Importanta reala a persecutiilor
In cursul secolului al IV-lea, cand arta crestina se transforma intr-o arta imperiala, ea avea in urma o buna suta de ani de existenta. Intr-adevar, nu trebuie sa credem ca crestinii au fost persecutati de imperiul pagan in chip sistematic si continuu si ca vreme de peste trei veacuri au trait in groaza, fiind nevoiti sa caute refugiu in catacombe pentru a celebra acolo, in taina, ceremoniile cultului lor. Dupa insesi marturiile lui Lactantiu si Eusebiu, persecutiile, inspirate din ratiuni de ordin politic, mai mult decat religios, nu au fost, pana la Diocletian, nici constante, nici generale. In timpul lui Marc-Aureliu, masurile aspre, luate cel mai adesea sub presiunea opiniei publice locale, se limitara la cateva orase: Pergam, Smirna, Lyon (Lugdunum). Dar la Roma o nisa-edicula comemorativa a putut sa fie construita pe locul presupus a fi mormantul Sfantului Petru.
In secolul al III-lea libertatea cultului nu a fost suspendata decat vreme de sase luni sub Maximin (in 225), douasprezece luni sub Decius (in 250) si patruzeci si doua de luni sub Valerian (intre 257 si 260). Inca din anul 260, fiul lui Valerian, Gallienus, a emis un edict de toleranta care dadea comunitatilor crestine dreptul de proprietate asupra bisericilor si cimitirelor lor. Elitele intelectuale si chiar cercurile de la curte fusesera castigate la crestinism. Imparatul Alexandru-Sever (222-235), practicand la fel ca multi dintre contemporanii sai sincretismul credintelor, cinstea laolalta in larariul sau particular pe " sfantul pagan Apollonius din Tyana, pe Orfeu, pe Avraam si pe Iisus. Sotia lui Diocletian, Prisca, si fiica sa, Valeria, se pare ca au fost crestine.
Dupa marturia lui Eusebiu, imparatii nu se temeau sa incredinteze carmuirea provinciilor unor crestini, pe care ii scuteau de obligatia de a aduce sacrificii. " Cum se pot descrie, spune tot Eusebiu, aceste multimi imense, adunate pentru cultul divin, puhoaiele de credinciosi care se revarsau in fiecare oras si impunatoarea imbulzeala a oamenilor care napadeau casele de rugaciuni?" (Istoria ecleziastica, VIII; I, 5). Prima arta crestina a putut deci sa se dezvolte liber dar nu si independent de arta antica, a carei manifestare este in egala masura cu arta pagana. Marturiile cele mai insemnate pe care ni le-a lasat apar la sfarsitul secolului al II-lea sau la inceputul secolului al III-lea. Ele tin de o arta cu caracter privat, adesea chiar cu aspect popular, fara acea solemnitate care marca manifestarile artei oficiale.
C. Delvoye
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.