SFANTUL IERARH ANTIM IVIREANUL

 Viata si Opera -

La implinirea unui sfert de mileniu de la moartea martirica a Mitropolitului Ungrovlahiei, Antim Ivireanul (1716-1966), sa-mi fie ingaduit sa fac evocarea unei vieti exemplare de abnegatie pentru triumful iubirii de omenie, al credintei si al flacarii culturii nu numai in hotarele Neamului nostru, ci si la alte popoare indepartate de noi.

E drept ca, pentru a infatisa complet marea personalitate a lui Antim Ivireanul, ar fi de grait nu numai intr-o singura conferinta, ci in mai multe cuvantari, care sa redea complexitatea activitatii marelui Ierarh, care a stralucit prin talentele sale in mai multe ramuri ale vietii.

Dar ce zic eu de grairi multe, caci nici intr-o carte nu e de ajuns sa cuprinzi viata si opera lui Antim Ivireanul. Caci de ar fi sa infatisam numai latura tipografiei si ar fi foarte bogata in tot ce a tiparit el, si a organizat si infiintat aceste tiparnite in tara si in strainatate. Dar in ceea ce priveste viata lui de calugar si de ctitor de manastire, de Ierarh si de Pastor, cat de graitoare ne este?

Dar ce sa spunem despre darul lui oratoric, ce singur ar putea sa-i constituie o glorie si un monument, si care ne da un material elocvent, nu numai de oratorie crestina, dar si un suflu al iubirii sale de oameni, la fel ar fi sa stim multe si sa graim despre omul de cultura si creatorul unei culturi si al unei limbi literare. Dar despre sustinatorul Ortodoxiei, cat e de spus? Dar despre talentele lui multiple de mare artist, ce n-am avea de spus? Ce sa mai spunem, ca chiar martiriul lui, care-i nimbeaza viata cu sfintenie, poate constitui un subiect al unei grairi indelungate. Dar chiar o singura predica si o singura carte de a lui Antim, e un inepuizabil izvor de apa vie, chiar pentru noi cei de astazi...

Cu aceste consideratii cu care nadajduiesc sa-mi fiti ingaduitori, sa coboram acum, cu emotie, cele doua sute cincizeci de trepte ale anilor, care ne apropie de ultimul suflu terestru al inimii pline de iubire si de caldura de oameni, ca aceea a lui Antim Ivireanul. Si asa, impreuna cu totii, sa traim clipele harazite acestei conferinte, cercetand o epoca istorica a Neamului Romanesc si a Bisericii noastre, reinviind in viata noastra, evenimentele mari ale acelei epoci in care se incadreaza pentru vesnicie figura ilustra a Ierarhului Antim Ivireanul.

Caci pentru a intelege mai bine icoana vietii lui, e nevoie sa o incadram in rama mare si bogata a veacului in care a trait. Numai integrandu-o complet in epoca sa, vom putea intelege gloria lui cu aceea a epocii, la care dimpreuna cu alti mari ilustri contemporani, cu toti au avut o epoca ce e a lor, a tuturor, si nu numai a unei singure personalitati, fie ea cat de celebra. Si iarasi, numai cunoscandu-i epoca, il vom intelege si pe el mai bine si-i vom putea vedea meritele si vredniciile lui personale, care apar in judecata istoriei si mai presus de toate a lui Dumnezeu. De la bun inceput, el este un strain, care a fost adus la noi si incadrat in familia Neamului si a Bisericii noastre. Si meritul e prin urmare si al altora care nu numai ca au adus omul de valoare, dar si ca apoi i-au dat toate puterile maxime de dezvoltare cu care sa dinamizeze alaturea de ei sufletul unui Neam si al Crestinatatii Rasaritene.

Si asa avem acea inmanunchere de lumini care au creat, cum pe dreptate s-a si spus: "Culmea cea mai inalta a culturii vechi romanesti in Muntenia” (Nicolae Cartojan).
Constantin Bracoveanu, Domnitorul insusi mai intai, ctitorul si mecena acestei epoci, care a creat o domnie de o "exceptionala stralucire" si apoi Stolnicul Constantin Cantacuzino, o alta lumina de mana intai in ale culturii europene si un diplomat care, oriunde isi indrepta gandul, aducea lumina si stralucire de spirit.

Dupa ei vin fratii Radu si Serban Greceanu, Episcopul Mitrofan al Buzaului, Gheorghe Maiota, Ioan Avramie, Anton Maria del Chiaro, Dosoftei si Hrisant, Patriarhii Ierusalimului, Sevastos Trapezuntul, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, Mitrofan Grigoras si alti multi, de mana a doua, care se intregesc unii cu altii si impreuna cu Antim Ivireanul, creeaza acea ambianta de lumina crescanda, in care unii pentru altii isi erau emuli.

Si, in sfarsit, socot necesar sa redam aceasta oglinda integrala a epocii, pentru ca numai asa vom intelege mai bine pe ilustrul nostru Antim, cum el insusi salta si inalta epoca sa, si, vai, in cele din urma cu totii cad, prin ceea ce este pieritor din noi oamenii, cu epoca lor, pe care o pecetluiesc cu sangele martirajului lor. Iata pentru ce dar, cer ingaduinta sa dam acea lunga respiratie de epoca, in care suflul de viata al lui Antim e flacara sfanta de viata duhovniceasca in puritatea ei creatoare de cultura si de ctitorii, care in veci constituie comoara Bisericii si a Neamului nostru romanesc.

*
Ne aflam catre sfarsitul veacului al XVII-lea si la sfarsitul napraznic al domniei lui Serban Cantacuzino, care prin sufletul sau mare a creat multe fapte marete, dar si un monument nepieritor prin aceea ca el a pus sa se traduca Biblia si apoi sa se si tipareasca integral, pentru prima data in limba romana, Cuvantul lui Dumnezeu. E ceea ce ii si poarta numele de "Biblia lui Serban Cantacuzino” din anul 1688.

Dupa sfarsitul sau neasteptat in acel moment, s-a pus problema cine sa-i fie urmas. Sotia raposatului ar fi voit pe fiul sau Gheorghe, dar boierii nu au voit, fiind minor si fiind vorba de o indelungata regenta, care, oricum, nu ar fi fost capabila sa faca fata evenimentelor. Atunci, tot Sfatul Tarii, intr-un glas, a socotit sa fie ales vrednicul fiu al Neamului de atuncea, Constantin din Brancoveni, ruda cu Cantacuzinii si deci si cu raposatul domnitor.

Si asa cu totii cei ce constituiau fruntea Neamului s-au dus la el sa-l pofteasca "sa le fie lor Domn", dar spre surprinderea lor, el le-a raspuns ca nu primeste, caci: „Eu mi-s Domn la mine in casa si in familia mea". Insa toti cei veniti nu s-au lasat, stiindu-i meritele, caci ne spun cronicile, ca "L-au impins la domnie si l-au dus la Mitropolie si l-au suit, impins de ei, pe tronul incoronarii". Poate ca, fara sa-si dea seama, Brancoveanu Constantin cauta sa evite sfarsitul sau martiric ce avea sa-i incununeze domnia.

Oricum, din clipa in care a urcat treptele Tronului, cu un avant ce-l banuisera alegatorii, el mereu s-a urcat pe treptele inalte ale valorilor istorice catre care atragea cu el un Neam intreg. Dar pentru a avea o epoca de lumina si de cultura vrednica de mandria unui popor, el, mai intai, a cautat sa creeze un climat prielnic, de pace si liniste biblica pentru Tara sa, in care toate spiritele unui intreg popor sa poata avea atmosfera tihnei si belsugul tuturor resurselor materiale, care sa fie consacrate culturii si civilizatiei Neamului.

Si cu dibacia lui de iscusit conducator, a ajuns, miluit fiind de Dumnezeu, sa dea Neamului sau o pace in tot timpul domniei sale de un sfert de veac si mai bine, asa precum si regele Solomon o daduse neamului sau, la vremea sa. Si nu a fost aceasta un lucru usor, cand stim ca trei mari puteri isi disputau tutela asupra noastra, fiecare din ele si toate la un loc fiind exclusiviste si in chip arbitrar bateau la granitele Neamului romanesc. Petru cel Mare ravnea sa elibereze Balcanii de sub stapanirea paganului, Austriecii biruitori la Seghedin si in alte parti, prin pacea de la Carlovat, supusesera Ardealul, iar Turcii, enervati, erau pretutindenea foarte banuitori si razbunatori. Si totusi, Brancoveanu "aparandu-si saracia si nevoia" a scutit de macel Neamul sau si i-a dat pacea.

Si la ea apoi a cautat sa-i dea lumina si cultura, creand o epoca de cultura si de civilizatie, care poarta pecetea sufletului sau creator in literatura, in arhitectura, in pictura si in alte ramuri, care poarta prin veacuri, pecetea gloriei sale. Dar pentru realizarea acestor ganduri creatoare, Constantin Brancoveanu avea nevoie de oameni mari, care, alaturea de el, sa-i infaptuiasca gandul... Si cu totii stim ca atunci cand a aparut Napoleon, deodata cu el, au aparut si maresali de mana intai. Tot asa, cu un veac mai inainte, putem spune, cand a aparut Constantin Brancoveanu, au aparut si oameni de valoare, ca si la curtea Regelui Soare, pe unii aducandu-i langa el, deja formati, ca pe Stolnicul Constantin Cantacuzino, ori pe Patriarhii Dositei si Hrisant, ai Ierusalimului, sau pe Radu si Serban Greceanu, ori pe Kimenitul, sau pe Gheorghe Maiota si pe Ioan Avramios, iar pe altii i-a adus si i-a creat el pentru noile lui planuri de luminare a Neamului, si, printre acestia, cel dintai este acel ce avea sa fie Antim Ivireanul.

E meritul lui Constantin Brancoveanu ca l-a descoperit la Constantinopol, pe acela care scanteia de daruri, sub lanturile robiei otomane. Darnicia sa domneasca il rascumpara si-l aduce in Tara Romaneasca, sa-i fie mai intai tipograf si, prin urmare, candela purtatoare de lumina pentru Biserica si sufletul poporului sau. Slobod si urcat de chemarea domneasca in careta unui voievod, tanarul Andrei porneste spre Tara Romaneasca, departandu-se si mai mult de Georgia de astazi, sau Iviria cum se numea atunci, iar inceputurile de viata ale lui ramaneau in ceata anilor, despre care nici el nu ne-a spus si nici altii, nici despre ziua si data nasterii, ci doar numele parintilor, pe numele cel vesnic de Botez, Ion si Maria, pe care ii avea in sufletul si trupul sau si in pomenirile ce le va lasa si la ctitoria sa.

Ce ganduri il vor fi framantat pe acest tanar care, ca un strain, pasea pragul casei unui Neam nou pentru el, nu ne e dat noua a sti, dar el venea adus de Voda pentru a fi lampadofor, si pentru care i se si incredinta Tipografia Domneasca de la Mitropolia din Bucuresti, in anul 1688. Logodirea sa insa trebuia sa o faca si a facut-o cu un Neam intreg, a carui limba, din dragoste, a si invatat-o cu tot focul dragostei sale, pentru a-i putea exprima gandul si sentimentele sale de vesnica legatura. Cununia sa cea mare insa o facu cu Dumnezeu, calugarindu-se, pentru a ajunge sa fie ca un inger al intregului Neam Romanesc si Crestinesc de pretutindeni. Si asa, un nou nume-si dobandi in calugarie, pe acela de Antim, din Andrei, daruindu-se tuturor cu toata dragostea si durerile care nu erau numai ale lui, ci ceva mai mult, ale lui Dumnezeu, in numele Caruia venea.

In cei patru ani si ceva de zile, cat a fost la Tipografia Domneasca din Bucuresti, nu numai ca o organizeaza, marindu-i sectiile de limbi straine, dar si pe cea romaneasca, toarna litere, graveaza chenare, pregateste ucenici si tipareste: „Cele saizeci si sase de capitole indemnatoare catre fiul sau Leon, ale imparatului Vasile Macedoneanul", in greceste, de asemenea, "Slujba Sfintei Parascheva si a lui Grigore Decapolitul", "Sfanta Evanghelie", elineste si romaneste, cu o coperta nespus de frumos impodobita, de el desenata si gravata, apoi "Psaltirea", "acum intai tiparita pe limba romaneasca".

Chemarea sa calugareasca, insa, suspina dupa "sotia sa pustia", de aceea cere, cum numai el stie sa ceara, sa i se dea voie sa se retraga din vuietul lumii, la o manastire in afara de Capitala. Si Domnitorul cu Mitropolitul, convin sa-i dea voie la o manastire in afara de Bucuresti, la "lacul zapezilor", la Snagov, pe care nu numai padurile o despart de lume, dar si apa, ea fiind intr-un ostrov. Si acolo, incepand din anul 1694, infiinteaza o tipografie nu numai cu sectie romaneasca si alta greceasca, dar si cu una arabeasca. Si el, cel indemnat de chipul ingeresc din el la privegheri, mereu incins cu curmeiul, se apleaca studiind cu amanuntul asupra gramaticilor eline, arabe, romane si slavone, tiparind chiar si o gramatica slavona, apoi asupra tomurilor Bibliei in diferite limbi si a Sfintelor Liturghii, facand sa apara pentru prima data pe solul romanesc "Trei Sfinte Liturghii”, tiparite pentru intaia oara greceste si arabeste".

Apoi "Antologhion, Evanghelie, Carte cu dogmatice intrebari, Marturisirea Ortodoxa, Invataturi Crestinesti, Floarea Darurilor", carte foarte frumoasa si de folos, din greaca pe romana, in care sunt oglindite virtutile si opusul lor viciile, de pilda pentru pace si pacatul maniei, bucuria si intristarea, etc. "Psaltire, Proschinitarul” si altele. Nu este lasat insa mult timp la Snagov, caci in anul 1701, din nou este adus la Bucuresti, cu porunca de "ascultare", pentru a fi mai la indemana la tiparituri si sfaturi de taina, ca unul ce se dovedi un parinte duhovnicesc cu multa intelepciune inzestrat. Si aceasta se vede ca e calauz printilor brancoveni, tiparindu-le predici rostite de ei, apoi un Nou Testament, Invataturi Dogmatice, Ceaslov slavo-roman, si alte carti de slujbe.

Toata aceasta stradanie de zi si de noapte, Antim o desfasura ca o harnica albina, ce turna mereu dulceata gandurilor sfinte in fagurele tiparelor. Si ca un calugar luminat, facea aceasta cu toata dragostea de a lumina si de a ajuta toata suflarea romaneasca, greceasca si arabeasca, daca se poate... Si pe aceasta ajutorare, pe care cauta el sa o faca din iubire de oameni, o marturiseste el in prefata Eortologhionului, tiparit la Snagov: "Deci eu, fiindca nu am alta putere spre ajutorul aproapelui decat ocupatiunea tipografiei nu am lipsit si nu voi lipsi niciodata sa folosesc dupa putinta mea pe fratii intru Hristos ai mei, tiparind deosebite carti de suflet folositoare si mantuitoare... Caci fiecare - om - trebuie sa ajute dupa putinta lui si dupa capacitatea lui".

Iar mai tarziu, cand infiinteaza si alte tipografii, in alte locuri, lasa blestem asupra acelui tipograf, care nu-si va lasa macar un ucenic in ale tipografiei. Cu astfel de calitati si trudiri in ale iubirii de oameni fiind inzestrat, pentru Antim, nu el, ci altii se vor ingriji sa-i deschida treptele cele inalte ale vietii, pentru a fi de folos Neamului si Bisericii. Si iata ca, in anul 1705, intamplandu-se o defectiune la Episcopia Ramnicului, in mai multe privinte, dar indeosebi aceea ca titularul de acolo, Ilarion, avea inclinari catolice, Tara si Biserica l-a inlaturat, si in locu-i primejduit, cu totii au aflat vrednic pe smeritul Antim, care, precum o marturiseste el: "La Episcopia Ramnicului pui martor pe Dumnezeu care cunoaste ascunzisurile inimii ca nici in visul meu nu mi-am inchipuit sa ma fac Arhiereu, cunoscandu-ma pe mine mai pacatos si mai nevrednic decat toti oamenii pamantului. Iar de vreme ce, Dumnezeu, Cel ce toate le oranduieste spre mai bine, asa a vrut, sa ridice, din pamant sarac si din gunoi sa inalte... Ce puteam eu face?"

Si aici, de cum a ajuns Episcop, cel dintai lucru pe care-l face, infiinteaza o tipografie, in care tipareste cea dintai lucrare: Tomul Bucuriei, o culegere din cei mai de seama polemisti ortodocsi, in lupta cu catolicii, contra primatului papal si altele contra latinilor care invadasera Ardealul si amenintau cu revarsarea lor si peste munti. Apoi tipareste Antologhioane, Taina Pocaintei, Evanghelia, Carti de Slujba, Evhologhionul, adica Molitfelnicul (1706) si alte cuvantari la sfinti. Aici a innoit Paraclisul de la Episcopie, a restaurat pe cel de la Hurez si din alte parti – unii socot ca el insusi ar fi pictat si pe cel de la Episcopie.

Mult timp nu a stat nici aici, caci in 28 Ianuarie 1708, murind batranul Mitropolit al Ungrovlahiei, Teodosie, dupa patruzeci de ani de pastorire, lasa prin testament, cu rugare a ultimei sale dorinte, ca sa-i fie urmas Antim Ivireanul, Episcopul Ramnicului. Si cei doi Patriarhi ai Orientului care au luat parte la slujba pogribaniei, intr-un glas cu obsteasca adunare cu acest glas al raposatului Mitropolit au ales pe Antim, si Voda Brancoveanu l-a intarit in aceasta inalta treapta, la conducerea de Pastor suprem al unui intreg Neam si al Bisericii, si el si cu totii aveau bune nadejdi ca Pastoria lui va lumina nu numai Tara Romaneasca, dar si Moldova si Ardealul, ba inca si pe crestinii din departatul Orient.

Caci de pe inaltimile acestui Tron, ca si Voda de pe celalalt Tron, vedeau departe cum negurile se intindeau la obiditul suflet omenesc de sub stapanirea paganului.
E drept ca Antim Ivireanul, precum el insusi o spune: "Eram odihnit cu atata si-mi ajungeau din destul necazurile ce petreceam acolo", si "Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugaciuni".

Dar Dumnezeu din Ceruri si Tara i-au dat-o. Aici, cum a ajuns, "am pus osteneli peste osteneli intru toate si am trudit din zi in noapte sa inmultesc talantul Domnului, ca sa nu ma numar in randul lenesii sluji..." Si cea dintai grija a fost de-a avea bune tipografii utilate in Tara si pe cea de la Targoviste unde tipareste vestita carte „Panoplia Dogmatica", Proschinitarul, Carti de Slujbe, Octoih, Psalmii si tot felul de invataturi bisericesti si crestinesti. Si acum, cu sloboda sa voie si a Domnitorului, tipareste "Dumnezeiestile si Sfintele Liturghii” (1713), acum intai tiparita pe romaneste, in intregime, pe care inaintasul sau Teodosie "nici n-a cutezat si nici n-a vrut".

La acestea se adauga Ceasloave, Catavasiere, si alte carti de slujbe. Ceea ce tinem sa remarcam, e ca pentru prima data, in limba romaneasca, Antim Ivireanul a dat, in Tara Romaneasca, Sfanta Liturghie, caci in Moldova o daduse ceva mai inainte Dosoftei. Si asa cartea harurilor supreme, precum si Molitfelnicul, Antim a cutezat si le-a dat ca sa lumineze cu ele Neamul Romanesc, el un strain, el sclavul, zagaduieste slavismul si inalta in cinste limba romaneasca.

Si, spre bucuria noastra, el fiind un cunoscator al limbii poporului, limba cea vie, nu e incarcata nici de arhaisme, nici de slavisme, nici de latinisme, nici de grecisme, el strainul ne-a dat cea mai curata limba romaneasca, cel mai stralucitor colier al limbii noastre romanesti. Si pana astazi, daca avem in Biblie, in Cartile de Slujba si in cele de literatura, ori de amintiri, o limba romaneasca curata si aleasa, este pentru ca o avem din cea a lui Antim, precum o recunoaste si o marturiseste si Mihail Sadoveanu, ca "Antim Ivireanul a ajuns sa vorbeasca si sa scrie o limba, poate cea mai frumoasa dintre a tuturor carturarilor epocii".

Grija sa de a raspandi lumina gandului prin tiparituri, o are si pentru Ardeal si aceasta se vede din corespondenta sa cu Brasovenii, iar la Balgrad (Alba Iulia) trimite pe ucenicul sau iubit, pe Mihail Istvanovici, un ardelean, ucenic de-al lui, care le tipareste Bucoavna cu rugaciunile si Crezul ortodox, precum si Chriacodromionul. Iar in indepartatul Orient, trimite tiparnita sa araba de la Snagov, tocmai la Alep, unde se tiparesc carti si cu grija lui.

De asemenea si pentru Elini, el se ingrijeste, fiind rugat sa aiba o tipografie si crestinii din Constantinopol. Pretutindenea este ajutat de munificenta darnica a Voievodului Brancoveanu Constantin, care cauta sa raspandeasca lumina cartii peste tot, asa incat "spranceana Apusului sa nu se mai inalte” si sa se socoata numai ea raspanditoare de lumina la toate popoarele, caci si Neamul Romanesc, prin acesti ilustri inaintasi, au facut ca Tara noastra sa fie vatra de lumina pentru toate popoarele ce nu aveau nici tiparnite si nici carti. Bratul de lumina al Brancoveanului si fruntea mereu plina de sudoare si de grija a lui Antim Ivireanul, au facut sa fie lumina nu numai pentru poporul sau, ci si pentru multe alte popoare si neamuri.

*
Dar grija Pastorului duhovnicesc al Tarii, nu e numai aceea de a avea tipografii pretutindeni si de a tipari carti de mare valoare si cat mai multe, ci e si aceea de a grai poporului prin viu grai, de a aprinde pe aria sufleteasca a Neamului acele flacari ale spiritului, revarsand in camara gandurilor fiecarui credincios lumina evanghelica plina de umanitate.

Si el, ca un suprem Arhiereu al lui Hristos Domnul, slujitor al Altarului Divin, isi dadea seama ca in grija lui sunt dati sufleteste toti, si Voda cu familia lui, si sfatul Divanului, si invatati si neinvatati, si mari si mici, pana la "copilul de tata", cum spunea el. "De n-ati stiut pana acuma si de n-a fost nimenea sa va invete, iata ca de acuma veti sti ca am treaba cu toti oamenii cati sunt in Tara Romaneasca, de la mic pana la mare si pana la un copil de tata, afara de pagani si de cei ce nu sunt de o lege cu noi. Caci in seama mea v-a dat Stapanul Hristos, sa va pasc sufleteste, ca pe niste oi cuvantatoare si de gatul meu spanzura sufletele voastre si de la mine va sa va ceara pe toti, iar nu de la altii, pana cand voi fi pastor..."

De aceea si lui Voda ii spune raspicat cuvantul lui Dumnezeu, de care si el trebuie sa asculte, si Divanitilor le cere sa fie sinceri in trairea crestineasca, de pilda atuncea cand, in saptamana Postului Mare, au obiceiul bun ca-si cer iertare unii altora. Dar le spune el: "Obiceiul e bun si frumos la vedere si rau la pricepere, caci nici iertaciunea ce cereti de la stapan nu este curata, nici aceea ce luati unul de la altul, ca este plina de pizma si zavistie si plina de rautate, ca nu este cu gand curat..." Si indatoririle Arhiereilor le arata, si preotilor le spune povata sfanta: "Pastorului i se cuvine sa aiba trei lucruri: una credinta curata, a doua intelepciunea intreaga si a treia sa aiba toiag in mana. Cu credinta cea curata sa caute sa-si pofteasca pururea binele si folosul oilor lui, nu numai al celor sanatoase si zdravene, ci si al celor bolnave si zdruncinate, cu intelepciunea sa pastoreasca pe oameni dand invataturi fiecaruia dupa varsta si randuiala lui..., caci nu se pot vindeca toti cu un fel de doctorii, nici cu un fel de invatatura..., unii intr-un fel, altii in altul..., iar cu toiagul ce-l tine in mana sa pedepseasca atat pe oi cat si pe lupii si pe fiarele cele salbatice ce vin asupra oilor..., iar de este vreuna - oaie -bolnava, leaga-o si taie-i carnea cea putreda si sa-i pui crezuta doctorie..."

Iar cand se ocupa de aspectul social, aici marele predicator Antim, cu biciul de profet, nu cruta pe nimeni, oricat ar fi de mare. Pe Turci ii numeste "lupi" si "vrajmasii cei vazuti si nevazuti", spunandu-le alor sai "ca eu sunt ca sa va fiu de mangaiere la scarbele robiei cei vavilonesti. Caci toti suntem in scarbe, toti suspinam sub jugul greu al nevoiei.” El cauta sa constituie familia cea adevarat crestina, cu ai lui, "cinstea nu se cuvine numai celor mari si bogati..., si vrednici de acestea sunt si cei mici si smeriti, ca macar ca cei mari stralucesc cu hainele cele de mult pret, si cei mici nici nu au cu ce sa-si acopere trupul..., macar ca cei mari cu sila si cu sudalmile rasplatesc, iar cei mici au sprijinitori in cer pe cei ce-i olradesc."

Condamna rautatea, necinstea si e plin de maretie sufleteasca atunci cand, indemnand la mila, ilustreaza intr-un tablou nemuritor mila Sfantului Nicolae, fata de cel lipsit: "Apoi... dupa ce au ascuns soarele, toate razele lui si s-a stins de tot lumina zilei, intru intunericul noptii, si cand cerul de osteneala a inchis spre somn toti ochii lui, atat cat nici luna nu priveghea, nici stelele din cele mici nu-si aveau deschise tamplele lor de argint, atuncea... alearga cu mare graba la acea saraca casa". In alte predici, el arata jaful boierilor de atunci, infiereaza pe cei ce oropsesc parintii si necinstesc batranii.

Precum se vede, el nu se pierde intr-o teologie subtila si greoaie, ci elementul de viata il aduce la suprafata ca sa framante cu gandurile divine o lume, sa prefaca sufletele oamenilor, sa le uneasca in fratie, in cinste, in demnitate, ca iubirea si fratietatea sa fie pe pamant. La om pretuieste in primul rand sufletul pe care el cauta sa-l puna in valoare: "Unde ti-ai pus, pacatosule, sufletul..., partea cea mai aleasa... L-ai lasat sa-l piarda pacatul, pentru care plange Biserica... dreptii… ingerii... si tu nu versi o lacrima".

Am insistat in chip firesc asupra aspectului social al predicii lui Antim Ivireanul, pentru a se vedea sufletul lui de pastor si de om, pentru fratele lui intru omenie. Regret ca timpul nu-mi permite sa graiesc mai mult si de celelalte aspecte ale Ortodoxiei lui, ale substantei grairilor lui, care e asemanatoare cu acele ale Sfintilor Parinti din epoca clasica a Crestinismului. Si nu pot sa arat pe larg nici problema originalitatii predicii lui, care a fost atat de mult discutata, dar inca nerezolvata.

Din toate se poate vedea duhul bun de misionar, care cauta ca pe toti sa-i mantuiasca, nu numai pe cei ce vin si asculta predicile lui, ci si pe acei ce din binecuvantate pricini nu au putut veni sa-i auda cuvantul. De aceea, printr-o pilda clasica, ce el a folosit-o, ii indeamna pe cei de fata sa faca si ei ceea ce face ariciul cand se duce la butucul viei, sa manance struguri. El dupa ce se satura pe sine "scutura vita de cad broboanele jos si se tavaleste pe dansele de se infig broboanele in ghimpii lui si le duce puilor". Asa cum e bine sa duca si oamenii semenilor lor invataturile de care acestia nu au avut parte.

Lucru ce mereu l-a facut preotimea noastra, din clipa in care s-au publicat pentru prima oara Didahiile lui Antim, ducandu invatatura lui intreg Neamului Romanesc, ca pe cele mai bune cuvantari pe care le avem pana astazi, de la un Pastor duhovnicesc al Bisericii noastre. O alta vatra duhovniceasca pururea flacarand prin veacuri, pe care a lasat-o Antim Ivireanul Neamului nostru Romanesc, este "Manastirea Tuturor Sfintilor" din Bucuresti. Ctitoria aceasta a inceput s-o urzeasca in urma unei vedenii, pe care, spune el, ca a avut-o in noaptea de 4-5 Februarie, cand se praznuieste Sfanta Mucenita Agata. Ce vedenie a avut, nu ne-o spune, dar noi vedem aievea tot ceea ce a facut din toata truda agonisita de el, cu sudoarea fruntii.

Planul este al sau in ce priveste arhitectura, si pana astazi se pastreaza Biserica si chiliile din jur - frumusetea chenarului usii in piatra si usa de la intrare sculptata de el.
Caci el insusi era un talentat sculptor, brodeur si pictor. Dar ceea ce vadeste sufletul sau de atunci si de totdeauna, este Asezamantul in scris pe care l-a lasat el insusi, pentru acest asezamant, in 32 de capitole, si in care se arata toata fiinta lui pe care o lasa lucratoare prin veacuri. E testamentul sufletului sau mare, pe care l-a voit sa se perpetueze cat va fi Neamul nostru. Inzestreaza aceasta manastire cu doua tipografii, una greceasca si alta romaneasca, si oranduieste ca din venitul ce-l lasa el si-l vor aduce si tipografiile in fiecare an, sa se intretina la invatatura trei copii saraci, sa fie imbracati cei goi, sa se faca zestre pentru maritatul unei fete, sa fie gazduiti si hraniti strainii, sa fie cercetati saptamanal bolnavii din spitale si sa li se duca mangaiere si daruri, sa fie cercetati cei din inchisori si sa li se duca mangaiere si daruri.

Se arata pe larg sa se plateasca simbriile slugilor si petrecania lor, ca toti sa fie miluiti. "Nici un lucru, zicea el, nu este atat de bine primit inaintea lui Dumnezeu ca facerea de bine ce se face la saraci. Domnul Hristos face mosteni ai imparatiei Sale pe cei ce au facut faceri de bine in aceasta lume, adica pe cei ce au miluit pe saraci, au saturat pe cei flamanzi, au adapat pe cei insetati, au imbracat pe cei goi, au mangaiat pe cei streini si au cautat pe cei bolnavi si inchisi..." Iata testamentul nemuritor al lui Antim Ivireanul, care e duh din duhul Evangheliei, e iubire din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Si acuma, sa-mi ingaduiti sa fac si eu o marturisire, sub patrahirul cel ceresc al Parintelui Antim. Prin veacuri am fost primit si eu sa-i fiu staret la Manastirea lui. Am fost un strain si sarac si eu locului, la fel ca si el. Am gasit Manastirea saraca la fel ca si Divinul ei Stapan din ceruri. Dar cu toata dragostea, am cautat sa vindec ranile ruinarii acestei Manastiri, sa-i reinviez testamentul sau. Cu ce? Desigur, cu binecuvantarea Ctitorului, care mi-a dat-o.

Vreme de patru ani, intre 1944-1948, dupa cel mai crunt si nedrept razboi, dupa saracie si rani in suflet, fara sa cer un ban de la nimeni, cu un imprumut de o suta de milioane de la CEC, dupa ce am lucrat patru ani de zile, zi si noapte, am refacut manastirea si am achitat iarasi, printr-o danie, cei o suta de milioane, cu cinci mii de lei.
Am inzestrat Manastirea cu biblioteca mare, trapeza, am zidit un cuptor pentru ceramica si, an de an, dadeam premii de zeci de milioane intru promovarea artelor, fie de pictura, ori muzica, am organizat conferinte pentru public, duminicale, aveam conferinte cu scriitori, pentru crearea unei edituri, i-am infiintat o librarie centrala, ajutam pe copiii saraci si zestre am dat fetelor sarace si am miluit pe saraci, cu nimic de la Manastire, ca nu avea, cu nimic de la Patriarhie, ci din ceea ce mila si binecuvantarea de peste veacuri o trimitea Parintele Antim Ivireanul, Ctitorul ei nemuritor.

Dar sa revenim la subiect. Ca Pastor suprem sufletesc al Neamului Romanesc, el permanent si-a avut si un crez politic, de salvare a Crestinilor de sub jugul pagan al Otomanilor. Pentru aceasta, el permanent a cautat sa incline politica Neamului spre Tarul Rusiei, Petru cel Mare, care-si marturisea dorinta de a elibera popoarele crestine din Balcani, deocamdata de sub suzeranitatea Turcilor. Si pentru aceasta, el era mai hotarat si mai categoric decat Domnitorul Constantin Brancoveanu. Pentru aceasta orientare politica era si Stolnicul Constantin Cantacuzino. Si unul si altul n-au fost straini de trimiterea Stolnicului Toma Cantacuzino din tabara de la Urziceni, la Iasi, in oastea lui Petru cel Mare si a lui Dimitrie Cantemir.

E drept ca in acea lupta, de la Stanilesti, n-a avut izbanda Petru cel Mare si a atras caderea lui Dimitrie Cantemir, iar politica de dibacie a lui Constantin Brancoveanu a fost mai diplomata. Pentru aceasta a avut de tras consecinte Mitropolitul Antim, caruia i s-a cerut demisia, dar in urma celor doua scrisori, ce au ramas celebre, adresate Domnitorului, si-a recapatat linistea si si-a pastrat Demnitatea lui de Mitropolit. Prin aceasta inca s-a aratat prudenta lui Voda Brancoveanu, de a sti Turcii, care erau iritati, ca s-a cerut socoteala partidei contrare din Tara, dar prin judecata publica a absolvit si a pastrat pe cei ce erau Ctitori de Tara alaturea cu el. Dar spre pierderea tuturor, duhul zavistiei odata patruns in sufletul oamenilor s-a pastrat.

Marele istoric Nicolae Iorga, bazat pe Cronica Anonima, a Grecenilor, sustine ca n-a fost strain de aceasta nici Mitropolitul, adica de mazilirea lui Constantin Brancoveanu, la care, indeosebi, din umbra ar fi contribuit si Stolnicul Constantin Cantacuzino. E o umbra care totdeauna umbreste pe marile personalitati. Ce s-a mai intamplat apoi, o stim cu totii cu durere sufleteasca. In Saptamana Sfintelor Patimi, imbrohorul Sultanului vine la Bucuresti, demite pe Brancoveanu, in Vinerea Sfintelor Patimi, il incarca cu toata familia si-l duce la judecata, la Istanbul, iar in locu-i pune Domn pe fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino, pe Stefan.

Nu e cazul sa intram in amanuntele judecatii si ale martirajului. In ziua de Sfanta Maria, la 15 August 1714, Domnitorul Constantin Brancoveanu cu cei patru fii ai lui si Ienache Vacarescu, sunt ucisi de iataganul paganului Sultan. Si scrie Nichifor Grigoras, in cronica sa, ca in aceeasi zi, sotia Domnitorului uzurpator, Stefan Cantacuzino (1714-1715), Doamna Pauna, innebuneste in fata multimilor, la hramul Manastirii Dintr-un Lemn. Peste noua luni, sotul ei Stefan Cantacuzino este detronat, dus si el la Constantinopol cu tatal sau Stolnicul Constantin Cantacuzino, unde amandoi sunt ucisi prin spanzurare. Mama lui Stefan Cantacuzino, sotia Stolnicului Constantin Cantacuzino, ajunse sa cerseasca un caus de faina ca sa-si astampere foamea (Del Chiaro 34). Iar nora ei, Doamna Pauna, sotia fostului Domnitor, pribegeste prin lume si nu-si gaseste adapost decat la Petersburg, unde si muri (Vezi: Radu Albala, Antim Ivireanul si vremea lui, 1962, pag. 177-178).

Dupa moartea martirica a lui Constantin Brancoveanu, Mitropolitul Antim si-a continuat activitatea-i laborioasa si sub scurta domnie a lui Stefan Cantacuzino, tiparind in greceste cartea de "Sfatuiri crestine politice catre Prea Credinciosul Domn Stefan Cantacuzino" (1715), cu multe maxime pentru Domn, ca aceasta: „In trei lucruri se cunoaste de toti guvernarea buna, dupa filosofi: daca se gaseste in piata paine indeajuns, dreptatea vazuta in tot locul, daca neteama se afla pretutindenea in localitate ca sa poata oamenii umbla pretutindenea fara frica si oboseala".

Apoi isi desavarseste Ctitoria Antimului, tiparind si acolo carti, ca "Istoria Sfanta" (1716). Norii grei insa se apropiau si de el, ii presimtea si chiar ii vedea. Cu inceputul domniei lui Neculai Mavrocordat, care venea sa intemeieze domnia fanariota, o scrie el, Antim, catre Hrisant, Patriarhul Ierusalimului "necontenitele banuieli si trimiterea nesigura, am fost siliti sa tacem fara voie atata timp..., ca sa nu dam pricina celor rai sa iscodeasca si sa-si misce limba impotriva noastra" (Hurmuzachi-Iorga, Documente XIV, 3, pag. 122, Nr. LXXVIII). O atmosfera sumbra si bolnavicioasa tacea inainte de furtuna ce avea sa izbucneasca si impotriva Mitropolitului Antim, singurul stalp din cei ce ridicasera o epoca nemuritoare in istoria culturii romanesti.

Fiul lui Serban Cantacuzino, Gheorghe, acum in puterea varstei, se alipi puterii habsburgice si sta in Ardeal, gata oricand a veni sa-si ia domnia tatalui sau. Boierii nemultumiti de Neculai Mavrocordat si de intarirea puterii turcesti la noi, inclinau spre cel ce era de al lor si adesea lansau zvonuri ca a intrat chiar in Tara Gheorghe Cantacuzino, cu putere austriaca, pe la Caineni. Neculai Mavrocordat, surprins nepregatit, fuge din Bucuresti spre Giurgiu, si in cale, la satul Odaia, are o discutie aprinsa cu Mitropolitul, care se afla prin Eparhie, in vizita canonica. El pofteste pe Mitropolit sa-l urmeze, dar Antim ii spune ca locul lui, ca Pastor, e acolo unde ii este turma.

Informat de Avramios ca Austriecii au si intrat in Tara, Mitropolitul Antim se intoarce la Bucuresti si Neculai Mavrocordat fuge la Giurgiu. Zvonul se dovedi neintemeiat, caci Austriecii nu venisera si Neculai Mavrocordat se intoarce cu putere turceasca la Bucuresti, cu ganduri salbatice de razbunare. Pe Petrasco Brezoianu il ucide si la fel pe boierii Dudesti, Campineni si pe altii, pe Ion Avramios si pe altii ii arunca in inchisoare. Lumea bucuresteana ingrozita fuge in Muntii Buzaului. Si era toamna tarziu, si foamea si frigul si ciuma pe multi au ucis.

Din prima zi a intoarcerii lui Mavrocordat, Mitropolitul Antim e adus cu radvanul la Palat, dar nu ca sa fie primit de Voda, ci cum s-a dat jos din trasura, gealatii turci l-au imbrancit in pivnitele temnitei palatului, unde a fost batjocorit, lovit, judecat si venindu-i si caterisirea de la Constantinopol, i se ia potcapul si i se pune pe cap o scufie rosie si e trimis in exil, tocmai la Muntele Sinai.

Escorta turceasca pe care o conducea omul lui Voda, boierul Calafetescu, primi consemnul sa-i faca sfarsitul pe cale, dar nu in hotarele Tarii. Si... pe cand ajunge acest trist convoi in Bulgaria, pe malul raului Tungia, un afluent al fluviului Marita, savarsesc "fioroasa macelarire” asupra Mitropolitului Antim, "care puse toata Valahia intr-o groaznica consternare" (Del Chiaro). Astfel se incheie una din cele mai glorioase epoci de cultura a trecutului, cu martirajul si al lui Antim Ivireanul, la fel ca si al lui Constantin Brancoveanu, ca si al Stolnicului Constantin Cantacuzino. Cu totii, in viata, au avut o singura teama, dupa cum le-a spus Hristos, de a se teme nu de cei ce ucid trupul, ci de cei ce le-ar ucide si sufletul.

Si ei, cu totii, si-au pastrat sufletul neintinati si inexpugnabil. De aceea, ceea ce le-a cazut a fost numai ceea ce este pieritor in om, dar sufletele si le-au pastrat vii si neintinate, nimbate de sfintenie, incununate de Dumnezeu si iubite pururea nu numai de poporul roman din toate veacurile, ci si de alte popoare, acolo unde ei au trimis lumina din lumina lor, iubire din iubirea lor. Si asa, la Bucuresti, la Snagov, la Ramnic, in Moldova si in Ardeal, in Georgia si la Antiohia, la Alep si la Constantinopol, el mereu este prezent, prin Didahiile lui, prin carti, prin opere de arta nepieritoare. Iar ceea ce a ramas din ei e ceea ce este vesnic si chiar martirajul le-a dat cununi si in ceruri. Iar pe pamant, precum spune scriitorul Ion Ghica, si acum clopotul cel mare al Antimului bate a jale pentru ctitorul Manastirii, Mitropolitul Antim Ivireanul.

Epilog

Am tinut aceasta conferinta in vremuri grele, de dictatura ateista, la 15 Septembrie 1966, in cadrul conferintelor protopopesti din Arhiepiscopia Clujului, Vadului si Feleacului, pe cand eram din voia lui Dumnezeu preot-paroh in satul istoric Bobalna.

La 21 Iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, a canonizat, printre alti Sfinti ai Neamului nostru, si pe Sfantul Ierarh Antim Ivireanul, a carui praznuire se face in fiecare an, in ziua de 27 Septembrie.

Sfanta lui viata si lucrare duhovniceasca, pe care in mare parte am prezentat-o si noi mai sus, a fost sintetizata, imnografic, in Troparul Sfantului Ierarh Antim, ce se canta pe glasul al treilea, in Manastirea Antim, la toate sfintele slujbe, precum si in toate bisericile ortodoxe romanesti de pretutindeni, in ziua praznuirii lui, dupa cum urmeaza:
"Sfinte Parinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai randuit pastori si invatatori turmei tale si cu intelepciune dumnezeiasca ai revarsat raurile sfintelor tale cuvinte. Viata ti-ai pus-o pentru pastoritii tai si cununa muceniciei ai dobandit de la Hristos Dumnezeu. Pe Acesta roaga-L, Sfinte Parinte Ierarhe Antim, sa daruiasca pace si mare mila celor ce savarsesc sfanta pomenirea ta”.

La chemarea duhovniceasca a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist al Romaniei, mi-a fost dat sa iau parte, alaturi si de Sanctitatea Sa, Elias, Patriarhul Catolicos al Georgiei, la inaltatoarele slujbe de la Manastirea Antim, care au avut loc Vineri, 27 Septembrie 1996, si pe care le-am descris in articolul "Reinvieri Spirituale" din Calendarul "Credinta" pe anul 1977, si pe care l-am inclus si in aceasta carte.

Prinosului nostru duhovnicesc inchinat Sfantului Ierarh Martir Antim Ivireanul, ii adaugam si unul poetic. In anul 1966, cand evocam viata si opera marelui Mitropolit, cu prilejul comemorarii unui sfert de mileniu de la savarsirea din aceasta viata, in acelasi timp si Dl. George Alexe, binecunoscut cititorilor nostri (n.red: cunoscut teolog si scriitor roman din S.U.A.), ii inchina aceste versuri, intitulate: "Cu didahia daltei", Mitropolitului Antim Ivireanul, la 250 de ani de la moartea sa, pe care ne ingaduim sa le reproducem din volumul "Tarmul dinspre cer", (Washington, Moonfall Press, 1991):

Ca pietrele columnei sa vorbeasca,
Cu didahia daltei le-ai cioplit,
Suind spre ceruri slava romaneasca
Si dorul ce te-a ars si te-a jertfit.

Caci viata ta se scurse prin asprele vecii
Si-n matca ei de taine visai meniri aprinse,
De ganduri sfintitoare turnate-n omilii,
Pe care alte veacuri nu le putu cuprinse.

As vrea cu tine viata sa-mi imbun,
Ca aspra didahie prin vremuri sa n-o pierd,
Ci stapanit de vraja-i clipa sa-mi dezmierd
Si preturi noi s-adaug timpului strabun.

Sursa:

Pr. Dr. Vasile Vasilache – fragment din volumul „Reinvieri spirituale”, aparut la New York in anul 1997

(Conferinta tinuta de Pr. Vasile Vasilache - fost staret al Manastirii Antim intre anii 1944-1948 - in data de 15 septembrie 1966, in Arhiepiscopia Clujului, Vadului si Feleacului)

• Manastirea Antim imbraca haine noi
  Publicat in : Interviuri
• Manastirea Antim
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• La manastirea Antim...
  Publicat in : Religie