Istoria omenirii, incepand cu primii fii, ai primilor oameni, este marcata de multe crime, multe varsari de sange, razboaie si multa violenta. Pamantul acesta, desfigurat de pacatele oamenilor, este imbibat si suprasaturat de sange. Mult sange nevinovat a curs de-a lungul veacurilor, mult sange nevinovat curge si astazi. Puterea raului, insetat de sange, pare ca nu mai are sfarsit. Cele mai cumplite morti le-au inventat oamenii, pentru razbunare si sadica placere de a chinui pe semenii lor.

Astazi, Biserica, in mare tristete, aminteste de o crima odioasa, perfida, josnica, a unui despot, ce a lasat istoriei un nume vrednic de dispret si uitare. Obsesia crimei savarsite de catre regele Irod Antipa, fiul altui Irod, si acela, la fel de criminal si dezumanizat, ii apasa cugetul si-i provoca mustrari ale constiintei. Din acest motiv, cand a aflat despre puterea vindecarilor si a cuvantului lui Iisus Mantuitorul, Irod isi inchipuia ca Ioan Botezatorul, cel pe care-l ucisese, a inviat din morti: „Este Ioan, caruia eu am pus sa i se taie capul, el s-a sculat din morti” (Marcu 6, 16). Ce afirmatie lipsita de rusine, ce despot fara omenie, ce limba poate, in public, cu lipsa de respect, sa afirme crima si faradelegea?

Relatarea mortii tragice a marelui Prooroc Ioan, a celui ce a vietuit pe pamant asemeni unui inger, este prezentata in momentul in care regele Irod aude despre minunile savarsite de Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul.

Irod Antipa, cel ce poarta raspunderea pacatului crimei, a uciderii Inaintemergatorului Domnului Hristos, uzurpase tronul, ca si tatal sau. Din cele pe care le stapanise si le guvernase tatal sau, el mostenise Galileea si Pereea, pana in anul 39 d. Hr. Domnia lui este caracterizata de istorici ca fiind un compromis, fara egal, inaintea stapanitorilor romani. Pentru mentinerea privilegiilor sale, din slugarnicie fata de imparatul Romei, Tiberiu, a ridicat, in cinstea acestuia, un intreg oras, pe malul lacului Ghenizaret, numit Tiberiada, un oras cu profund caracter cosmopolit, cu obiceiurile populatiei ce provocau indignare, si nu rareori, revolta evreilor piosi, care vedeau, in aceasta, tradarea obiceiurilor si legilor lor.

Ca orice despot tiran, Irod era un vicios, robit patimilor, corupt, dispus a adula pe cel mai puternic decat el, dar si la anihilarea si nimicirea totala a oricarui supus. Domnia lui este marcata de abuz, faradelege si crima, cea mai oribila fiind decapitarea marelui si ultimului prooroc, Ioan. Conflictul dintre cei doi a aparut in momentul in care Irod si-a parasit sotia sa, fiica regelui Areta, din Damasc, si a luat ca sotie pe Irodiada, sotia fratelui sau, Filip. Ioan Botezatorul, care venise in lume spre a o chema la pocainta, si a o pregati pentru venirea Mantuitorului Iisus Hristos, nu putea tolera aceasta fapta, ce nesocotea Legea si obiceiurile evreiesti. Asemeni proorocului Ilie, care nu inceta a-l mustra pe un alt rege, imoral si idolatru, Ahab, Ioan se ridica necrutator, direct si fara nici o retinere, apostrofandu-l pe Irod in public: „nu-ti este ingaduit sa ai de sotie pe femeia fratelui tau!” (Marcu 6, 18).

Glasul marelui prooroc rasuna, precum tunetul, impotriva adulterului ce se petrecea in viata vechiului Israel. De aceea, Irod il stima pe prooroc, il asculta cu bucurie, ii confirma cele ce i le prezenta ca faradelegi, dar, din pricina Irodiadei, la inceputul anului 29, se hotari sa-l inchida in temnita. In palatul Macherus din apropierea Marii Moarte, Ioan va sta in temnita aproape un an de zile. Irod ii aprecia felul proorocului, il socotea asa cum era, sfant, ii starnise curiozitatea si oarecare teama: „si auzindu-l (pe Ioan) multe facea si cu drag il asculta” (Marcu 6, 20). Din proprie initiativa, Irod nu l-ar fi sacrificat niciodata pe Ioan. Asemeni suveranilor, era sensibil la viata de dincolo, si nu dorea sa intre intr-un conflict cu cei ce purtau, cu ei, mesajul ceresc.

Cea care i-a dorit moatrea era Irodiada, asemeni altor ticaloase femei din istorie, Izabela, Eudoxia, isi urmarea victimele, pana la anihilarea completa. In ciuda slabiciunilor sale, Irod se impotrivea la a-si da consimtamantul uciderii sfantului Ioan. Timpul petrecut in inchisoare era oarecum favorabil profetului, suveranul il chema adesea si il provoca la discutii, ucenicii aveau permisiunea sa-l viziteze, sa primeasca sfaturi si indemnuri. Parte dintre acestia au venit la Mantuitorul, trimisi de Ioan, pentru a se convinge daca suferinta, prin care trecea el, era precursoare suferintelor prin care urma sa treaca Cel pe care-L prezentase lumii ca „Miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29).

Raspunsul Mantuitorului, la intrebarile ucenicilor lui Ioan, a confirmat puterea si maretia sfinteniei acestuia: „Ce ati iesit sa vedeti? Un prooroc? Da, zic voua, si mai mare decat un prooroc. Ca el este acela despre care s-a scris: Iata Eu trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu, care va pregati calea Ta, inaintea Ta. Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul, toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan” (Matei 11, 7-13). Auzind, din inchisoare, cuvintele Domnului, Ioan a putut rosti, din nou, cuvintele: „Aceasta bucurie a mea s-a implinit” (Ioan 3, 29).

Cu prilejul zilei de nastere, sarbatorita cu fastul specific suveranilor, in timpul ospatului satanicesc, fiica Irodiadei, Salomeea, o alta ticaloasa, nedemna de numele de femeie, a dansat in asa fel incat a provocat gandurile desfraului, tuturor celor ce i-au privit dezmatul ei seducator. Sub influenta betiei, regele i-a promis jumatate din regatul lui, cu juramant. La indemnul mamei sale, cea plina de destrabalare si ganduri de razbunare, nespecifice unei tinere fete, in care altadata, rusinea, bunul simt si sensibilitatea erau firesti, rau famata cere capul marelui prooroc. Ingroziti-va ceruri, cum o destrabalata cere sa tina, in mainile ei, capul cel sfant, din care sangele curge, iar gura lui nu inceta sa vorbeasca: „nu-ti este ingaduit sa ai de sotie pe femeia fratelui tau”! Ce privire au mai putut avea cele doua criminale? Ce maini au mai putut sa mangaie, ajute, sa linisteasca, cand ele erau pline de sange nevinovat? Mai pot fi, vreodata, acestea, numite femei? Mai pot fi socotite vreodata purtatoare de viata, cand ele, in propriile maini, au tinut capul cel sfant al celui mai mare prooroc?

Regele s-a mahnit adanc, dar pentru a nu-si calca juramantul, a poruncit uciderea sfantului Ioan. Irod prefera sa respecte un juramant facut la patima betiei si desfraului, prestigiul sau, inaintea supusilor sai adulatori, a cantarit mai mult decat viata unui om sfant, de aceea, lipsit de orice scrupule, fara constiinta consecintelor, a fost capabil de aceasta crima, care a zguduit orice om, cu ratiune si responsabilitate.

Acest rege criminal a intrecut in rautate, prin crima savarsita, multi despoti, de aceea Domnul l-a numit „vulpe” (Luca 13, 32), apelativ ce a evidentiat duplicitatea si cinismul tiranului. In momentul cand Domnul va fi arestat si trimis de la Pilat la Irod, acesta nadajduia ca va fi martorul unei minuni, punandu-i tot felul de intrebari, asemeni unui interogatoriu. Celui care a omorat pe cel mai mare prooroc, Iisus nu-i va da nici un raspuns. Nu era vrednic de a asculta cuvantul Domnului, un margaritar nu putea fi aruncat inaintea unui porc. Calaul Botezatorului era prezent si in drama Patimilor, prin sfarsitul sau tragic, Ioan a anticipat si crucea Domnului.

Pe linia misiunii sale, care consta in mustrari adresate celor pacatosi, cu indemnul de a-si schimba viata, el a patimit, spre a pastra, nealterat, vechiul asezamant, lui fiindu-i rezervat dreptul si privilegiul de a-L prezenta lumii pe Mantuitorul ei. In el ardea flacara credintei, care lumina si incalzea sufletele. Alta data, Domnul a spus despre el: „Acela era faclia care arde si lumineaza” (Ioan 5, 35). Aceasta lumina, ce stralucea, era rodul lucrarii Duhului Sfant, Care s-a coborat peste profet, umplandu-l de har, inca din pantecele mamei lui, tot datorita prezentei Duhului Sfant, a trait asemeni unui inger pe pamant, biruind cele potrivnice vietii, el avand chemarea unica de a privi cerurile deschise si a auzi glasul Celui nevazut, Care il incredinteaza de dumnezeirea propriului Fiu, in apa raului Iordan.

Moartea sa tragica a precedat momentul minunii inmultirii painilor, ca anticipare a tainei euharistice, dar si marturisirea lui Petru, moment ce va anunta taina intemeierii Bisericii celei vii, lucratoare si biruitoare. Aceste intamplari vor marca inceputul unei noi etape istorice, a mantuirii lumii.

Sfintele Evanghelii ne relateaza ca ucenicii lui Ioan au venit si au luat trupul lui, punandu-l in mormant. Apoi, au vestit pe Mantuitorul despre crima si faradelegea savarsita de mai marii timpului, care, mereu, au abuzat de soarta supusilor lor. Moartea sfantului Prooroc L-a tulburat adanc pe Domnul si Mantuitorul nostru, de aceea, El s-a retras in singuratatea pustiului, nerostind niciun cuvant cu aceasta trista si nefericita intamplare. La crima savarsita, cu sete de razbunare, ce mai putea fi de spus? Raul nu are niciodata nume, nici atentia nu trebuie acordata si centrata asupra lui. Moartea Botezatorului era un preludiu la propria Sa moarte. „Pe care dintre prooroci nu au prigonit parintii vostri?” ii va intreba primul martir al Bisericii, Stefan, pe inchizitorii sinedriului (Faptele Apostolilor 7, 52).

Astazi Biserica a randuit zi de post si tristete pentru sfarsitul tragic al marelui Prooroc. Impovarati de atatea griji, sa privim la propriul nostru sfarsit, pregatindu-ne pentru el. Sfarsit crestinesc, fara durere, neinfruntat, in pace, si raspuns bun la infricosata Judecata, a lui Hristos Dumnezeu, sa cerem!

Preasfintitul Corneliu, Episcopul Husilor

Sursa: doxologia.ro

.