Prin Taina Învierii, omul trece dincolo de condiția umilă de ființă supusă biologicului, fiind chemat la viaţa veșnică, ca o depășire a existenței trecătoare.
De aceea, Învierea Domnului este un eveniment care ne eliberează din robia morții și deschide istoria către un alt rost, ce depășește cauzalitatea acestei lumi coruptibile și trecătoare, dându-i un sens nou și absolut: veșnicia.
Învierea Mântuitorului are o dimensiune cosmică, pentru că lumina ei pătrunde întreaga creație, pe care o trece de la moarte la viață, unind cerul și pământul și restabilind totodată legătura omului cu Dumnezeu.
Mai mult, omul condamnat la neputință și moarte este restaurat ființial, calea spre veșnicie fiindu-i astfel redeschisă.
Învierea Domnului înseamnă „spiritualizarea” vieții și nu o simplă revenirea la viața biologică. Prin lucrarea harului dumnezeiesc în lume, trupul omului nu mai este „opac”, ci este pătruns de spirit, este înduhovnicit, ceea ce anticipează starea trupurilor la învierea de obşte.
Ieșirea noastră din robia păcatului și trecerea la o „viață pnevmatizată” s-a făcut prin nașterea și învierea firii omenești asumată de persoana lui Iisus Hristos.
Acesta este și sensul cuvântului „Paști”, tradus și înțeles ca „trecere” de la neființă la existență prin actul creației, de la robia iudeilor, în Egipt, la libertate în Țara Făgăduinței, culminând cu trecerea desăvârșită a creației de la moarte la viață și a noastră de pe pământ la cer, prin care se împlinește scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea: viața veșnică.
Dacă Mântuitorul nu ar fi înviat, atunci totul se sfârșea în mormânt. De aceea, țelul vieții noastre este depășirea morții prin înviere.
În acest sens, Întruparea și Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt lucrări fundamentale pentru viaţa oricărui creștin, pentru că ele reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care moartea a fost desființată. Astfel se împlinește planul lui Dumnezeu, care a creat omul pentru veșnicie.
Prin învierea Sa din morți, Mântuitorul ne descoperă sensul adevărat al existenței noastre și devine El însuși temelia învierii și vieții veșnice a fiecăruia dintre noi, în măsura în care participăm la viața Lui prin rugăciune, dar mai ales prin Taina Sfintei Împărtășanii, așa cum ne-a făgăduit: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 54).
De aceea se poate spune că pe Hristos cel Înviat Îl întâlnim în Sfânta Euharistie și această întâlnire lucrează trecerea noastră la viața cea nouă.
„Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi la transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni; pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 85).
Învierea Domnului nu este un mit sau un simplu ritual liturgic, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, văzută și mărturisită de mulţi martori.
Ea a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, a proorocilor şi a drepţilor din Vechiul Testament, iar în timpul activităţii Sale pe pământ, însuși Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa: „Și a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Mc. 8, 31).
Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică era credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, întrucât fără Învierea Lui, păcatul și moartea nu puteau fi biruite. Această depășire a morții se împlinește prin Jertfa lui Hristos, ca act de dăruire totală sau formă supremă de manifestare a iubirii dumnezeiești în lume.
„Este clar că învierea Domnului a fost unirea trupului, devenit nestricăcios, şi a sufletului – căci trupul şi sufletul au fost despărţite în moartea Domnului – căci a zis: <<Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi zidi>> (In. 2, 19). Prin urmare vom învia. Sufletele se vor uni cu trupurile, iar acestea vor fi nestricăcioase, pentru că vor dezbrăca stricăciunea” (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”, Edit. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 204-205).
Prin participare la viața lui Hristos, noi înviem în fiecare clipă împreună cu El. Este o transcendere a timpului fizic, prin care suntem supuși relativității și efemerului. Învierea ne trece de la moarte la viața veșnică și descoperă omului sensul eshatologic al existenței noastre, ca un „dincolo de moarte”, care ne eliberează de dimensiunea spațio-temporală.
Este o „trecere” care ne ridică de pe pământ la cer, devenit acum accesibil prin Jertfa și Învierea Domnului: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” („Penticostar. Utrenia Învierii - Canonul Învierii”).
Învierea demonstrează „nu numai divinitatea Mântuitorului, faptul că ne-a mântuit obiectiv și ne poate mântui subiectiv, ci și faptul că ne va învia, cu siguranță, pe toți. Iisus Hristos n-a obținut o înviere exterioară din partea cuiva, ci S-a înviat pe Sine însuși, din morți; ca Dumnezeu, S-a înviat pe Sine ca om. Între perfecționarea firii umane și învierea acesteia din morți este o legătură esențială, fundamentală” (Pr. prof. dr. George Remete, „Dogmatica Ortodoxă”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 249).
Prin Învierea Domnului şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume, urmările căderii în păcat sunt depăşite, deschizând calea participării omului la viața divină, în măsura în care el își însuşește, în mod personal, roadele Învierii.
Din roadele Învierii Mântuitorului nostru ne împărtășim neîncetat și ele își fac simțită prezența peste timp, atât în istorie cât și în viața personală. Învierea nu L-a îndepărtat pe Hristos de oameni. Chiar și „șezând de-a dreapta Tatălui”, El continuă lucrarea de îndumnezeire a lumii.
Învierea Domnului este „un eveniment total deosebit, chiar opus istoriei, care cunoaște numai devenirea și moartea ca un ciclu natural inexorabil, […] este trăznetul veșniciei care a tăiat istoria, un eveniment, o realitate și o putere absolută care nu are nimic comun cu istoria și o contrazice. Pe de altă parte însă, dacă n-ar avea nicio legătură, nicio atingere cu istoria, cu tot caracterul ei divin și absolut, Învierea lui Hristos ar rămâne ceva străin omului și, de fapt, total ineficientă, fără rost și fără sens. Tot sensul și toată eficiența Învierii constă în forța vindecătoare, absolută și suverană cu care intervine asupra istoriei și asupra oamenilor. […] Învierea rămâne un eveniment absolut supra-istoric, care a pătruns însă și a marcat profund și definitiv istoria, dându-i sens și final; rămâne așadar supra-istorică și istorică în același timp” (Pr. prof. dr. George Remete, „Dogmatica Ortodoxă”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 252-253).
Învierea lui Hristos este și rămâne o taină de care trebuie să ne apropiem prin credință, deoarece ea nu poate fi înțeleasă în mod rațional. Doar o minte luminată de har poate să accepte taina Învierii Domnului și taina învierii noastre, ca existență după moarte.
Învierea este sărbătoarea celei mai mari bucurii, a unei bucurii care ne va însoți pe tot parcursul vieții pe măsura credinței noastre în Hristos cel Înviat.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.