Viata duhovniceasca si marturisirea

Viata duhovniceasca si marturisirea Mareste imaginea.

133. Omul care pleacă departe de Dumnezeu îşi face lui însuşi un mare rău.

134. Dacă omul şi-ar cunoaşte urâţenia lui lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Sufletul său are înlăuntrul lui multe pete, dar el nu ştie ce mizerie duhovnicească poartă.



135. Omul cel vechi este un rău chiriaş înlăuntrul nostru şi, ca să plece, trebuie mai întâi să dărâmăm casa şi să începem s-o construim din nou, ca să apară omul cel nou.

136. Atunci când omul îşi urmează propria voie şi nu-şi curăţeşte conştiinţa, aceasta prinde puţin câte puţin zgură şi devine nesimţitoare. Şi astfel păcătuieşte şi se simte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

137. Dacă omul nu se străduieşte să-l cunoască pe omul cel vechi, ca văzându-şi urâţeniile lui să-şi umilească firea, smerenia nu poate să-i devină stare, ca harul dumnezeiesc să rămână cu el.

138. Omul foarte păcătos are şi mult „material" pentru smerenie, iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc. Şi este de ajuns ca omul să evite în continuare pretextele şi pricinile ca s-o păstreze.

139. Prin Spovedanie, omul aruncă dinlăuntrul lui ceea ce este nefolositor şi dă roade duhovniceşti.

140. Din momentul în care omul le justifică pe cele nedrepte, se înstrăinează de Dumnezeu şi de harul dumnezeiesc. Şi apare înstrăinarea între om şi Dumnezeu. Şi ori de câte ori tai relaţia cu El este ca şi cum ai construi un perete despărţitor între tine şi Dumnezeu.

141. Un lucru este evlavia şi alt lucru este respectul. Evlavia are harul dumnezeiesc, în timp ce respectul ţine de mintea omenească.

142. Vai de cei care au multă mândrie şi nu se opresc niciodată în această viaţă, ca să se smerească. Când mândria omenească depăşeşte limitele, devine după aceea trufie demonică.

143. Omul care-şi dăruieşte inima întreagă lui Hristos şi se lasă cu încredere pe seama duhovnicului experimentat se leapădă cu uşurinţă de omul cel vechi.

144. Inainte de Spovedanie există o pâclă, şi omul vede ca prin ceaţă, îndreptăţindu-şi greşelile sale. Pentru că, atunci când mintea este întunecată de păcate, nu vede clar. Prin Spovedanie, însă, ceaţa fuge şi orizontul apare clar.

145. După Spovedanie se şterg toate vechile păcate. Se deschid noile zapisuri, dispare tulburarea, mânia, angoasa, şi vine liniştea şi pacea.

146. Sufletul omului are o lucrare nesfârşită şi, cu cât se curăţesc ochii sufletului prin pocăinţă şi mărturisire, cu atât omul se smereşte şi cere mila lui Dumnezeu.

147. Fără rugăciunea de iertare a duhovnicului, omul va avea continuu căderi, pentru că diavolul nu-şi pierde drepturile asupra lui.

148. Prin rugăciunea de iertare drepturile diavolului înrâurirea lui dispar, şi omul este ajutat şi poate să lupte, ca să se izbăvească de patimile lui.

149. Cât timp cazanul fierbe deasupra focului, muştele nu se apropie de el. Atunci când este îndepărtat de foc, însă, ele se apropie şi cad înăuntru. La fel se întâmplă şi cu sufletele oamenilor. Cât timp sunt lângă duhovnic şi lângă Tainele Bisericii noastre, demonii îi privesc de departe, şi nu pot să-i ispitească.

150. Celui care se mărturiseşte curat, şi cu lopata să i se arunce vrăji, nu se apropie de el. Pentru că atunci când se mărturiseşte şi are inimă curată, vrăjitorii nu pot să lucreze cu diavolul ca să-l vatăme, căci harul divin îl ocroteşte.

151. Cei care se încredinţează duhovnicului păşesc în siguranţă, pentru că sunt urcaţi pe grumajii lui şi ajung fără osteneală în Rai.

152. Omul zboară duhovniceşte cu două aripi: cu voia lui Dumnezeu şi cu propria sa voinţă.

153. In viaţa duhovnicească nu există o regulă, o reţetă. Fiecare suflet are unicitatea sa, însuşirile şi deprinderile sale. Să nu dorim să rânduim întreaga lume după măsura noastră.

154. După Spovedanie, omul nu trebuie să scotocească în vechile lui păcate, şi în special în cele trupeşti.

155. Duhovnicul trebuie sase pună în locul fiecărui penitent, să trăiască durerea lui. Astăzi, oamenii au nevoie de mult ajutor şi sprijin duhovnicesc.

156. Nu este bine ca oamenii să-şi schimbe continuu duhovnicii. Aşa cum replantăm continuu o plantă, Ia fel şi oamenii care îşi schimbă mereu duhovnicii, nu scot rădăcini duhovniceşti, şi în final, se usucă.

157. Duhovnicul poartă răspunderea şi în funcţie de ascultarea penitentului.

158. Viaţa duhovnicească este precum ochiul sensibil la toate, care nu primeşte cel mai mic gunoi.

159. Astăzi oamenii sunt istoviţi, confuzi şi întunecaţi de păcate. De aceea există acum o mare nevoie, mai mult decât în orice altă perioadă, de duhovnici buni şi experimentaţi, care să se apropie de oameni cu iubire şi să-i îndrume cu discernământ.

160. Fără duhovnici buni se golesc bisericile, şi în schimb se umplu clinicile de psihiatrie.

161. Dumnezeu nu ne vrea creştini căldicei, ci fierbinţi. Ii simpatizez mai mult pe cei fierbinţi şi dăruiţi în mod sincer cu inima lor lucrurilor din lume decât pe cei călduţi duhovniceşte, pentru că cei dintâi, prin zelul pe care-l au faţă de cele lumeşti, poate vreodată se vor întoarce spre cele duhovniceşti.

162. Cât poate, omul să se lupte să vieţuiască în aşa fel încât să se înrudească cu Dumnezeu, întotdeauna să privească, în orice situaţie, cum să facă voia lui Dumnezeu.

163. Când omul face voia lui Dumnezeu, atunci se înrudeşte cu Dumnezeu, şi primeşte continuu ajutorul harului dumnezeiesc.

164. Omul care are sfinţenie, oriunde s-ar afla, îi influenţează spre bine pe cei care se găsesc lângă el.

165. In aceste vremuri grele este bine ca creştinii să se cunoască între ei, ca să se ajute. Astăzi, oamenii vieţuiesc în acelaşi bloc şi nu se ştiu între ei.

166. Omul să nu aştepte înţelegere duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dumnezeu. Mai bine să se roage pentru aceştia, ca Dumnezeu să-i lumineze.

167. Ca sufletul omului să învie duhovniceşte, omul trebuie să se răstignească cu patimile şi poftele lui, să-şi ucidă egoismul său, care nu lasă harul dumnezeiesc să vină.

168. Puterea lui Dumnezeu este mare. Pentru El nimic nu este greu, însă trebuie ca şi omul să ajute. Fără voinţa omului nu se întâmplă nimic. Deci, omul să întoarcă puţin „butonul", să caute „frecvenţa", să se mărturisească, să se împărtăşească.

169. Cât timp omul este în viaţă are dreptul să dea „examene" duhovniceşti. „Restanţe" nu există. Deci, să ne luptăm cu dăruire, să punem fundamentul duhovnicesc, să „trecem examenele" pentru Rai.

170. Ceea ce măsoară Dumnezeu este lucrarea pe care a făcut-o fiecare dintre noi asupra lui însuşi, lupta personală pe care a depus-o ca să ţină poruncile lui Dumnezeu, ca să se facă bineplăcut Acestuia.

171. Astăzi oamenii vor să lucreze puţin şi să câştige mulţi bani. Acest duh a trecut şi la oamenii duhovniceşti, căci vor să se sfinţească fără osteneală. Ei doresc să nu piardă nici Raiul, dar să se şi desfete în această viaţă.

172. Pocăinţa este o lucrare care nu se sfârşeşte niciodată. Să nu socotiţi pierdere de timp lucrarea duhovnicească pe care o săvârşiţi asupra voastră înşivă.

173. Bun lucru este să citească omul cărţi duhovniceşti, dar mai bine este să le aplice, să vieţuiască duhovniceşte.

174. In epoca noastră în care există multă confuzie, am lăsat cărţile patristice şi am apucat, unii experimentaţi, alţii neexperimentaţi, Sfintele Canoane şi Pidalionul, şi de aceea se şi clatină corabia Bisericii noastre.

175. Când omul se roagă, trebuie să se simtă ca un copil mic, iar pe Dumnezeu trebuie să-L perceapă ca pe un Tată iubitor. Şi să ştie că orice I-ar cere, Acela îi va dărui, dacă este spre folosul lui.

176. Rugăciunea care nu se face cu inima este doar pentru gândul nostru şi nu ajunge departe.

177. Lăsaţi povara cea mai mare a luptei pe seama rugăciunii, pentru că aceasta ne ţine în legătură cu Dumnezeu.

178. Ca să fie auzită de Dumnezeu, rugăciunea trebuie să fie făcută cu smerenie, cu sentimentul adânc al păcătoşeniei noastre, şi din inimă. Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea omului smerit.

179. Cel care simte păcătoşenia lui şi suspină din adâncul sufletului său este mai presus decât cel care poate să învieze morţii, sau decât cel care poate să folosească întreaga lume cu învăţătura lui.

180. Prin rugăciune, sufletul nu oboseşte ci se odihneşte când grăieşte cu Dumnezeu. Acest lucru este în firea lui: să se afle lângă Dumnezeu.

181. Ca să ne rugăm cu inima pentru semenul nostru trebuie să-l iubim şi să-l compătimim. Să ieşim încetul cu încetul din egoismul nostru, şi să începem să-i iubim şi să suferim împreună cu semenii noştri, dacă dorim ca rugăciunea noastră să fie din inimă. Să facem din durerea lor durerea noastră!

182. Mişcă continuu mătăniile, ca „maşina să meargă", să se pună în mişcare „mecanismele" duhovniceşti, inima să lucreze de una singură.

183. Mătania aruncă „gloanţe" duhovniceşti de fiecare dată când zici rugăciunea. Este ca şi cum ai trage în diavol şi el nu se apropie.

184. Somnul foloseşte mult trupului după apusul soarelui. Dar şi privegherea după apusul soarelui foloseşte mult sufletului.

185. Rugăciunea de noapte ajută mult şi este mai folositoare pentru creşterea noastră duhovnicească, aşa cum ploaia liniştită de noapte foloseşte mult creşterii plantelor.

186. Să vânaţi câştigul privegherii! Cu cât trupul se osteneşte pentru Hristos, cu atât sufletul se bucură lângă Hristos.

187. Este bine ca metaniile mari obişnuite să se facă dimineaţa când omul se trezeşte, ca mecanismele duhovniceşti să se pună în mişcare, şi inima omului să pornească înainte să înceapă rugăciunea.

188. In funcţie de jertfa şi de rugăciunea pe care o face fiecare om pentru sine sau pentru semenul său va primi şi ajutorul dumnezeiesc de sus.

189. In vechime Părinţii noştri aveau duh luptător. Posteau şi preferau mâncărurile fierte, de aceea aveau şi sfinţenie şi sănătate trupească. Astăzi, când evităm nevoinţa şi fiertura, am devenit noi înşine „fierturi."

190. Unul îşi poartă cu el nesăbuinţa şi se întreabă când o să fie despovărat. Ea rămâne atâta timp cât îşi poartă continuu greutatea prisositoare, la care adaugă şi multă mâncare şi îşi vatămă serios sănătatea.

191. Cei care se bucură lumeşte nu simt adevărata viaţă, ci doar cei care vieţuiesc duhovniceşte şi se hrănesc doar pentru întreţinerea trupului.

192. Omul nevoitor priveşte trupul său scheletic ca pe prietenul sufletului său, care-l ajută la sfinţire, în timp ce trupul bine hrănit devine vrăjmaşul sufletului său.

193. Pâinea după postire este dulce, la fel şi somnul după priveghere. Şi după osteneală, chiar şi piatra aspră ne odihneşte mai bine decât tronul.

194. Omul care săvârşind binele îl face cunoscut şi se trufeşte, îl pierde, se oboseşte fără scop, şi primeşte pedeapsă.

195. Omul smerit, pentru că nu mai are voinţă proprie şi egoism, primeşte iluminarea dumnezeiască. Şi, pentru că primeşte cu smerenie sfaturile, devine şi filozof.

196. Rugăciunea omului smerit adună norii şi aruncă ploaia în locul cu uscăciune. Să ne dorim ploaia pe care o va arunca Dumnezeu, ca să stingă focul duhovnicesc pe care diavolul l-a adus în lume şi arde sufletele.

197. Iubire mai înaltă are omul care ridică cu smerenie greşeala semenului său decât cel care poartă prosteşte greutatea însoţitorului său.

198. Dumnezeu îl acoperă prin harul Său pe omul smerit şi înfrânat.

199. Nu trebuie să judecăm nici să osândim, ci să-l privim pe semenul nostru cu compătimire, ca Dumnezeu să ne acopere şi pe noi.

200. Pe omul care-şi cere iertare când greşeşte, să-l ierţi de fiecare dată, atunci când se apleacă cu bunătate, şi să-l iubeşti.

201. Cel care-şi impune propria voinţă alungă voia lui Dumnezeu şi împiedică venirea harului dumnezeiesc. Şi, cu cât cineva evită mângâierea omenească, cu atât îşi apropie mângâierea dumnezeiască.

202. Cu cât noi suntem creştini adevăraţi, cu atât Hristos îi înştiinţează pe semenii noştri, şi le înmoaie sufletele.

203. Omul este fie oglindă, fie capac de conservă. Dacă razele soarelui nu cad peste el, nu străluceşte.

204. Cel mai bun parastas pentru cei de dinaintea noastră este sporirea noastră duhovnicească, căci ei suferă mult din pricina vieţii noastre urâte.

205. Să ne rugăm şi pentru cei adormiţi! Unii dintre ei, săracii, sunt condamnaţi, şi când împarte cineva pentru ei un suc, îi uşurează mult, răcorindu-i.

206. Nu vă necăjiţi pentru greşelile voastre moştenite, dar nici vă împăunaţi pentru virtuţile pe care le-aţi primit, pentru că ceea ce măsoară Dumnezeu este lucrarea pe care a făcut-o fiecare asupra lui însuşi.

207. Dacă nu putem să luptăm, cel puţin s-o recunoaştem cu smerenie, şi să cerem mila lui Dumnezeu.

208. Să nu cerem în rugăciunea noastră de la Dumnezeu harisme, ci mereu pocăinţă. Doar de pocăinţă avem nevoie!

209. Cel care-şi pune încrederea în Dumnezeu, seamănă doxologie, şi primeşte bucurie dumnezeiască şi binecuvântare veşnică. Cel care seamănă nenorocire seceră durere şi adună în jitniţe nelinişte.

210. Increderea în Dumnezeu, pentru ceea ce nu se realizează omeneşte, este ca o rugăciune tainică, continuă, cu urmări pozitive.

211. Ascultaţi ceea ce vă spun: clinicele de psihiatrie ar fi goale dacă creştinii s-ar mărturisi curat, sincer, cu smerenie, făcând ascultare de un duhovnic experimentat, care se poate să fie şi puţin aspru. Atunci nimeni n-ar avea angoasă, probleme şi mari ispite. Trebuie să ştiţi că toate pornesc de la egoism, neascultare şi gânduri rele. Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea moarte.

Sfantul Paisie Aghioritul

Mica Filocalia, Egumenita

Cumpara cartea "Mica filocalie"

.

13 Martie 2015

Vizualizari: 1542

Voteaza:

Viata duhovniceasca si marturisirea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE