preoţi, ci şi doctori, cărturari şi mai ales astrologi. După câte se pare, ei vin din Persia şi sunt păgâni (mazdeeni3): ei sunt în acelaşi timp nişte „învăţaţi” şi nişte iniţiaţi, ezoterişti care practicau artele divinatorii, şi mai cu seamă astrologia4. Venirea lor la Ierusalim, după o lungă călătorie, nu este un lucru obişnuit. Ei vin pentru un motiv anume, unul surprinzător, aproape incredibil: „Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut?”. Ei nu vin să verifice această informaţie, asupra căreia nu au nici o îndoială („căci am văzut la Răsărit steaua Lui…”), ci îi întreabă pur şi simplu pe evreii din Ierusalim „unde?”. Ce tulburare în oraş! „Întregul Ierusalim, împreună cu împăratul Irod, s-a tulburat”.

Dar mai întâi, cum pot ei să cunoască lucrul acesta şi ce este această stea misterioasă? Astrologia, care porneşte de la observarea stelelor, se bazează pe două principii strâns legate: analogia între Pământ şi Cer (toate cele pământeşti sunt o oglindire a lumii cereşti) şi între cele văzute şi cele nevăzute (cele văzute, materiale, sunt chipuri ale lumii nevăzute, nemateriale) care se exprimă în limbaj simbolic5.

Observând locul aştrilor pe cer şi cursul lor, ei se silesc să înţeleagă cele ce se petrec pe pământ şi să prevestească viitorul. Şi au văzut apărând pe cer, „în Răsărit”, un astru nou, probabil neobişnuit, iar cunoştinţele lor în materie de simbolism le îngăduiau să afirme că este vorba despre naşterea unui împărat, şi anume a împăratului evreilor. Pe plan spiritual, totul coincide cu Hristos. El este „lumina lumii” (Ioan 8, 12), care „luminează în întuneric” (Ioan 1, 5, întunericul păcatului şi al căderii) şi vine într adevăr din Răsărit, adică de sus, de la Dumnezeu Tatăl, căci „lumina vine de la Răsărit”.

Iar magii îşi sfârşesc drumul lor prin ceva la fel de minunat: nu au venit din curiozitate, nici pentru a şi verifica ştiinţa; au venit pentru „a se închina Lui”, adică pentru a-L recunoaşte ca rege şi a-i jura credinţă. Este vorba despre un gest duhovnicesc.

De ce acest eveniment „exotic” trezeşte asemenea emoţie? Pentru că exista un rege la Ierusalim, Irod. „Regele Irod” este descendent dintr o mică dinastie din Idumeea (ţara lui Edom, în sudul Iudeii, care i a revenit lui Esau, fratele şi duşmanul lui Iacov Israel), care nu erau evrei, ci se convertiseră siliţi de Ioan Hyrcan în secolul al II lea înainte de Hristos, o dinastie grecizată, colaborând cu ocupaţia romană care le a încredinţat o oarecare putere din raţiuni politice6. Irod însuşi, numit regele Iudeii de către August, este un monstru – un politician abil, dar „rece, crud, imoral şi ucigaş”, după istoricul evreu Flavius Iosif7.

Cum nu cunoaşte Scripturile, este incapabil să răspundă de la sine. Atunci cercetează pe preoţi şi pe cărturari, de fapt Sinedriul pe care l-a persecutat violent, şi le pune întrebarea cheie: „Unde este să se nască Hristos [Mesia]”? Este interesant de remarcat că, pentru evrei, nu există nici o ambiguitate: „regele evreilor” este Mesia, Hristos. Preoţii şi cărturarii răspund pe dată: „în Betleemul Iudeii”, căci cunosc bine Scripturile, în cazul de faţă prorocia lui Miheia8, pe care o citează (Mt 2, 6).

Iată un lucru care ne arată lămurit destinul duhovnicesc al omenirii. Trei tipuri de persoane umane vor fi prezente şi se vor închina lui Iisus la naşterea Sa: Maria şi Iosif, „cei rămaşi” din Israel, drepţii; păstorii, adică cei care nu dorm, ci veghează în noapte; şi magii, cei care, fără să fi avut revelaţia, se aştern la drum, caută cu răbdare şi merg până la capăt în căutarea adevărului. Primele două grupuri reprezintă poporul evreu, iar cel de al treilea este reprezentat de neamuri, de păgâni. Dar căutarea păgânilor nu-şi putea atinge ţelul fără evrei, „căci mântuirea vine de la evrei” (Ioan 4, 22). Doar preoţii lui Israel le puteau arăta păgânilor adevărul: Betleem. Păgânii vor merge la Betleem să vadă şi să se închine pruncului dumnezeiesc, dar preoţii nu vor merge: nu îi interesează. Ei au doar o cunoaştere formală, intelectuală, dar adevărul nu pătrunde în inima lor, nu le schimbă viaţa. Astfel ni se vesteşte Biserica, Biserica Neamurilor.

Irod, care este viclean ca o vulpe9, a avut grijă să cerceteze Sinedriul, apoi să vorbească cu magii „în taină”, pentru a controla lucrurile, pentru că i-a venit o idee. El „îi iscodeşte ca să afle de când strălucea steaua” pentru a ghici vârsta copilului, apoi îi trimite la Betleem, minţindu-i („cercetaţi cu de amănuntul despre prunc… ca, venind şi eu, să mă închin Lui…”). Pentru ce această stratagemă? Pentru că era atât de urât de toţi, încât se putea teme ca pruncul să nu fie ascuns. De fapt, e limpede că plănuise să-l ucidă pe micul rege, care era pentru el un potenţial pericol.

Şi de îndată ce Magii şi au urmat drumul către Betleem, steaua a apărut din nou. Acest lucru este de mirare, căci Betleemul este aproape de Ierusalim (la 8 km spre sud), şi i se pot vedea două înţelesuri duhovniceşti. Primul este că steaua nu a strălucit decât pentru Magi, pentru că ei erau căutători. Cei care căutau în întunericul neştiinţei şi al politeismului au văzut steaua, căci „Domnul nu-i părăseşte pe cei care caută” (Ps. 9, 11). Ea a încetat să strălucească deasupra Ierusalimului, pentru că acesta era corupt, adulterin, ingrat, după cum se exprimă profetul Isaia. Evreii nu puteau să vadă această stea pentru că nu se uitau către Cer. Dar mai este şi un alt înţeles: Magii au văzut steaua, chipul, dar au nevoie şi de revelaţie; trebuia ca poporul lui Israel, cel care a zămislit pe Mesia în pofida păcatelor sale, să dezvăluie Neamurilor numele de Betleem.

Iar steaua se opreşte chiar deasupra „casei”. Într-adevăr, nu mai este vorba despre staulul despre care ne pomeneşte tradiţia, în care se găsea ieslea, căci se pare că suntem departe de acest eveniment. Într-adevăr, când Irod îi va ucide pe sfinţii prunci nevinovaţi, va ucide pe toţi copiii de mai puţin de doi ani. Putem deci să ne gândim că Magii au văzut steaua cu doi ani mai devreme, şi că au făcut cale lungă10. Magii sunt cuprinşi de „bucurie mare” la vederea stelei, pentru că sunt siguri că se află pe drumul cel bun: se încred mai mult în cer decât în oameni. Ei „au intrat… au văzut copilul [şi nu „un prunc înfăşat şi culcat într o iesle”, aşa cum le spuseseră îngerii păstorilor din Betleem] împreună cu Maria, mama Lui, şi s au închinat Lui”. Nu au nici o îndoială: se închină Lui ca Împărat şi Dumnezeu. Apoi „îşi deschid vistieriile lor”, ceea ce înseamnă şi că îi deschid inimile lor, şi îi aduc daruri vrednice de un împărat: aur pentru că este Împărat, tămâie pentru că este Preot şi smirnă pentru că Îşi va da viaţa pentru a mântui pe toţi oamenii11.

Ce contrast! Aceşti păgâni care nu cunosc Legea şi Prorocii se aştern la drum duhovnicesc, în noaptea neştiinţei, şi cred într-un semn ceresc care li se dăduse: se închină regelui iudeilor şi Îi dăruiesc ce aveau mai preţios. În acest timp Israel doarme, iar falsul rege al evreilor se pregăteşte să-L ucidă pe Pruncul Dumnezeu. Neputând să lupte împotriva înţelegerii dumnezeieşti, se răzbună ucigând pe toţi pruncii nevinovaţi din Betleem. Un înger al Domnului se arată Magilor şi le spune „să se întoarcă acasă pe alt drum”, iar ei ascultă. Aceasta înseamnă că îşi schimbă viaţa. Magii sunt semnele cele dintâi ale Bisericii.

Părintele Noël TANAZACQ (Paris)

Note:
1. Crăciun Epifanie. Noël (Crăciun în franceză) vine din latinescul natalis = naştere (termenul românesc se presupune că vine din latinescul creationem, n.tr.). Epifanie este un cuvânt grec care înseamnă „arătare” [cerească, supranaturală]. La începuturile Bisericii, sărbătoarea Crăciunului se ţinea la data solstiţiului de iarnă (în inima iernii şi a nopţii, simbolizând căderea, păcatul), adică, după vechiul calendar egiptean folosit în Răsărit, la 6 ianuarie: se sărbătoreau în acelaşi timp Crăciunul, Botezul lui Hristos şi Nunta din Cana (în Alexandria: „sărbătoarea luminilor”). În secolul al IV lea, sărbătoarea Crăciunului a fost stabilită la Roma la data solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, adică la 25 decembrie. Antiohia şi Constantinopolul au făcut la fel la sfârşitul secolului al IV lea. După această schimbare, 6 ianuarie a devenit în Apus sărbătoarea arătării Magilor, a Botezului Domnului şi a Nunţii din Cana, sub numele de „Epifanie”. În secolul al V lea, obiectul principal al Epifaniei a devenit Închinarea Magilor, în timp ce Botezul lui Hristos a fost deplasat cu opt zile (13 ianuarie), iar Nunta din Cana în duminica următoare. În Răsărit, 6 ianuarie a devenit sărbătoarea Botezului lui Hristos, numită când Epifanie, când Teofanie. Dar ultimul termen este mai exact, pentru că este arătarea Dumnezeieştii Treimi.
2. Herodot: vestit istoric grec din secolul al V lea î.Hr. Mezii sunt un popor indo european care a ocupat platoul iranian începând cu secolul al IX lea î.Hr. Perşii sunt un alt popor indo european care s a aşezat în Iran din secolul al VII lea î.Hr. şi a cucerit puterea la mijlocul secolului al VI lea, ei fiind şi cei care au îngăduit întoarcerea evreilor din exil.
3. Mazdeism: religie păgână întemeiată de Zoroastru în Persia în secolul al VI lea î.Hr. şi care a urmat cultului lui Mitra, care şi acesta avea o puternică conotaţie astrologică. Doctrina acestei religii a evoluat către un dualism fundamental între un zeu al binelui şi un zeu al răului.
4. Magii sunt adesea reprezentaţi în Biserica veche cu o bonetă frigiană şi o tunică scurtă, ca adepţii cultului lui Mitra, iar mai târziu, odată cu apariţia unei adevărate arte iconografice, îi vedem cu o pălărie ascuţită cu o mică sferă în vârf, simbolizând cunoaşterea artelor divinatorii. Pe icoana Naşterii Domnului sunt reprezentaţi călare pe cai, ceea ce este probabil fals, deoarece caravanele foloseau mai degrabă cămile. Nu se cunoaşte numărul lor, dar tradiţia cea mai răspândită vorbeşte despre trei (cu toate acestea, unii Părinţi pomenesc de mai mulţi). Nu se cunoaşte nici numele lor (cele de Melchior, Gaspar şi Baltazar, pomenite de Sf. Beda Venerabilul în secolul al VIII lea, sunt doar o legendă) şi nimic nu arată că ar fi fost trei (număr atribuit în secolul al VI lea de Sf. Cezarie de la Arles, fără o bază biblică sau istorică). Dacă ar fi fost regi, Irod i ar fi primit cu mare pompă, şi nu „în ascuns”. „Dramele liturgice” care se jucau în Evul Mediu în cinstea lor se bazează pe legende, ca şi „turta regilor magi”, care nu apare decât în secolul al XII lea. Cât despre moaştele lor, care ar fi fost aduse la Constantinopol de către Sfânta Elena, pentru a ajunge apoi la Milano şi în sfârşit la Köln, în secolul al XII lea, şi ele ţin de legendă.
5. Planetele simbolizează tipuri de persoane, comportamente sau evenimente. Cursul lor fiind schimbător, diferitele lor conjuncţii îngăduie să se deducă informaţii şi indicii pentru înţelegerea şi prezicerea viitorului în legătură cu un loc sau cu o persoană anume.
6. Când Ioan Hyrcan (etnarcul, coborâtor din Macabei, care a domnit între 134 şi 104 î.Hr.) a cucerit Idumeea, teritoriu care se găseşte în sudul Iudeii şi în nordul deşertului Negev, a silit pe regele Antipater I să se lase tăiat împrejur, dimpreună cu tot poporul său. Antipater al II lea a obţinut cetăţenia romană şi a primit de la Iulius Cezar titlul de „Procurator al Iudeii”. El a încredinţat Galileea fiului său, Irod.
7. Irod: a fost numit în 41 î.Hr. tetrarh al Galileii şi al Samariei (şi fratele său, Fazael, în Iudeea). Apoi a fost numit rege în Iudeea în 40 î.Hr. de către Antoniu şi Octavian. În 37, după ce şi a învins duşmanii cu ajutorul armatei romane, a devenit efectiv regele evreilor, sub protectorat roman. A domnit din 37 în 4 î.Hr. [Dionisie cel Mic s a înşelat cu câţiva ani în calculul începuturilor erei creştine, în secolul al VI lea]. El a pus să fie executaţi cea mai mare parte a duşmanilor săi politici, ca şi 45 de membri ai Sinedriului. Era atât de urât de către evrei din pricina cruzimilor sale încât, pentru a le recâştiga favoarea, a transformat modestul templu al lui Zorobabel (care data de la întoarcerea din exil, la sfârşitul secolului al VI lea î.Hr.), într un edificiu grandios, cel pe care avea să l cunoască Hristos şi a cărui distrugere avea s o prorocească. Flavius Iosif îl numeşte „Irod cel Mare” pentru a l deosebi de cei care i au urmat.
8. Miheia 5, 1, citat de către Sf. Apostol Matei, dar într o manieră neliterală. Miheia este contemporan cu Isaia, în secolul al VIII lea î.Hr. Betleemul Iudeii este traducerea din greacă şi latină. Este desigur vorba despre Iudeea. Dar acest termen geografic a primit diferite accepţiuni în istoria Israelului. „Al lui Iuda” înseamnă pământul tribului lui Iuda, în sens biblic. Hristos este „leul din tribul lui Iuda” (Ap 5, 5).
9. Hristos va spune în legătură cu fiul său, Irod Antipa: „Mergeţi de spuneţi vulpii acesteia…” (Lc 13, 32). Cum e tatăl, şi fiul…
10. Persepolis se găseşte la aproximativ 1 700 km de Ierusalim în drum drept, ceea ce înseamnă mai mult de 2 500 km de drum de caravană. Călătoria cu cămilele este foarte lungă şi poate dura luni întregi.
11. Această exegeză se găseşte la aproape toţi Părinţii Bisericii.

Sursa: apostolia.eu

.

• Darurile magilor
  Publicat in : Craciun ortodox
• Darurile magilor si darurile noastre
  Publicat in : Nasterea Domnului