Sfantul Antonie de la Optina este sarbatorit pe 7 august. Cuviosul Antonie Putilov s-a nascut in anul 1795. El a fost fratele mai mic al egumenului schitului Optina, Moisei. Inca din anii tineretii, asemenea fratilor, a nazuit spre monahism. In timpul invaziei francezilor din anul 1812 se afla la Moscova si a suferit cumplit din cauza lor – abia a scapat. Dupa multe chinuri s-a alaturat cuviosului Moisei care traia ca un pustnic in padurile Raslovl. Aici s-a deprins cu adevarata nevointa, cu smerenia, cu ascultarea impreuna cu fratele sau, a participat cu propriile maini la construirea schitului din Pustia Optinei. A devenit conducatorul schitului la varsta de 30 de ani, dupa numirea fratelui sau ca egumen al Optinei.

In obstea schitului Optina nu exista un calugar atat de smerit precum era tanarul ocarmuitor Antonie, care nu dadea nici cea mai mica dispozitie fara binecuvantarea schimnicului si cuviosului sau frate, Moisei. Una dintre pomenirile pe care le facea era: „Pomeneste, Doamne, pe binefacatorul si parintele meu sufletesc, cel mai cinstit intre toti, egumenul ieromonah Moisei“. Obstea schitului era alcatuita in general din schimnici cuviosi si se intelege cu cata blandete si intelepciune trebuia sa o carmuiasca tanarul staret ca sa nu aiba cu nimeni vreo neintelegere. Din cauza numarului mic de frati, insusi staretul indeplinea multe ascultari ce se cuveneau fratilor. Deseori i se intampla sa ramana fara ucenic in chilie care sa se ocupe de bucatarie, de gradinarit, de coacerea painii. „Ca cea mai saraca planta – scria staretul Antonie in 1832 unei rude – traiesc singur in chilie: singur ma duc dupa apa, singur – dupa lemne… Cu rang de preot acum avem in schit cinci cuviosi, insa toti au imbatranit si sunt neputinciosi, de aceea sarcina slujirii o duc eu singur pentru toti“.

El traia „facandu-se toate tuturor ca, in orice chip, sa mantuiasca pe unii“. Acest text, in sens direct, se potriveste slujirii de staret. Cu toate acestea, nici cuviosul Antonie, nici cuviosul Moisei nu au luat asupra lor sarcina ocarmuirii duhovnicesti in randul fratilor de manastire. Fiind ei insisi schimnici, purtatori ai Sfantului Duh, au inteles importanta ocarmuirii duhovnicesti si au lasat-o in seama acelor schimnici mari, pe care i-au atras la schitul Optina, acesta fiind cel mai larg domeniu de activitate.

Prin urmare, intarirea ocarmuirii duhovnicesti in schitul Optina si inflorirea acesteia au fost in intregime lucrarea acestor doi frati. Iata ce impresie i-a lasat schitul prin ceea ce insemna el unei persoane care a fost acolo in tinerete datorita staretului Antonie: „Ordinea nemaipomenita si oglindirea unei frumuseti nepamantene in toata obstea schitului, adesea au atras inima mea de copil spre desfatarea sufleteasca, despre care imi amintesc si acum cu veneratie si consider ca acel timp a fost cea mai buna perioada din viata mea. Simplitatea si smerenia fratilor, ordinea stricta de pretutindeni si curatenia, abundenta diferitelor soiuri de flori si placutul lor miros si, in general, acel sentiment al prezentei darului, fara sa vrei te obliga sa uiti tot ce se afla in afara acestei obsti.

In biserica schitului mi se intampla sa stau indeosebi in timpul Liturghiei. Aici, inca din momentul intrarii, mi se intampla sa ma simt in afara lumii si a falsitatii ei. Cu ce veneratie induiosatoare se savarsea dumnezeiasca slujba! Si aceasta veneratie se oglindea in toti participantii pana la o asa masura incat se auzea fiecare fosnet, fiecare miscare in biserica. Cantarea de la strana, la care adesea participa insusi parintele Antonie, staretul schitului, era armonioasa, corecta si minunata. Ceva asemanator nu am mai auzit nicaieri dupa aceea, desi foarte des mi s-a intamplat sa ascult cei mai elevati cantareti in capitala si pe cei mai cunoscuti in Europa.

In cantarile schitului se auzeau blandetea, smerenia, frica de Dumnezeu si veneratia din rugaciuni, asa cum in cantarile lumesti se reflecta lumea si patimile ei, insa acest lucru este atat de banal! Ce sa va mai spun despre acele zile, in care slujbele erau savarsite de insusi staretul schitului, parintele Antonie. In fiecare gest al lui, in fiecare cuvant si cantare se vedeau curatia, blandetea, veneratia si alaturi de acestea sentimentul luminos al maretiei.

Ceva asemanator cu acea slujire nu am mai intalnit nicaieri dupa aceea, desi am fost in multe manastiri si biserici“ („Biografia staretului manastirii Nicolaevsk Maloiaroslavetki, a egumenului Antonie“, Moscova, anul 1870, p. 27).

Schimnicul Antonie a fost staretul schitului timp de 14 ani. Apoi episcopul de Kaluga, Nicolae, fiind pornit impotriva ocarmuirii duhovnicesti si pricinuindu-i mari necazuri egumenului Moisei, l-a numit pe cuviosul Antonie staretul manastirii Nicolaevsk Maloiaroslavetki. Staretul Antonie implinise varsta de 40 ani.

Ca urmare a nevointelor si greutatilor cu care se confrunta, pe picioare i s-au deschis niste rani. Totusi i-a fost extrem de greu sa se desparta de ascultarile sale si de singuraticul schit Optina, unde era inconjurat cu toata dragostea de fratele sau care ii era indrumator in toate. Slujirea ca staret in acele conditii de viata straine s-a dovedit a fi pentru el cea mai grea si mai minunata cruce.

„Odata – scria el – sufletul meu se mahnise puternic si dupa ce am adormit, am vazut in vis chipurile parintilor duhovnicesti. Unul dintre ei, primul intre cuviosi, m-a binecuvantat si mi-a spus: «De vreme ce doresti Raiul, trebuie ca acum sa te nevoiesti, sa te rogi si sa te tanguiesti!». Si brusc, sculandu-ma, am gasit in mine o anume liniste. Doamne, da-mi sfarsit bun!“.

Bolnavul staret, egumenul Antonie, deseori putea sa stea numai culcat si sa dea porunci si nu era in stare sa supravegheze daca erau indeplinite cu exactitate dispozitiile sale. De nenumarate ori s-a rugat sa fie mutat pentru a se savarsi in pace, insa episcopul Nicolae a fost neinduplecat. Suferinta lui a continuat 14 ani.

Uneori trebuia sa mearga la Moscova dupa ajutoare, folosite la terminarea constructiilor manastirii. La Moscova, cuviosul Antonie se bucura de o atentie deosebita din partea mitropolitului Filaret, care intelegea structura spirituala a smeritului nevoitor. El il iubea si il invita sa slujeasca impreuna, aratandu-i dovezi de caldura parinteasca si induiosandu-l in cuvantari. In cele din urma, mitropolitul a insistat pentru el la arhiereul eparhiei, care a fost de acord sa il mute la schitul Optina. Acest lucru s-a intamplat in anul 1853. Dupa ce s-a intors la schitul Optina, staretul Antonie a mai trait 12 ani. In decursul acestei perioade a trait la schitul Optina ca orice calugar care se afla „pe calea spre cele vesnice“ si nu s-a amestecat in treburile interne ale manastirii sau ale schitului, nici macar nu alerga sa dea sfaturi. Nu facea decat sa ii mangaie in necazuri pe cei care veneau la el.

I s-a intamplat sa apuce sfarsitul fratelui sau, al cuviosului Moisei, ceea ce pentru el a insemnat o mare si grea pierdere. Doua luni a stat zavorat si s-a rugat neincetat pentru cel ce murise. Nu putea sa vorbeasca despre fratele sau fara lacrimi, deoarece se intampla sa comunice lucruri din viata interioara si pretuita a celui adormit.

Cuviosul Antonie avea multi fii duhovnicesti printre mireni, multi cunoscandu-l din timpul slujirii ca staret in manastirea Maloiaroslavetki. Dupa sfarsitul lui s-a reusit culegerea si publicarea colectiei de scrisori catre aceste persoane. Au fost alese scrisorile care contin invataturi generale.

Biograful sau spunea: „Aceste scrisori se evidentiaza printr-o expresivitate naturala si un ton placut, care sunt ziditoare de suflet si prin elocventa si putere. Stilul sau era cu totul deosebit, propriu numai staretului Antonie. In scrisori s-au imprimat clar toate trasaturile spirituale inalte ale staretului multiubitor. Citindu-le, e ca si cum ai asculta chiar cuvantarea lui“. Cuviosul Antonie era inzestrat cu darul clarviziunii si deseori nu astepta sa primeasca scrisori, ci scria invataturi si mangaieri celor care aveau nevoie. Schimnicul optinean Macarie l-a numit pe cuviosul Antonie „cel mai batran si mai intelept si dupa rang si dupa minte“. Cuviosul Antonie a suferit cumplit din cauza ranilor de la picioare neincetat, aproape toata viata. Ziua mortii lui a fost 7 august, anul 1865. El este ingropat in rand cu fratele sau, egumenul Moisei.

Sursa: Patericul de la Optina

O intamplare din Viata Sfantului Antonie de la Optina:

„Pe vremea in care staretul Antonie conducea noul Schit al manastirii noastre, printre fratii din obste se afla si un monah cu o buna asezare calugareasca, dar care suferea de o patima bolnavicioasa, din pricina lipsei de odihna noaptea, din a carei cauza adesea nu venea la slujba de dimineata a obstii. In schit, ca si in manastire, Utrenia se canta la ora unu sau doua dimineata. Cu trecerea timpului, acest obicei a prins radacini intr-atat in calugarul nostru, incat a incetat cu totul sa se mai trezeasa la Utrenie. In acelasi timp, insa, ranile picioarelor parintelui Antonie s-au adancit atat, ca nici nu putea sa-si mai incalte ghetele, si de aceea nu mai venea la slujbele de obste, implinindu-si pravila de rugaciune la chilie. Se pare ca acest calugar, ca indreptatire pentru nepasarea sa, sau poate din cauza vrajmasiei demonilor (cine stie?), s-a indaratnicit pana acolo in neascultarea lui incat, atunci cand monahul pus sa ii trezeasca pe frati venea sa il cheme la Utrenie din parte staretului, el nici nu raspundea. Acest lucru s-a adus la cunostinta batanului care, buneinteles, nu a sovait sa il cerceteze pe pacatos.

- Ce faci, sari peste Utrenie?, il intreaba mai-marele Schitului.

- Iarta-mi neputinta, batiuska, pentru Dumnezeu, ii raspunse monahul. Dar, va spun drept, nu ma pot destepta atat de devreme. As face orice, m-as stradui cu toata ravna sa ma indrept, dar asta e peste puterile mele. oare chiar I-ar placea lui Dumnezeu ca, ascultandu-va, sa duc o ascultare peste puterile mele, cartind si, purtand-o, a doua zi sa nu mai fiu bun de nimic?

Parintele Antonie l-a indemnat pe fratele indaratnic cu toata dragostea si puterea sa de convingere, l-a rugat, l-a implorat si a incercat sa ii dovedeasca faptul ca neascultarea intr-un singur lucru face zadarnica orice alta indreptare in altele. Numai ca monahul nostru nu se lasa convins nici daca ar fi trebuit sa paraseasca Schitul pentru totdeauna. In ce fel l-a facut staretul sa inteleaga? Calugarul cu pricina continua sa se duca sa-l trezeasca, dar monahul nostru continua sa doarma la Utrenie, pana cand s-a intamplat un anumit lucru care a frant indaratnicia inimii lui impietrite. Intr-o zi se slujea Utrenia si staretul insusi era de fata. Slujba s-a terminat, fratii au iesit din biserica, iar in urma lor a iesit staretul. Nu s-a dus la chilia sa, se indrepta direct spre chilia acelui calugar. Se apropie de usa, rosti o rugaciune si intra. Monahul, vazandu-l pe mai marele schitului, sari din pat speriat, dar parintele Antonie, in mantie, cazu in genunchi in fata lui:

„Frate, fratele meu care te pierzi, sunt raspunzator pentru tine, pentru sufletul tau, in fata Domnului. Pentru ca nu ai venit tu la sfanta ascultare, atunci am venit eu dupa tine. Fie-ti mila, frate, de tine insuti si de mine, pacatosul!”

Vorbea la picioarele ucenicului sau. Plangea, iar sub mantia lui era o balta de sange. Sangele ii cursese din ranile deschise, in ciubote, cat statuse in picioare, iar cand s-a plecat la pamant in fata fratelui sau, a curs tot, ca dintr-o galeata. Asa l-a mantuit marele barbat pe fratele sau mai slab”.

Ierom. Clement Sederholm, Staretul Antonie de la Optina, Editura Bunavestire, Bacau, 1998