Iconarul care a pictat simbolul Sihastriei


Toti cei care au trecut pe la Sihastria Neamtului au in minte celebra icoana „Tanguirea Maicii Domnului“. Putini stiu insa cine este pictorul acestei icoane. Cititi povestea vietii lui Irineu Protcenco, un pribeag descoperit de parintele Cleopa la Afumati, langa Bucuresti.

 

Pe la 1655, sapte calugari din Lavra Neamtului au cautat mai sus de Sihastria lui Zosin, pe valea stramta a Paraului Secu, un loc al linistii. Intr-o mica poiana, numita, mai tarziu, „a lui Atanasie“, au intemeiat un schit cu randuieli aspre si vietuire athonita, greu accesibile celor multi.

Mai bine de doua veacuri, calugarii de la Sihastria Neamtului si-au dus viata in anonimat. Cu barbi neingrijite si cu vietuire pustniceasca, desprinsi de realitatile lumii si izolati intr-un loc unde nu vedeau decat padurea, muntii si Cerul, calugarii erau prieteni cu ingerii, slujindu-L pe Dumnezeu cu toata fiinta lor. Rareori, la poarta schitului mai batea cate un trecator.


In drumul lor catre „Rapa lui Coroi“, locul unde s-au nevoit nenumarati sihastri, calugarii treceau si pe la Sihastria, pentru a se inchina si pentru a primi binecuvantarea egumenului. Unii calugari nu mai reveneau niciodata in lume. Isi sfarseau acolo zilele si se invesniceau in Dumnezeu.


La Sihastria au fost calugari sfinti. Osemintele lor strajuiesc poienile dimprejur, iar rugaciunile lor, in Ceruri, ocrotesc obstea de azi si soborul monahilor dreptmaritori, de pretutindeni.

Sihastria Neamtului a cunoscut, in istoria ei, impliniri, dar a cunoscut si tristeti.

 

Franturi din istoria recenta a Sihastriei Neamtului

 

La inceputul veacului XX, Sihastria Neamtului a ramas aproape pustie. Un singur calugar mai vietuia inlauntrul zidurilor ei. A urmat, apoi, o revigorare a monahismului, cu vietuitori pilduitori: Ioanichie Moroi, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioil Gheorghiu si atatia altii. A fost perioada de inflorire. Poate cea mai inalta traire si organizare din istoria schitului, devenit manastire, a fost atinsa in timpul staretiei Arhimandritului Cleopa Ilie.


In vremea egumenului Ionichie Moroi si a parintelui Cleopa, manastirea a trecut prin flacari. Doua corpuri de chilii au fost mistuite, la fel si paraclisul de iarna, iar biserica centrala a fost si ea afectata. In vremuri grele, Staretul Cleopa s-a adresat unor oameni pe care-i simtea aproape, credinciosilor din Radaseni, un sat din vecinatatea Falticenilor, rugandu-i sa-i ajute la refacerea chiliilor arse.


In anii tulburi din preajma celui de-al II-lea Razboi Mondial, oamenii din tinutul Sucevei, ca si din alte parti de altfel, au trebuit sa plece in refugiu. Mai multe familii din Radaseni si-au ales ca adapost valea paraului Secu, din apropierea Manastirii Sihastria, pe atunci Schitul Sihastria. Barbatii, printre care erau si unii mesteri lemnari, au ridicat corpurile de chilii care fusesera mistuite de flacari in incendiul de la inceputul anilor a40. Chiliile au rezistat pana prin anii a90, cand, in locul unui corp de chilii, a fost inaltat cel nou, cu trapeza, bucatarie, cancelarie si chilii pentru monahi. Corpul celalalt, cu Paraclisul „Sf. Ioachim si Ana“, inca se pastreaza.


Femeile, la randul lor, ajutau dupa pricepere. Gateau, faceau curatenie, spalau covoarele. Unii dintre calugarii batrani isi mai amintesc de anii aceia de refacere a manastirii. In Paraclisul „Sf. Ioachim si Ana“ se pastreaza un pomelnic cu numele familiilor care au ajutat la ridicarea acestui sfant lacas, folosit mai ales la slujbele din timpul iernii: Constantin si Catinca Buhlea, Vasile si Ileana Sofica, Ion si Ileana Grumazescu, Costache si Maria Sofica, Ion si Casandra Profiroiu, Costache Manolache si sotia, Ion Manolache si sotia, Petru si Elena Vasiliu, Vasile si Elena Constantin, Grigore si Casandra Soldanescu, Vasile si Catinca Constantin, Nicolae si Maria Constantin, Petru si Catinca Perju, Gheorghe Rusaloia si sotia, Gheorghe si Marita Andron.

 

„Protcenco a pictat o icoana cu Maica Domnului care plange“

 

Dupa ispravirea lucrarilor, paraclisul trebuia pictat. Ca si la zidirea lui, s-a intamplat o minune. Cautand un pictor bun, Arhimandritul Cleopa l-a gasit la Afumati, langa Bucuresti, pe pribeagul Ioan Protcenco. Iata ce marturiseste parintele Cleopa: „L-am adus din Bucuresti pe Protcenco. Era la Afumati. El a fugit din Basarabia, de rusi. Saracul! Era acolo cu sotia lui de a doua. O fost pictor mare in Basarabia. Sotia lui era din Rusia. Si el era tot de dincolo de Nistru. I-am adus aici. Au murit amandoi, saracii! A pictat paraclisul, icoanele. Am izbutit sa obtin aprobare pentru venirea lor aici. Am intervenit la Minister. Aveam un foarte bun prieten acolo, pe Teofil Pandele, care era director. I-am scos autorizatie si apoi a pictat, saracul! Aici, le-am dat chilii. Pictor de mare valoare - Ioan Protcenco. Sotia lui, a doua, Pelaghia, s-a facut calugarita, saraca! A murit tot aici. Protcenco a pictat o icoana cu Maica Domnului care plange. Ea se ducea la icoana aceea, o icoana mare in biserica, si plangea si plangea dupa dansul.“. (Arhim. Cleopa Ilie, marturisire facuta in filmul de televiziune „Fericita nefericire a unui pribeag“, realizat de scriitorul Grigore Ilisei).

 

Cine a fost Ioan Irineu Protcenco

 

Putine informatii au ajuns pana la noi. Parintii din Sihastria, care l-au cunoscut,

s-au dus, aproape toti, catre Domnul. Parintele Paisie Olaru, cunoscutul si iubitul duhovnic, a scris o pagina despre el si l-a pomenit in rugaciunile sale pana-n ultima zi a vietii. Ioan Irineu Protcenco a vorbit foarte putin. Doar cateva cuvinte pe zi. Traia intr-o lume a lui, in care, mai ales in ultimii ani ai vietii, isi facusera loc numai Dumnezeu si Sfintii Lui.


Ioan Protcenco s-a nascut in ziua de 8 mai 1888, la Nova - Pavlenko - Harkov din Ucraina, intr-o familie de nobili (parintii se numeau Samson si Evdochia), primind la Botez numele Ivan (Ioan). De mic copil a fost atras de pictura (avea mare talent pentru portrete). Dorea sa picteze si icoane, dar nu reusea intru totul chipurile lor. Intalnirea cu o calugarita sporita duhovniceste avea sa-i dezlege neimplinirea: „Daca vrei sa pictezi icoane frumoase, sa te spovedesti mai des, sa postesti, sa te rogi mai mult si vei picta icoane a caror frumusete nu este din lumea aceasta“. Acest indemn l-a urmat in toata viata sa. Asa vom intelege de ce nu manca niciodata pana la orele 15-16 ale zilei. Picta cu rugaciune si cu post negru. In acest rastimp nu vorbea cu nimeni si nu accepta sa se vorbeasca nici sub schele, in biserica. Parintele Paisie isi aminteste ca a urcat odata pe schele, langa el, sa-l vada pictand. Protcenco i-a spus: „Daca ai venit, eu nu mai pot picta!“ Si era gata sa coboare. Alta data, parintele n-a mai indraznit sa-i „tulbure“ lucrarea (Ieroschimonah Paisie Olaru, Da-le, Doamne, un coltisor de Rai, Chipuri de monahi pe care i-am cunoscut, Editura Trinitas, 2005).

 

Transfug, fara acte, se ascundea si picta icoane

 

A urmat o inalta Scoala de arte din Kiev si se spune ca era in vremea aceea unul din marii pictori ai Ucrainei. S-a casatorit, a avut trei copii si a facut parte din armata tarista (alba), in timpul Primului Razboi Mondial. A avut multe incercari. Viata i-a fost grea. Si-a pierdut in razboi un ochi si, ca atare, a pictat toata viata doar cu un singur ochi. Copiii i-au murit de tifos, iar sotia l-a parasit. Fiind de origine nobila, a trebuit sa fuga de comunisti. S-a refugiat la Chisinau, in Moldova. Fara avere si fara familie, se intretinea pictand icoane si realizand, dupa marturisirea arhim. Bartolomeu Florea, superbe portrete ale oamenilor importanti ai vremii. S-a recasatorit cu o ucraineanca, Scobiciov Pelaghia (nascuta la 1 octombrie 1891, din parintii Petru si Evdochia). Cand rusii au invadat Basarabia, in 1940, a fugit peste Prut, in Romania. Transfug, fara acte, se ascundea si picta icoane. A fost ajutat de un calugar de la Schitul Darvari din Bucuresti, Nicanor Bica, caruia ii picta icoane, locuind in capitala si apoi in casa unui crestin din localitatea Afumati. Una din icoane a ajuns in mana egumenului Cleopa de la Sihastria Neamtului. Incantat peste masura, cuviosia sa si-a luat bastonul si cojocul si a facut cale lunga sa-l gaseasca. Tot cu ajutorul monahului de la Darvari, l-a gasit, in toiul unei nopti, intr-o casa darapanata din apropierea Bucurestilor. I-a facut acte, i-a spus planurile ce le avea si l-a luat la Sihastria, impreuna cu sotia lui (actele au fost facute cu ajutorul arhimandritului Teofil Pandele, prietenul parintelui Cleopa, care lucra atunci in Ministerul Cultelor).


Au adus cu ei icoanele Catapetesmei, care erau deja pictate (se pare, cu destinatia Muntele Athos), si celebra icoana Axionita, care se afla acum in Paraclis. Ajuns la Sihastria, zugravul Protcenco a avut cea mai tihnita perioada din zbuciumata-i viata. A trait aici „sub iluminarea sfinteniei si sublimului creatiei. Ceasurile lui de zugraviceala erau ale contopirii cu sacralitatea istoriilor de demult, recreate prin patosul trairii depline“.

 

„In timp ce el lucra, sotia lui, Pelaghia, se ruga“

 

Arhimandritul Ioanichie Balan, ucenic - in anii aceia - la Sihastria, isi aminteste: „Eu ii cumparam vopsele si ii preparam uleiul. Ii dadeam la mana materialele. Aveam 20 de ani si il ajutam, el fiind pe schela. Interesant, in timp ce el lucra, sotia lui, Pelaghia, se ruga. Citea o psaltire pe zi, iar el statea pe schela. Nu manca nimic de dimineata pana pe la trei dupa-amiaza: «Parinte, daca mananc, eu nu mai pot sa pictez in ziua aceea. Deci, eu trebuie sa postesc ca sa pot lucra». Numai cu post a pictat. Ea se ruga la chilie si el era pe schela. Daca intra cineva in biserica, nu mai putea picta. Se oprea, chiar de nu stia cine este. Am inteles, pe urma, ca avea rugaciunea inimii. Rugaciunea de taina, ce lucreaza in interior, in inima, mistic, ca sa zic, si in aceasta atmosfera de ruga si de insingurare, dar, in acelasi timp, de unire cu Hristos, el picta“. (Arhim. Ioanichie Balan, Marturisire in filmul de televiziune „Fericita nefericire a unui pribeag“, realizat de scriitorul Grigore Ilisei).

 

O icoana „de proba“

 

La putin timp dupa ce a ajuns la Sihastria, i s-a cerut sa picteze o icoana, „de proba“. S-a rugat mult la Maica Domnului si a pictat o icoana straina parca de penelul unui muritor: Tanguirea Maicii Domnului. Parintele Paisie, dar si altii, aminteau ca Maica Domnului i s-a aratat si i-a multumit pentru felul in care a pictat-o. Bolnav de plamani, avand un singur ochi, cu sufletul ravasit de furtunile abatute asupra sa, pictorul Protcenco si-a gasit drept prieteni pe sfinti. El traia numai pentru ei, le citea viata de mai multe ori, se ruga si abia dupa aceea trecea la lucru. Era foarte linistit si tacut. Nu vorbea cu nimeni. In cimitirul manastirii avea banca lui, „banca pictorului“, cum o numeau calugarii. Toti ii respectau dorinta de a petrece in liniste. Se spune ca se ridica si pleca ori de cate ori cineva se apropia de el.


El a fost un neintrecut iconar. Icoanele lui se mai intalnesc la Catedrala Patriarhala, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Schitul Darvari, Schitul Icoana Noua, Manastirea Crasna, bisericile din Grinties, Pipirig, Radaseni si, desigur, la Sihastria. Dintre icoanele pictate pentru catedrale, biserici si paraclise, ca si pentru casele particulare, unele erau impodobite cu foita de aur, cu gravuri si chenare in email, tehnica denumita „cicanca“. A pictat portrete si cateva biserici (Paraclisul „Sf. Ioachim si Ana“ de la Sihastria, Biserica Manastirii Soroceni, ca lucrare de licenta, evidentiata cu mentiunea „magna cum laude“, Biserica Ciuflea din Chisinau, Catedrala din Chilia Noua, Paraclisul Seminarului din Ismail, un paraclis la Manastirea Chitcani s.a.).

 

Culori din petale de flori, plante si rugina

 

N-a avut nici un ucenic. A luat cu el, dincolo de lumea aceasta, taina culorilor. Prepara culorile din petale de flori si din unele plante sau chiar din rugina. Frecata pe piatra si pusa in ulei de in, culoarea era folosita mai ales pentru umbre.

Sederea lui la Sihastria a fost de sase ani (1947 - 1953). A fost un mare dar pentru el, dar si pentru Manastirea Sihastria.


In luna august 1953, boala i s-a agravat (o boala severa de plamani si inima). Fiind in varsta de 65 de ani, a cerut sa fie calugarit. Calugaria lui si tunderea „in schima cea mare“ s-a facut chiar langa icoana unde Prea Curata i se aratase si-l inspirase in dumnezeiasca splendoare a culorilor ce i-au zugravit chipul… Ocrotit de ingeri si de rugaciunile Celei pline de Dar, a trecut pragul acestei lumi a treia zi dupa calugarie, inca purtand ingereasca ocrotire a mantiei. Era 23 august 1953. Calugarii manastirii i-au cantat prohodul si l-au asezat, pana in ziua invierii, in poiana linistii, alaturi de sfintii monahi nevoitori.

 

Sfarsitul unei povesti adevarate

 

Din acelasi film de televiziune, inchinat pictorului, mai aflam: „Dupa cateva zile de la moartea lui, vine o femeie straina. N-o stia nimeni. Si intreaba: aici e Manastirea Sihastria? Da, i se raspunde. Zice, mai departe: Aici a trait un pictor Protcenco? Da, i se spune. Asa-i c-a murit. Unde-i ingropat? In cimitir. Unde-i cimitirul? Uite, pe dealul acela. Nimeni nu i-a dat importanta. O femeie batrana si straina. S-a dus la cimitir si a inceput sa planga. Era femeia lui dintai. Plangea ca un copil: „Eu te-am inselat, eu te-am lasat, eu sunt o criminala.“ Vorbea singura cu acea cruce de la capataiul lui. A plecat apoi in drumul ei. Se pare ca a murit la Vatra Dornei, inainte de 1990. Batrana Pelaghia a murit la Sihastria“, aflam de la arhim. Ioanichie Balan.


A doua sotie a pictorului, cea care-i fusese credincioasa toata viata si il urmase in multele incercari ale vietii, a ramas ca sora la Manastirea Sihastria (aceasta fusese si una dintre conditiile puse de pictor, cand acceptase sa-l insoteasca la Sihastria). Ea si-a continuat, printre lacrimile pribegiei, viata. Marturisea uneori: „Nu stiti ce inseamna sa traiesti printre straini, in tara straina“. A avut si ea multe umilinte, cei mai multi n-au inteles-o, unii radeau de ea, altii o ocarau. In primavara anului 1980, simtindu-se din ce in ce mai rau, a cerut si ea sa fie calugarita. A primit ingerescul chip cu numele de Pelaghia. La trei zile dupa calugarie, a trimis dupa parintele Cleopa, rugandu-l sa vina, ca nu mai are mult de trait. Dupa ce a vazut-o si i-a ascultat ultima marturisire, parintele Cleopa a venit in biserica, la Sfanta Liturghie. La sfarsitul Vohodului mare, din pragul bisericii, Cuviosia Sa a strigat: „Pomeniti-o si pe maica Pelaghia, ca s-a dus la Rai“.


Era luni, in ziua Sfintei Treimi, la trei zile dupa calugaria ei. Istoria se repetase identic. Pelaghia a fost primita si ea in cimitirul manastirii. A fost aceasta o poveste de roman, cu personaje adevarate care au luptat mereu impotriva valurilor si a furtunilor vietii. ?

 

de arhim. Timotei AIOANEI

.

09 Martie 2006

Vizualizari: 4208

Voteaza:

Iconarul care a pictat simbolul Sihastriei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE