Nu mai arhivez evenimente în raftul memoriei. Pământul s-a oprit, întrucât cineva îi schimbase treptat destinația, nu mai era arca lui Noe, era un iaht de lux, călătorind inconștient prin spațiu spre o ghenă cosmică. Covid pentru medici e un virus, pentru un lingvist este co-vid, adică vidarea comunității, vidarea comuniunii. Vidarea dialogului real dintre oameni, a pătruns între noi golul, dar nu un gol temporar, ci unul imens, absolut. Co-vid a scos din unii îngerescul, din alții demonicul, am văzut oameni cu umbră de animal.
Mai sunt 13 zile până la Înviere, vom sta acasă. Cuminți, așa cum ne-am dorit când luam în râs urarea unor naivi care trimiteau ,,Fie ca lumina…fie ca Învierea”, se făcuseră grupuri de luat în râs înfierea Luminii, rugau politicos să nu mai primească urări de Paști, afișau subtil imagini cu o vacă rumegând pe pajiște ,,Paște fericit!” Asta vom face și noi anul ăsta, vom rumega încet din pasca nesfințită, din vinul nesfințit, vom avea timp să ne săturăm de grătar, sarmale, în fond, erau mai importante decât Învierea. O pădure de absenți eram. Simplul fapt că scriem câte un timid …,,Deschideți bisericile!" în timp ce alții spun…,,ia uite-l, frate, vine cu covidul!"Nici lingura de Împărtășanie nu mai e curată, Sfintele Taine ne îmbolnăvesc, stăm acasă. Vom privi de la televizor, ronțăind fericiți cozonac, mimând participarea Chemării la mântuire. Privitul slujbei la televizor e o mângâiere pentru cel invalid, pentru cel țintuit la pat, dar cel care are picioare de căprioară să alerge spre Domnul va privi prin camera de luat vederi Potirul, dar acesta va fi departe de gura sa. E ca și cum ai privi apă pe ecran atunci când ți-e sete, într-o cameră doar cu un monitor, si vezi dintr-odată paharul cu apa, strigi ,,Apă!'''' te apropii sa bei si iti lipesti cu disperarea insetatului gura de ecran, mintindu-te că îți potolești setea, sau, e ca și cum pe un perete ai privi o reclamă la apă ca la o imagine din altă viață.
Așa cum sunt înghesuite animalele în platformă, stăm fiecare în găoacea lui ca niște pui gata să se nască. De câteva zile, viața noastră se reduce la câteva automatisme…ne trezim, mâncăm, mergem la baie, dormim. Doar axa orizontală a curgerii temporale. Somatic. O zi, două, trei. A patra deja miroase a putred în preajma cărnii, miroase a cușcă, eul din noi are un iz muribundic. Hristos se pregătește să urce pe cruce, iar noi, din bucățica noastră de fagure domestic L-am ignorat și Îl ignorăm. Rostul încercărilor e de a revela gândurile omului, tot ce a stat ascuns în cămara inimii lui. Pentru unii, casa acum e o epavă, pentru alții ospiciu, pentru alții azil. Tinerii au realizat că mall-urile oricât de centrale ar fi și în inima orașului, nu pot înlocui biblioteca. Mamele și-au oprit privirea asupra copiilor lor și nu mai aleargă după perechea aceea de pantofi din piele de antilopă, fără de care nu puteau merge la petrecerea de iepurași. Dumnezeu ne-a redus la o listă de esențe. El nu e nici acum pe lista noastră de priorități.
Adevărul este că nu meritam Învierea. Părinții ajunseseră să urle la profesori, cu demența ignorantului pentru ca odrasla lor să nu treacă prin corvoada modelării să devină om. Călătoream printre nonsensuri, nemaiavând timp să fim oameni, să cugetăm, să fim puși în incomoda situație să gândim. Neantul a fost mereu o perspectivă mai apropiată decât raiul. Raiul e incomod, imposibil de atins, necesită efort. Necesită circumvoluțiunea să lupte împotriva morilor de vânt. Raiul e lupta cu lenea de a dospi, lăsând altora grija sufletului nostru etern. Ne trăim voia: efemerul. Gustul oricărei mâncări acum e sec. Mâncăm până și delicatesa cu lacrimi, nimic nu are gust, ăsta e marele adevăr. Nimic. Totul e din două cu teamă, cu țărâna incertitudinii. Mulți mor și sunt duși direct la groapă, fără plâns, fără preot, fără alai. Nunțile sunt aproape mortuare, nici ele nu mai au alai.
Mi-e dor de liturghie. Să am șansa de a pune piciorul pe dala de piatră din pronaos. Nasul nostru era un turn babel. Ajunsesem cu nasul în rai și mai că-I spuneam să-și mute locația pe Pluto, tămâia deranja, sunetul de clopot râcâia auzul, obișnuit cu chemarea de moarte. Eram spurcați și credeam că e cool asta. Ne trebuia o exorcizare de la distanță. Incornora virus domnește prin aer, producând isterii, am ajuns să fim fericiți că vom privi de la televizor cum e raiul. Liturghia ni se va arăta așa cum și este: desprinsă de pe pământ, înfricoșătoare pentru demoni, nebunie și râs pentru cei ce nu cred, urâciune pentru cei ce hulesc. Dar undeva în Georgia, celor prezenți la Liturghie, la 1 m le sunt marcate locurile cu o floare. Văzută din cosmos, e o vedere din rai.
Hristos plânge, dar nimeni nu-L bagă în seamă. Duhul sfânt S-a întors plin de răni către Tatăl. Mângâietorul acestei lumi nu se dezminte. Mângâietorul de care Iisus a spus că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, duhul nevăzut al binelui luptă cu duhul nevăzut scăpat dintr-un laborator, dintr-o antecameră a morții. Ar fi simplu dacă l-ar stinge într-o clipă, nu e niciun virus mai puternic, niciodată nu a fost, nu este și nici nu va fi, numai că omul priponit de propria-i casă ca un animal în jug, ca o pasăre captivă, omul, care și-a făcut din propriile-i oase colivie, nu înțelege cât de mare e această sărbătoare numită Înviere. Pentru această sărbătoare nu există cu adevărat niciun cuvânt care să o cuprindă, cum nici Dumnezeu nu poate fi captat în izvorul unui singur cuvânt. În valuri, unii se îneacă, alții îi trag în adâncuri pe alții, alții urlă, spumegă, distrug, alții plâng, alții liniștindu-se, liniștesc pe alții arătând o scândură plutind pe apă…orice lemn care salvează o viață e un braț al Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. Lemnul acela e singurul care altoiește mărul sălbatic din mintea noastră. Mereu într-o clipă omenirea s-a întors în epoca pietrei, în peșteră. Diferența dintre epoca de piatră și azi e că peștera noastră e electrificată. Întunericul e același. O ladă cu mii de cutii cu șobolani care se sfâșie unii pe alții a ajuns lumea. Mai sunt 13 zile până la Înviere. Postul cauterizează rănile spiritului. Părerea de rău pentru toate clipele când oamenii spuneau…,,Dumnezeu iubește lemnul, lemnul și spațiile mici". S-a adeverit! Lemnul pleacă sub ochii noștri într-o direcție de parcă Apusul ar construi mii de arce noetice, mii de axis mundi, să lege din nou pământul de cer.
Suntem fiecare după cum alegem…pe o arcă a lui Noe sau pe un vas de lux de croazieră, căruia i s-a semnalat o defecțiune la bord. S-au defectat și stațiile de transmisie și nu aude nimeni semnalul SOS. Vasul acela plutitor, acel sicriu, plin cu vieți, e în așteptare. Pâlpâie intermitent o lumină de avarie pentru turma ce a rămas fără păstor din voia ei. Ea i-a alungat pe preoți când veneau cu Ajunul, dădeau drumul la câini când veneau la poartă să vestească pe Hristos, nu funcționa interfonul când sunau la intrarea în bloc, era un circ mediatizat maxim cu oameni ieșind în costumul lui Adam, urlând isteric să fie lăsați în pace. A fost un referendum pentru familie torpilat mediatic. Acum presa e în silenzio stampa. Se vorbește despre oameni doar în cifre. Dar chiar și omul simplu a înțeles că el nu poate fi doar un cod de bare. Citisem la referendum mesajul unui tânăr către mama lui, pensionară:,,Dacă te duci la vot, nu-ți mai trimit bani de luna asta și nu vin acasă de Crăciun, și nici la Paște!" Dumnezeu e un ins decent, vor spune ateii, a fost parolist. S-a ținut de cuvânt. Nu contează că, între timp, mama a murit și au dus-o niște străini la groapă, fără preot, fără slujbă, ca în vremea holerei. Cu niște oameni himerici, ajunși doar o umbră, să nu fie atinși, să nu ia co-vid. Până să ne uităm spre cei de deasupra noastră de ce nu ne lasă la înviere, Dumnezeu ne-a dăruit timp și un chestionar intern dacă într-adevăr știm ce cerem.
Mi-e dor de liturghie. Bețivul când nu bea, intră în sevraj, fumătorul fără tutun tremură. Îl vor înțelege toți și îl vor compătimi. Creștinul nu are voie să se ducă să își ia cofa cu lumină, să își adune vreascurile care ard peste sufletul său a răsărit. Sufletul nu se vede, nu are necesități imediate. Unii l-au contestat, l-au luat în râs. Însuflețitorul sufletului le-a ascultat vrerea. Vrem spitale, nu catedrale a devenit din lozincă o realitate palpabilă, un adevăr. În noi nu există căință, suntem mai mult câini decât căință!
,,Nenăscuții câini pe nenăscuții oameni îi latră”, spunea Nichita Stănescu cândva.
Noi nu ne-am născut cu adevărat decât în durere, se aud de dincolo de zidurile închise cu lacăt, sfinții. În Învierea asta nu va conta iepurașul, oricum era o mare bătaie de joc să asociezi această imagine a unui animal impudic cu momentul în care în cripta sufletelor noastre a irumpt flacăra conștiinței. Conștinței că sunt om, și om fiind, va trebui să port printre alții regeasca hlamidă a acestui statut. Și că flacăra aceea va fi vie, nu cărbune mocnind, flacără, dacă mă voi duce spre fântâna din care lumina izvorăște nesecat. Oricâtă apă mi-ar oferi lumea, înlăuntru ar fi deșert. Întuneric, huruitul unei planete care nu mă mai vrea pentru că nu o stăpânesc, îi sunt oaspete, și nu pot să-L dau afară pe stăpânul acestui palat pământesc, ci tot ce am sunt daruri, șiraguri de daruri pentru care am fost nerecunoscător. Am gustat frica, dar Învierea a învins-o. Am gustat bunătățile acestui pământ, dar Învierea mi-a arătat o țesătură ce nu poate fi comparată cu nimic din ce îmi oferă pământul. Duminica asta am stat în casă cu trupul, dar sufletul meu a trecut de poartă, a bătut la ușa fiecărei biserici care era închisă pe dinafară și vie pe dinăuntru, în care se slujea printre îngeri, și cerurile erau deschise, dar sufletul meu ședea la poartă abătut și auzea cântările vii de dincolo de ziduri. Sufletul meu era cerșetor și desculț, ședea cu capul plecat și îmi doream ca Iisus să coboare din icoana în care El stă la ușa sufletului și spune: ,,Iată, Eu stau la ușă și bat, cine-Mi va deschide, voi intra și voi cina împreună cu el.
Aștept Învierea, aștept ca Dumnezeu să deschidă porțile ferecate. Nu merit, Doamne, recunosc, Învierea nu e un spectacol, nu e un moment de pantomimă. Dacă vom învăța să privim Învierea de la televizor, vom învăța să simțim adierea mării din fața unor ecrane și vom spune că înotăm într-însa din fața acelui imens moitor unde se aude foșnind o mare nespus de albastră și vom explica alor noștri copii cum să se joace în nisip după scoici virtuale și castele de nisip din iluzii sau vis. Și viața noastră va semăna puțin cu o secvență din ,,Zbor deasupra unui cuib de cuci". Sau, dă-ne o șansă, Doamne, să nu ne descrie alții învierea, comentând-o ca pe un stadion, nu e meci. E întoarcerea la izvoare. La unicul Izvor adevărat și sublim.
Katya Kelaro
catalina chelaru
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.