Bizantul si Europa occidentala
In schimb, ruptura dintre Bizant si Europa occidentala se adancea tot mai mult. Papii au incetat sa se socoteasca supusi ai imparatilor de la Constantinopol, a caror politica iconoclasta o condamnau si a caror neputinta de a-i apara impotriva inaintarii longobarzilor o constatau pe pielea lor. Incepand cu Stefan al II-lea (752-757), ei au dobandit alianta sefilor franci, care le recunoscura putera temporara asupra fostului ducat al Romei, incoronarea lui Carol cel Mare ca imparat de catre papa Leon al III-lea in ziua de 25 decembrie a anului 800 a desavarsit ruptura politica. Bizantinii socotira acest eveniment ca pe o adevarata uzurpare a titlului de imparat, pe care il considerau rezervat suveranului care domnea la Constantinopol, in ochii lor singurul mostenitor al imparatilor romani.
In plus, inaintarea longobarzilor redusese posesiunile lor din Italia: exarhatul Ravennei, cu capitala sa, cazuse in cursul anului 751.
Dar, desi isi afirma independenta politica, Imperiul lui Carol cel Mare nu inceta sa priveasca inspre Bizant. Imparatul si episcopii din Occident urmareau cu interes desfasurarea luptei iconoclaste. Cartile caroline din 790, conciliul de la Frankfurt din 794 si acela de la Paris din 825 luara pozitie in aceasta dezbatere si definira o atitudine independenta condamnand atat distrugerea imaginilor, cat si venerarea lor. Asupra acestui din urma punct, francii se aratau chiar mai intransigenti decat papii si decat italienii. Teologii lor respingeau temele hagiografice, oricand susceptibile sa duca la perversiunile iconolatriei si politeismului. Ei recomandau in schimb subiecte cu o valoare pedagogica: scenele din viata lui Hristos, viziunile teofanice si imaginile care, prin simboluri si alegorii, demonstrau marile adevaruri crestine.
C. Delvoye
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.