Spovedania omului launtric

Spovedania omului launtric Mareste imaginea.


Spovedania omului launtric

sau

Calea care duce la smerenie

Intorcandu-ma, cu toata luarea-aminte, inauntrul sufletului meu si luand seama la mersul omului nevazut, ma incredintez din experienta ca nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred in nimic din cele ce tin de religie si sunt plin de mandrie si de iubire de sine. Toate aceste pacate grele le gasesc intr-adevar in mine, atunci cand imi cercetez in chip amanuntit simturile si faptele mele:

Nu-L iubesc pe Dumnezeu !

Caci, daca L-as iubi, m-as gandi mereu la El cu o bucurie pofnita din adancul inimii. Orice gand despre Dumnezeu mi-ar aduce in suflet o placere deosebita. Dimpotriva, eu ma gandesc mult mai des si cu mai multa desfatare la cele pamantesti, pe cata vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieste decat greutate si uscaciune.

Daca L-as iubi, atunci convorbirea cu El, care se savarseste in vremea rugaciunii, m-ar hrani, m-ar multumi si m-ar duce catre o neintrerupta legatura cu El. Dimpotriva, eu nu numai ca nu ma desfat in rugaciune, ci simt o greutate tocmai in timpul cand ma rog: ma lupt cu plictiseala, slabesc din pricina trandaviei si sunt gata sa ma indeletnicesc, cu mai multa placere, cu orice alt lucru mai marunt, numai ca sa scurtez sau sa pun capat rugaciunii.

In ocupatiile mele desarte timpul trece pe neobservate, dar in indeletnicirile cu lucrurile dumnezeiesti, cand ma aflu in prezenta Lui, orice ceas mi se pare un an.

Cel ce iubeste pe cineva se gandeste neincetat, in tot cursul zilei, numai la fiinta care ii este draga. Si-o inchipuie, isi face griji pentru ea si, in orice indeletnicire, scumpul sau prieten nu-i iese din ganduri. Pe cata vreme eu, in timpul celor douazeci si patru de ore, de abia daca gasesc un ceas ca sa ma cufund in adancurile cugetarii de Dumnezeu si sa ma inflacarez de dragostea Lui. Iar restul de douazeci si trei de ceasuri le asez cu placere si cu toata ravna pe altarul idolilor patimilor mele!

In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neinsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt placere, iar in discutiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit si trandav. Si chiar atunci cand, uneori, sunt atras, nevrand, spre convorbirile dumnezeiesti, caut sa trec mai repede la conversatiile care imi magulesc patimile.

Sunt stapanit de o neobosita curiozitate sa aflu ceva nou in legatura cu dispozitiile guvernului si cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinta sa dobandesc cat mai multe cunostinte in stiintele lumii, in arta, in economie, in timp ce invataturile Legii Domnului, cunostintele despre Dumnezeu, despre religie nu lasa nici o urma in mine, nu-mi hranesc sufletul. De aceea socot ca toate aceste indeletniciri, departe de a fi niste ocupatii de seama in viata unui crestin, nu sunt decat niste chestiuni laturalnice si de prea mica insemnatate, de care ar trebui sa ma ocup numai in timpul liber, cand nu am altceva mai bun de facut.

Apoi, daca dragostea de Dumnezeu se cunoaste dupa implinirea poruncilor Lui - caci El insusi spune: „Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele”, iar eu nu numai ca nu pazesc poruncile Lui, ci imi dau prea putina silinta sa le implinesc -, atunci trebuie sa recunosc cu adevarat ca eu nu-L iubesc pe Dumnezeu.

Aceasta o intareste si Sfantul Vasile cel Mare, cand spune: „Dovada ca omul nu-L iubeste pe Dumnezeu si pe Hristosul Sau este faptul ca el nu indeplineste poruncile Lui.”

Nu am dragoste pentru aproapele !

Nu am dragoste pentru aproapele, caci departe de a ma hotara, potrivit Evangheliei, sa-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici macar cinstea, fericirea sau linistea in folosul fratelui meu.

Daca l-as iubi ca pe mine insumi, asa cum porunceste Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea si pe mine, iar fericirea lui m-ar umple si pe mine de bucurie. Pe cata vreme eu, dupa ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu ma intristez, nu-mi frang inima de durere, ci stau nepasator sau, ceea ce e o vina si mai mare, simt parca o placere cand aud astfel de istorisiri.

Pe deasupra, nu acopar cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le raspandesc si le osandesc.

Bunastarea, cinstea si fericirea lui nu ma inveselesc ca si cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desavarsire strain de mine, nu trezesc in sufletul meu nici un simtamant de bucurie, ci, dimpotriva, starnesc in inima mea un fel de zavistie sau chiar dispret.

Nu cred in nimic din cele propovaduite de religie, nici in nemurire, nici in Evanghelie !

Daca as fi fost cu adevarat incredintat si as fi avut o credinta tare ca, fara nici o indoiala, dincolo de mormant este o viata vesnica, cu o anumita rasplata pentru faptele savarsite pe pamant, atunci m-asfi gandit fara incetare la ceea ce ma asteapta.

Un simplu gand spre nemurire m-ar fi inspaimantat si mi-as fi trait viata aceasta ca un pribeag, care e mereu gata sa intre in patria cereasca. Dimpotriva, eu nici nu-mi pun problema vesniciei, iar sfarsitul vietii de aici il socot cape capatul existentei mele.

Uneori, un gand tainic se cuibareste in mintea mea: cine stie ce poate fi dupa moarte? Si chiar daca spun ca eu cred in nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima ramane intr-o puternica incredintare in cele vremelnice, ceea ce o dovedesc fatis toate faptele mele si necontenita grija pentru o mai buna intocmire a vietii mele trupesti.

Dar daca Sfanta Evanghelie, care este cuvant dumnezeiesc, ar fi fost primita in inima mea cu credinta, m-asfi ocupat mereu de ea, m-as fi desfatat cu citirea ei, ba chiar o simpla privire aruncata asupra ei ar fi desteptat in mine o adanca evlavie, intelepciunea, fericirea si iubirea care sunt cuprinse in paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-as fi desfatat cu invataturile Legii Domnului zi si noapte, m-as fi hranit cu ele cum te hranesti cu painea cea de toate zilele si as fi purces din toata inima la implinirea pravilelor ei. Nimic din cele pamantesti n-ar fi fost in stare sa ma abata de la aceasta hotarare.

Si, cu toate acestea, chiar daca mai ascult sau mai citesc din cand in cand cuvantul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate stiintifica. Si, fiindca in asemenea imprejurari nu ma pot adanci cu cea mai mare luare-aminte in duhul Evangheliei, simt ca ma cuprind o uscaciune, o lipsa de interes si, ca si cum m-as afla in fata unei carti obisnuite, raman fara nici o roada si sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumeasca, pe care o citesc cu mai multa placere si in care gasesc mai multe lucruri pline de noutate si de interes.

Sunt plin de mandrie si de iubire de sine !

Toate faptele mele dovedesc urmatorul lucru: ori de cate ori gasesc in mine ceva bun, doresc sa-l scot la iveala, ca sa ma proslavesc in fata altora sau sa ma indulcesc in launtrulmeu.

Desi, in afara, arat o oarecare smerenie, totusi in sinea mea imi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri si ma socot, fata de ceilalti, cel mai bun sau, cel putin, nu mai rau decat ei.

Daca vad la mine un neajuns, caut sa mi-l indreptatesc, sa-l acopar cu o aparenta necesitate sau nevinovatie.

Ma supar pe cei care nu ma respecta si ii socotesc niste nepriceputi, care nu stiu sa pretuiasca oamenii.

Ma laud cu binefacerile mele, cartesc si ma bucur de nenorocirile vrajmasilor mei, iar infrangerile suferite in lucrarile incepute de mine ma necajesc. Si, chiar atunci cand imi dau silinta sa fac ceva bun, am in vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mangaierea ce vine din partea lumii.

Intr-un cuvant, eu cioplesc mereu in mine insumi un idol propriu, in fata caruia savarsesc o neintrerupta slujba, cautand in toate faptele mele fie o placere pentru simturi, fie o hrana pentru patimile si poftele mele iubitoare de desfatari.

Deci... nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred in nimic din cele ce tin de religie si sunt plin de mandrie si de iubire de sine.

Din toate cele insirate pana aici, vad ca sunt mandru, neinfranat, lipsit de credinta, neiubitor de Dumnezeu si urator de aproapele.

Ar putea fi o stare mai pacatoasa decat aceasta?

Starea duhurilor intunericului e mai buna decat a mea, caci dracii, chiar daca nu-L iubesc pe Dumnezeu, il urasc pe om, traiesc si se hranesc cu mandrie, cel putin, insa, cred si se cutremura. Dar eu?

Poate exista oare o soarta mai grea decat cea care ma asteapta?

Si pentru care alte pricini hotararea judecatii va fi aspra, daca nu pentru o astfel de viata dezordonata si nechibzuita, pe care o traiesc eu insumi?!

Pelerinul rus, Editura Sophia

Cumpara cartea "Pelerinul rus"

13 Iulie 2015

Vizualizari: 7881

Voteaza:

Spovedania omului launtric 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE