Smerenia paruta este odrasla a mandriei

Smerenia paruta este odrasla a mandriei Mareste imaginea.

Smerenia nu se vede pe sine smerită. Dimpotrivă, ea vede în sine multă mândrie. Ea se îngrijeşte să afle în sine toate ramurile acesteia; odată ce le-a aflat, vede că foarte multe încă sunt de aflat.

Cuviosul Macarie Egipteanul, numit de către Biserică „cel Mare" pentru virtuţile sale covârşitoare şi mai ales pentru smerenia lui adâncă, părinte purtător de semne şi purtător de Duh, a zis în Omiliile sale înalte, sfinte, de taină, că până şi cel mai curat şi desăvârşit om are în sine o anumită mândrie (v. Omilia 7, cap. 4). Acest bineplăcut al lui Dumnezeu a ajuns la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii creştine, l-a văzut pe cel mai mare dintre sfinţii monahi, Antonie cel Mare - şi a zis că n-a văzut om care să poată fi numit „desăvârşit" pe deplin şi în toată puterea cuvântului (Omilia 8, cap. 5).

Smerenia mincinoasă se vede pe sine smerită: în chip caraghios şi jalnic, se mângâie cu această vedere amăgitoare, pierzătoare de suflet.

Satana ia chip de înger de lumină; apostolii lui iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor. 9,13-15); învăţătura lui ia chip de învăţătură a lui Hristos; stările pricinuite de amăgirile lui iau chip de stări duhovniceşti, harice; mândria şi slava lui deşarte, amăgirea de sine şi înşelarea pricinuită de către ele iau chip de smerenie a lui Hristos.

Ah! Unde se ascund de nenorociţii visători, de visătorii în chip nenorocit mulţumiţi de sine, de stările lor de amăgire de sine, unde se ascund de visătorii care cred că se desfată şi-s fericiţi, unde se ascund de ei cuvintele Mântuitorului: Fericiţi voi, care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Lc. 6,21-25)?

Uită-te mai stăruitor, uită-te fără împătimire la sufletul tău, preaiubite frate! Oare pentru el nu e mai de nădejde pocăinţa decât plăcerea? Oare pentru el nu e mai de nădejde să plângă pe pământ - în această vale a plângerii, menită anume plânsului - decât să-şi alcătuiască singur plăceri premature, amăgitoare, lipsite de noimă şi pierzătoare?

Pocăinţa şi plânsul pentru păcate aduc fericirea veşnică: lucrul acesta este ştiut, este vrednic de crezare, marea lui însemnătate a fost întărită de către Domnul. Şi atunci de ce să nu te cufunzi în aceste stări sfinte, de ce să nu rămâi în ele, de ce să-ţi alcătuieşti singur plăceri, să te saturi cu ele, să te îndestulezi cu ele, să nimiceşti în tine prin ele fericita foame şi sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita şi mântuitoarea întristare pentru păcatele şi păcătoşenia ta?

Foamea şi setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii sărăciei duhului; plânsul arată smerenia, e glasul ei. Lipsa plânsului, saturarea cu sine însuşi şi desfătarea de propria stare părut duhovnicească dau în vileag mândria inimii.

Teme-te că pentru plăcerea deşartă, amăgitoare, vei moşteni nenorocirea veşnică, făgăduită de Dumnezeu pentru cei ce se satură acum în chip samavolnic, împotriva voii lui Dumnezeu.

Slava deşartă şi odraselele ei - plăcerile duhovniceşti mincinoase - urzesc, lucrând în sufletul nepătruns de pocăinţă, o nălucă a smereniei. Această nălucă înlocuieşte în suflet smerenia adevărată. Năluca adevărului, punând stăpânire pe casa sufletului, îi închide Adevărului însuşi toate intrările în aceasta.

Vai, suflete al meu, templu de Dumnezeu zidit al adevărului! Primind în tine năluca adevărului, închinându-te minciunii în locul Adevărului, tu devii capişte păgânească!
în capişte e aşezat un idol: părută smerenie.

Părută smerenie este cel mai groaznic fel al mândriei. Cu greutate este izgonită mândria chiar şi atunci când omul şi-o recunoaşte - însă cum o va izgoni atunci când ea i se pare smerenie?

In această capişte este o amarnică urâciune a pustiirii! In această capişte se revarsă fumul de tămâie al slujirii idolilor, sunt glăsuite cântări de care iadul se veseleşte.

Acolo, gândurile şi simţămintele sufleteşti gustă din mâncarea oprită a jertfelor idoleşti, se îmbată de vin amestecat cu otravă aducătoare de moarte. In capişte, care este sălaş al idolilor şi a toată necurăţia, nu numai harul dumnezeiesc, harisma duhovnicească, nu poate să intre: nu poate să intre nici o virtute adevărată, nici o poruncă evanghelică.

Smerenia mincinoasă îl orbeşte pe om într-aşa un hal, încât îl sileşte nu numai să creadă despre sine, să le dea de înţeles celorlalţi că este smerit, ci să şi spună pe faţă asta, s-o propovăduiască în gura mare.

Cumplit ne batjocoreşte minciuna atunci când noi, amăgiţi de ea, o luăm drept adevăr!

Smerenia harică este nevăzută, după cum nevăzut este Dumnezeu, Dătătorul ei. Ea este ascunsă de tăcere, de simplitate, de sinceritate, de naturaleţe, de libertate.
"Smerenia mincinoasă este întotdeauna artificială la arătare: ea îşi face cum s-ar spune, publicitate.

Smerenia mincinoasă iubeşte scenele: prini ele amăgeşte şi se amăgeşte. Smerenia lui Hristos este îmbrăcată în cămaşă (v. In 19, 24), în cel mai simplu dintre veşminte: acoperită de această haină, ea nu este recunoscută şi nu este băgată în seamă de oameni.

Smerenia este chezăşie în inimă, însuşire sfântă, lipsită de nume, a inimii, deprindere dumnezeiască, ce se naşte pe nebăgate de seamă în suflet în urma împlinirii poruncilor evanghelice (Cuviosul Avă Dorotei, învăţătura a 2-a).

Lucrarea smereniei poate fi asemănată cu lucrarea patimii iubirii de arginţi. Cel molipsit de boala iubirii de comorile stricăcioase, cu cât strânge mai multe, cu atât devine mai nesăţios; cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât i se pare că este mai sărac şi mai nevoiaş. Şi cel mânat de smerenie, cu cât se îmbogăţeşte mai mult în virtuţi şi în harismele duhovniceşti, cu atât devine mai sărac, mai neînsemnat, în proprii ochi.

Acesta e un lucru firesc. Când omul n-a gustat încă din binele cel mai înalt, propriul lui bine, care este spurcat de către păcat, are preţ înaintea lui - dar după ce s-a împărtăşit de binele dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci propriul lui bine, unit şi amestecat cu răul, îşi pierde pe deplin preţul.

Scumpă este pentru sărac punga de bănuţi din aramă pe care a strâns-o vreme îndelungată, cu osteneală până la vlăguire. Un bogat i-a aruncat în sân, pe neaşteptate, o mulţime nenumărată de bani din aur curat, şi săracul a aruncat cu dispreţ punga de arămioare, ca pe o povară care nu face decât să-l împovăreze.

Dreptul, multpătimitorul Iov, după ce a îndurat ispite cumplite, s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu. Atunci I-a zis lui Dumnezeu într-o rugăciune plină de insuflare: cu auzul urechii Te auzisem mai înainte, iar acum ochiul meu Te-a văzut. Dar ce roadă a odrăslit în sufletul dreptului de pe urma vederii lui Dumnezeu? Iov îşi continuă şi încheie rugăciunea astfel: pentru aceea, m-am defăimat pe mine şi m-am topit, şi mă socotesc pe mine pământ şi cenuşă (Iov 42, 5-6).

Vrei să agoniseşti smerenie? Implineşte poruncile evanghelice: odată cu ele se va sălăşlui în inima ta şi va fi însuşită de către ea sfânta smerenie, adică însuşirile Domnului nostru Iisus Hristos.

Inceputul smereniei este sărăcia duhului, mijlocul sporirii în ea este pacea lui Hristos, care covârşeşte orice minte şi înţelegere, iar sfârşitul şi desăvârşirea este dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se mânie niciodată, nu caută să fie pe placul oamenilor, nu se lasă pradă întristării, de nimic nu se teme.

Oare se poate lăsa pradă întristării cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?

Oare se poate înfricoşa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveşte ca pe un mijloc de mântuire a sa?

Bineplăcuţii lui Dumnezeu au îndrăgit cuvintele tâlharului celui cu bună înţelegere, care a fost răstignit alături de Domnul. In necazurile lor, ei obişnuiau să spună: cele vrednice de faptele noastre primim: pomeneşte-ne, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (Le. 23, 41-42). Ei întâmpină orice necaz recunoscând că sunt vrednici de el (Cuviosul Avă Dorotei, învăţătura a 2-a).

Sfânta pace le intră în inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mângâierii duhovniceşti şi la patul celui bolnav, şi la cel ce zace în închisoare, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigonit de draci.

Paharul mângâierii este adus de mâna smereniei şi la cel răstignit pe cruce; lumea îi poate aduce numai oţet amestecat cu fiere (Mt. 27,34).

Cel smerit nu e în stare de răutate şi ură. El nu are vrăjmaşi. Dacă cineva îi face necazuri, el vede în acel om unealta dreptei judecăţi sau a purtării de grijă dumnezeieşti.

Cel smerit se încredinţează cu totul voii lui Dumnezeu.

Cel smerit trăieşte nu propria sa viaţă, ci viaţa lui Dumnezeu.

Cel smerit este străin de nădăjduirea în sine, şi de aceea caută tot timpul ajutorul dumnezeiesc, rămâne tot timpul în rugăciune.

Ramura purtătoare de rod se apleacă spre pământ, apăsată de mulţimea şi greutatea roadelor sale. Ramura stearpă creşte în sus, înmulţind mlădiţele sale sterpe.

Sufletul bogat în virtuţile evanghelice se cufundă tot mai adânc în smerenie, şi în adâncu rile acestei mări află perlele preţioase: darurile Duhului.

Mândria este semnul neîndoielnic al omului deşert, al robului patimilor, semnul sufletului de care învăţătura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.

Nu judeca omul după înfăţişare; să nu tragi după înfăţişare concluzia că este mândru sau e smerit. Nu judecaţi după înfăţişare, ci după roadele lor îi veţi cunoaşte (In 7,24; Mt. 7,16). Domnul a poruncit să-i cunoaştem pe oameni după faptele lor, după purtarea lor, după urmările faptelor lor.

Ştiu eu mândria ta şi inima ta cea rea (I Imp. 17,28) îi spunea lui David aproapele lui, însă Dumnezeu a mărturisit despre David: aflat-am pe David, slut Mea; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe ei (Ps. 88,20). Eu nu Mă uit ca omul, căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă (I Imp. 16,7).

Adeseori, judecătorii orbi îl socot smerit pe cel făţarnic şi pe cel ce cu josnicie caută să fie pe placul oamenilor: acesta este un adânc al slavei deşarte.

Dimpotrivă, pentru aceşti judecători neştiutori pare mândru cel ce nu caută laudele şi răs-i plăţile omeneşti şi de aceea nu se târăşte în faţai oamenilor, cu toate că acesta este rob adevărat aii lui Dumnezeu: acesta a simţit slava lui Dumnezeu, ce se descoperă numai celor smeriţi, a simţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea atât ochii, cât şi mirosul sufletului său.

„Ce înseamnă a crede?" - a fost întrebat un mare bineplăcut al lui Dumnezeu. Acesta a răspuns: „A crede înseamnă a petrece în smerenie şi în milă" (Pateric, Ava Pimen cel Mare).

Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu, nu în sine şi nu în oameni, şi de aceea se poartă simplu, fără ocolişuri, cu statornicie, cu măreţie. Fiii orbi ai acestei lumi numesc aceasta „mândrie".

Smerenia nu pune nici un preţ pe bunătăţile pământeşti; în ochii ei, mare e Dumnezeu, mare e Evanghelia. Ea năzuieşte către acestea, fără să învrednicească de luare-aminte, de privirea sa, stricăciunea şi deşertăciunea. Fiii stricăciunii, slujitorii deşertăciunii, numesc „mândrie" sfânta răceală faţă de stricăciune şi deşertăciune.

Este o închinare sfântă, ce vine din smerenie, din cinstirea faţă de aproapele, din cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, din cinstirea faţă de Hristos în aproapele, şi este o închinare pătimaşă, o închinare interesată, o închinare ce caută să placă oamenilor şi totodată urăşte oamenii, o închinare potrivnică lui Dumnezeu şi urâtă de Dumnezeu: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeu-Omul, îmbiindu-L în schimb cu toate împărăţiile lumii şi slava lor (v. Lc. 4, 7).

Cât de mulţi sunt şi acum cei care se închină pentru a trage foloase pământeşti! Cei cărora li se închină laudă smerenia lor.

Fii cu luare-aminte, bagă de seamă: cel ce ţi se închină o face din cinstirea faţă de om, din sim ţământul dragostei şi smereniei, sau închinarea lui nu face decât să-ţi măgulească mândria, încercând să dobândească prin viclenie vreun câştig vremelnic?

Puternice al acestei lumi! Uită-te: înaintea ta se târăsc slava deşartă, linguşirea, mişelia! Când îşi vor atinge scopul, ele te vor batjocori, te vor trăda cu primul prilej.

„Niciodată să nu reverşi îndurările tale asupra căutătorului slavei deşarte: acesta, pe cât de mult se înjoseşte în faţa celor ce se află deasupra lui, pe atât este de obraznic şi neomenos cu cei aflaţi mai prejos de el" (Scara, „Cuvântul 22", cap. 22). Pe cel ce caută slava deşartă îl vei recunoaşte după deosebita lui înclinare spre linguşire, spre slugărnicie, spre minciună, spre tot ce este mârşav şi josnic.

Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut mândră. Mie nu-mi răspunzi? - a zis el. Sau nu ştii că putere am să Te răstignesc şi putere am să Te slobozesc? (In 19, 10). Domnul Şi-a lămurit tăcerea prin arătarea voii lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea că lucrează de sine stătător, era doar o unealtă oarbă. Propria trufie îl făcea pe acesta să nu poată pricepe că în faţa lui stătea atotdesăvârşita smerenie: Dumnezeu întrupat.

Sufletul înalt, sufletul cu nădejde cerească, care dispreţuieşte bunătăţile stricăcioase ale lumii, nu-i în stare să caute cu meschinărie a plăcea oamenilor, nu-i în stare de slugărnicie. Greşeşti când numeşti „mândru" un asemenea suflet pentru că el nu satisface pretenţiile patimilor tale. Amâne! Cinsteşte mândria binecuvântată, plăcută lui Dumnezeu, a lui Mardoheu! Aceasta, care în ochii tăi e mândrie, este sfântă smerenie.

Smerenia este învăţătură evanghelică, virtute evanghelică, veşmânt de taină al lui Hristos, putere de taină a lui Hristos. Dumnezeu S-a arătat oamenilor îmbrăcat în smerenie, şi omul care se va îmbrăca în smerenie va deveni asemănător cu Dumnezeu.

Dacă voieşte cineva să vină după Mine, vesteşte sfânta Smerenie, să se lepede de sine şi să ia crucea sa, şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24). Altfel nu poţi să fii ucenic şi următor al Celui ce S-a smerit până la moarte, până la moarte pe cruce. Acesta a şezut de-a dreapta Tatălui. Acesta este Noul Adam. Incepătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Credinţa în El ne înscrie în numărul celor aleşi; alegerea este primită prin sfânta smerenie, este pecetluită prin sfânta dragoste. Amin.

Extras din cartea Experienţe ascetice.

Cum sa biruim mandria, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa biruim mandria"

 

Pe aceeaşi temă

08 Decembrie 2016

Vizualizari: 6732

Voteaza:

Smerenia paruta este odrasla a mandriei 5.00 / 5 din 2 voturi.

Cuvinte cheie:

smerenia mandria

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE