El trebuie sa creasca si eu sa ma micsorez

Ca să te ascunzi, încearcă să ai mai des în gând cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul: „El trebuie să crească şi eu să mă micşorez"! Dacă vei avea în gând să se vadă mila şi dragostea Domnului faţă ele tine, El va fi slăvit şi tu vei fi martorul! Nu e uşor. Mulţi se vor uita la tine, dar să nu te laşi biruit. Să ai gând curat, pe cât vei putea, şi Domnul va lucra.

Pentru tăcere şi linişte, încearcă să nu începi tu cuvântul, lasă-te întrerupt, oprit şi chiar contrazis ori de câte ori poţi. Dacă nu poţi să te smereşti (şi eu ştiu cât e de greu), lasă-L pe Domnul să te smerească aşa cum ştie El şi mulţumeşte-I, nu-I reproşa. Apoi alege momente din zi, mai ales din noapte, în care să taci înaintea Domnului şi să-I asculţi tăcerea.

Luptă cu gândurile, alungă-le şi roagă-te cât poţi mai curat. Mai ales în timpul Sfintei Liturghii.

Ca să cinezi cu Domnul, spovedeşte-te, plineşte-ţi canonul şi împărtăşeşte-te cu recunoştinţă şi cât mai frecvent posibil. Ascultă de părintele duhovnic şi hrăneşte-te cu Sfânta Scriptură şi cu scrierile Părinţilor noştri.

Haina bucuriei ai primit-o deja de la Domnul în Sfântul Botez, o cureţi mereu prin Taina Spovedaniei şi o înfrumuseţezi prin împărtăşanie. Fiind credincios peste puţinul care ţi s-a încredinţat: trupul tău, sufletul tău, viaţa ta, casa ta, slujba ta, prietenii tăi, vrăjmaşii tăi, vei fi chemat de Domnul să intri mereu mai profund în Bucuria Lui!

Vei avea ce doreşte inima ta!
Pentru a ne împărtăşi de lumina necreată pe care o primim în duhul nostru de unde pogoară în puterile psihice şi somatice ale sufletului, e nevoie să voim şi să ne silim.
E nevoie ele asceză, adică de exerciţiu şi luptă, după rânduiala sfântă a Bisericii.

E nevoie să ne curăţim de „toată întinarea", tot cu ajutorul Duhului Sfânt Care lucrează, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea Poruncilor. Acestea din urmă nu sunt altceva decât Prezenţă vie şi lucrătoare a lui Dumnezeu în noi! Aici se împotmolesc rău mintea şi voia omului căzut, care iau Poruncile drept norme juridice şi ameninţări.

Ascultarea şi împlinirea lor ne va descoperi că sunt, ele fapt, împlinirea făgăduinţelor făcute omului ele Dumnezeu. Aşadar, iată ce simplu e să ai mereu mai multă lumină!
Avându-L pe Cel ce „este Lumina lumii" în tine şi fiind în El, vei avea ce doreşte inima ta!

Ca să guşti prezenţa Acestei Lumini, ai nevoie să-ţi cultivi simţurile duhovniceşti.

Biserica e o înaltă Şcoală de Cultură a Duhului pentru cine nu o confundă cu neputinţele unor mădulare ale ei!

Victimele lui Dumnezeu
Fara asceza, fara asceza dupa sfanta randuiala a Bisericii, lepadarea de sinele patimas ramane doar o dorinţa abstracta care ne arunca în cel mai greu pacat, in cel al deznădejdii. Şi, aici, în plina deznădejde, putem alege să ne urcăm pe Tronul lui Dumnezeu, să devenim judecători şi să decretăm că nu suntem buni de nimic şi că mai bine n-am mai fi, sau am dispărea şi multe altele. După această nemiloasă, dar „dreaptă" judecată, plini de noi crezând că am fost sinceri, ne afundăm în plăcerile „consolatoare" ale patimilor mai mici (o bericică, un filmuleţ, o bârfuliţă, o autosatisfacere) sau mai mari (desfrâu, violenţă, pornografie, abuz, perversiuni, alcool, drog, hulă...) că „tot nu mai putem face nimic"... Apoi iarăşi, răniţi în orgoliu, ne putem arunca în regrete şi acuze, ne putem chiar spovedi dar numai pentru a-i spune părintelui şi lui Dumnezeu ce rea e lumea şi ce răi suntem noi şi că ce rău ne pare şi cât suferim, în loc să cerem mila Lui vindecătoare... Şi tot aşa, până când vrăjmaşul ne „dovedeşte cu probe" că Dumnezeu nu ne iubeşte, nu ne-a ales, nu vrea să facă nimic şi oferă plăcerea perversă de a fi victima lui Dumnezeu şi a răutăţii acestei lumi...

Bucuria duhovnicească este ca o strălucire, ca o iradiere din adânc
Bucuria duhovnicească nu este un sentiment, nu este o lucrare a afectivităţii noastre, ci o „roadă a Duhului", adică o lucrare a Duhului Sfânt în duhul nostru. Ea nu depinde de nici un eveniment exterior şi poate să nu fie resimţită de afectivitatea noastră psihică. Eu pot trăi, de exemplu, bucuria de a mă împărtăşi, în acelaşi timp cu întristarea că cineva drag mie nu este cu mine la Sfânta Liturghie, sau iritarea că mi-am pierdut mănuşile. Sunt trăiri diferite, la nivele şi adâncimi diferite ale sufletului meu.

Omul resimte bucuria duhovnicească, ele fapt singura bucurie adevărată, ca pe o strălucire, o iradiere din adânc, însoţită de pace şi dragoste pentru tot ce-l înconjoară.

Când e resimţită ca o euforie şi se manifestă prin gesturi şi cuvinte exuberante, bucuria nu mai este duhovnicească, ci sufletească, încetând, de fapt, să mai fie bucurie.

Când cineva este începător pe Calea credinţei, trăind lucrarea harului, se umple de uimire şi ele bucurie, clar nu ştie încă să le păstreze, să le trăiască la nivelul duhului, ci le risipeşte în afară datorită egoului, care vrea să stăpânească şi să controleze totul. Incet, încet, din experienţă, omul învaţă să-şi chivernisească harul şi să nu mai „alunge Duhul".

Invăţăm meşteşugul bucuriei învăţând să ne cunoaştem pe noi aşa cum ne cunoaşte Dumnezeu. Aflăm cine suntem, cum suntem şi ce vom deveni de la Dumnezeu, învăţăm să devenim ceea ce încă nu suntem, împlinind poruncile Lui, făcând toate cele pe care ni le cere El, cu puterea şi priceperea pe care însuşi ni le dă.
Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!

Cum pot să-mi doresc ceva despre care nu prea ştiu nimic
Aici e Taina Credinţei noastre. Noi credem, nu ceea ce ştim cu mintea cu care ştim că astăzi e marţi, ci ceea ce cunoaştem prin descoperire dumnezeiască, ceea ce aflăm de la însuşi Dumnezeu care este în relaţie directă şi vie cu noi, cu fiecare în parte. Biblia ne pregăteşte, ne vesteşte şi ne învaţă cum să primim această Bună Vestire a întrupării Fiului lui Dumnezeu Cel Unul în Treime şi a lucrării Lui mântuitoare în Biserica Lui. Inainte ele primirea acestei Vestiri, sufletul nostru e însetat de Absolut, e ars de un dor nestins şi e dezamăgit de orice încercare a minţii-raţiune de a umple acest gol, cu ceva surogat, în momentul întâlnirii cu Cel ce ne caută şi ne cheamă, inima noastră arde în noi a recunoaştere, pentru că, în adâncul ei, inima omului are pecetea Chipului lui Dumnezeu, Creatorul ei. Şi, când alegem să-L primim pe El, Cel ce ni se revelează ca Dumnezeu Mântuitor, intrăm în Viaţa Lui, devenim mlădiţe ale Lui, ne naştem şi creştem în El, după rânduiala Lui.

Aşadar, totul e foarte simplu: ai descoperit în tine un dor care nu poate fi stins cu nimic din cele create. Acestea sunt bune.foarte, dar clorul nu poate fi ostoit de nimeni şi de nimic, şi sufletul e neliniştit. încerci mereu şi mereu altceva, cauţi mereu şi mereu pe altcineva, şi mereu eşti dezamăgit... Atunci, îl întrebi pe El: „Unde eşti, Doamne?" Şi El îţi răspunde: „Vino şi vezi!". Şi intri în Biserica Lui, adică Taipul Lui Viu aici în această lume, şi în Cer, şi acolo te ia în Braţe Mângâietorul Duh Sfânt şi te învaţă toate şi începi să-L cunoşti pe Cel despre Care nu ştii mai nimic şi nici nu poţi să ştii cu mintea cu care ai luat bacul sau licenţa!

Şi vei înainta în cunoaştere numai în măsura în care vei împlini rânduiala participării, împărtăşirii de El, de Viaţa Lui! Orice călcare de poruncă - judecarea aproapelui, de exemplu - îţi va închide ochii duhovniceşti şi ţi-i va bulbuca pe cei trupeşti cu care vezi numai paiele din ochii celor de lângă tine!

Frica ne învaţă să iubim de frică...
Frica ne învaţă să iubim de frică pentru că altfel o să păţim cutare şi cutare lucru, că altfel o să fim abandonaţi, o să fim ignoraţi, o să fim marginalizaţi şi aruncaţi pe locurile din spate...

Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieşire! Se va ascunde, va minţi, va face performanţe ca să obţină ce doreşte, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia (adică se va lăsa „apucat de nervi!") şi va fi nefericit, clar va avea satisfacţia de a fi victimă şi de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alţii, pe sine, pe Dumnezeu!

Uşurarea vine de la Cel ce spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!". El ne cere să luăm povara Lui că este uşoară, şi nu povara fricii care ne ucide! Povara Lui e Crucea.

Crucea pe care eşti chemat s-o iei, dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea realităţii dureroase. Acceptarea realităţii şi binecuvântarea celor părtaşi la ca, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă.

In momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul Poruncii, intră în acea realitate si o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, înuşă de intrare în Bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele răstignirii. Frica însă ne face să fugim de cruce şi să ne imaginăm că acceptarea ei ar însemna suferinţă multă şi permanentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii!

Acceptând această nelinişte, ea nu va mai avea nici o putere asupra noastră
Simţim linişte şi pace cu, şi în duh, şi nelinişte cu şi în sufletul pătimitor. Incet, încet, vom învăţa să preţuim pacea şi să îndurăm cu răbdare neliniştea. In acest fel, neliniştea care vine de la ameninţări, reale sau închipuite, de la gândurile rele, ale noastre sau ale celor din jurul nostru, de la răutate, a noastră sau a lumii, de la blesteme sau farmece, ale noastre sau ale celor din jurul nostru, nu va mai fi niciodată singura trăire a sufletului nostru. Nu va mai fi niciodată un nor atât de gros încât să nu mai vedem soarele Păcii din inima noastră! Vom învăţa tot mai mult să fim cu, şi în Duhul Sfânt, şi să binecuvântăm toate, iar binecuvântarea va fi ca o rachetă, care ne va duce mereu în ascunsul păcii şi al bucuriei, mereu prezente în duhul nostru, dacă vom trăi după sfânta rânduială a Domnului în Biserica Lui!

Acceptând această nelinişte, binecuvântând toate şi rugându-ne, ea nu va mai avea nici o putere asupra noastră sau puterea ei va fi mică şi chiar de folos pentru a menţine candela rugăciunii mereu aprinsă!

In iadul din tine aşteaptă Mângâietorul
In iadul din tine aşteaptă Mângâietorul Dumnezeu să-ţi arate că te iubeşte, că ştie cum eşti şi că nu e nevoie să te mai ascunzi de El, că nici măcar nu-ţi cere să te schimbi dacă tu nu vrei. Doar să fii cu El ca să te mângâie! Abia când vei simţi şi vei crede în iubirea lui vei avea cum să fii cum te doreşti! Fără El nu putem face nimic!

El nu vrea decât să te mângâie şi să pornească împreună cu tine pe Calea Bucuriei.

Dar locul de întâlnire e acolo, în iad!

Tocmai aceste averi şi păreri ne despart de Bucurie!

Ne e frică să pierdem amărâtul nostru de confort psihic şi fizic, ţinându-ne astfel „cu dinţii" de suferinţa de care ne tot plângem şi care, de nu s-ar milostivi Dumnezeu, s-ar transforma în acea scrâşnire a dinţilor care ne-ar mai rămâne după ce am refuza Darul Lui până în sfârşit!

Ne e frică să nu pierdem ce avem şi ce părem a fi, refuzând să credem că tocmai aceste averi şi păreri ne despart de Bucuria la care suntem chemaţi...

Dar ce minune că Dumnezeu a pus în noi durerea care ne strigă mereu şi mereu pe Cale şi nu ne lasă să ne ratăm devenirea!

Monahia Siluana Vlad
Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Gânduri din încredinţare"

• Sfaturi duhovnicesti pentru parinti
  Publicat in : Cum sa educam ortodox copilul