Biserica „Sf. Ap. Andrei” din municipiul Oradea, judeţul Bihor – oază duhovnicească de dăinuire, propovăduire şi slujire autentică, rodnică şi binecuvântată...
Biserica despre care voi vorbi puţin, în cele ce urmează, este un locaş de închinare, meditaţie şi rugăciune, foarte drag sufletului meu!... De ce? Din foarte multe motive, cum ar fi: frumuseţea sfintelor slujbe şi a cântărilor bisericeşti – promovate şi susţinute de către o strană impecabilă; bogăţia faptelor şi acţiunilor pastoral – misionare ale Sfinţiţilor ei Slujitori – în frunte cu Părintele Paroh Vasile Bota – Păstorul cel plin de vocaţie, demnitate, charismă, naturaleţe, dragoste, disponibilitate, compasiune şi milă creştină, propovăduire şi mărturisire cucernică, evlavioasă şi autentică; apoi mulţimea densă şi consistentă a credincioşilor, care participă la sfintele slujbe, oficiate în duhul curat ortodox şi autentic bizantin, în bun gust şi aleasă cuviinţă, apoi spiritul frăţesc şi de echipă în care se organizează aici orice activitate sau acţiune: fie că este o seară cultural – spirituală, catehetică sau duhovnicească, fie că este o campanie umanitară, fie că este o acţiune administrativ – edilitară şi gospodărească, fie că este vorba de organizarea unui eveniment deosebit, a unui praznic, a unui pelerinaj ori procesiuni, sau a hramurilor sfintei noastre biserici parohiale…
Cu alte cuvinte, sau altfel spus, aici se râde cu cel ce râde, se plânge împreună cu cel ce plânge, se bucură cu cel ce se bucură şi, mai ales, se roagă, în comuniune deplină, cu cel care a venit să se roage!...
Atmosfera, ambianţa ce caracterizează această comunitate bisericească, parohială, vie, activă, dinamică, filantropică, propovăduitoare şi mărturisitoare, este una bazată pe armonie frăţească şi familială, cucernică şi evlavioasă, totodată, sănătoasă, neipocrită, nefăţarnică şi cu totul autentică!... Aici se simt toţi ca într-o familie: preoţii cu credincioşii, bătrânii cu tinerii, bogaţii cu săracii şi intelectualii cu muncitorii!...
Prin urmare aduc laudă şi cinste, respect şi recunoştinţă tuturor celor care contribuie la realizarea, săvârşirea şi desăvârşirea acestei stări, specifică creştinismului primar, răsăritean şi autentic!...
Iată cum şi de ce poate deveni o biserică de cartier una de suflet!... O biserică, o comunitate eclesială altminteri tânără, căci lucrările de zidire au început în anul 2000, cu alte cuvinte, împlineşte abia vârsta de optsprezece ani de la punerea pietrei de temelie iar în toamna acestui an – 2018 va împlini (pe 30 Noiembrie – chiar în ziua de pomenire a hramului, a cinstitului ei, şi-al nostru, Sfânt Ocrotitor), şaptesprezece ani de la slujba de târnosire a demisolului, fiind ctitorită, zidită şi construită de la firul ierbii, iar în anul aceste special, deosebit – centenar 2018, în Duminica a doua din Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, închinată Sfinţilor Români, în ziua de 10 iunie 2018, va avea loc Slujba Târnosirii Bisericii celei Mari precum şi Sfânta Liturghie festivă, toate oficiate de un select corp arhieresc, de un vrednic corp sacerdotal – preoţesc, la care va participa un impresionant număr de credincioşi, invitaţi, musafiri şi oaspeţi, atunci fiind, practic, evenimentul care va încununa întreaga zidire, lucrare şi slujire, sacramentală şi pastoral – misionară a acestui frumos şi binecuvântat locaş de cult!…
(A se vedea pentru cei interesaţi: - http://sfantulapostolandrei.ro/index.php?istoricul-bisericii-sfantul-apostol-andrei-1).
Aşadar, atât pentru edificarea şi confirmarea tuturor celor prezentate şi enunţate, în cuvinte sărace şi simple, de mine, până aici, cât şi pentru a vă bucura de frumuseţea ei arhitectural – edilitară şi ornamentală, de nobleţea şi supleţea acestei biserici, înveşnicită în piatră şi duh, de frumuseţea, armonia şi bogăţia sfintelor ei slujbe, şi, nu în ultimul rând, de erminia, completă şi complexă a picturii ei, curat bizantine şi tradiţional – ortodoxă, surprinsă în multe ipostaze fotografice excepţionale, merită consultat tot site-ul parohiei - http://www.sfantulapostolandrei.ro/.
În continuarea celor prezentate până acum şi, totuşi, într-o altă ordine de idei, vreau să recunosc şi să mărturisesc faptul că, participând deseori la slujbele, activităţile, acţiunile şi evenimentele acestei biserici, m-am întrebat şi, până la urmă, mi-am răspuns şi am înţeles, că mare parte din fiii şi membrii acestei comunităţi parohiale au învăţat şi reţinut cât de importantă este, sau ar trebui să fie, Biserica în viaţa lor şi, totodată, ce important rol pot avea ei în viaţa Bisericii – această „Cetate pe care nici porţile iadului nu o vor birui” – absolut indispensabilă vieţii noastre duhovniceşti, în vederea dobândirii mântuirii noastre!...
De aceea, am considerat de cuviinţă, ca în cele ce urmează să vorbim puţin, pentru toţi cei interesaţi şi preocupaţi, despre Biserică şi, desigur, în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, fiindcă unii au ajuns astăzi să promoveze multe definiţii ce i se dau Bisericii, mai mult sau mai puţin veridice şi verosimile, cu alte cuvinte s-a ajuns la o accentuată sau pronunţată teoretizare, adică la o nuanţare a detaliilor...
Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică concretă toate cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este lor locul şi rostul!...
Căci mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh. De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Ce-a de a doua persoană a Sfintei Treimi – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în acelaşi timp - Iisus Hristos ne mântuieşte nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Domnului Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic.
Domnul Iisus Hristos – Fiul Omului nu a venit să ne dea numai o gnoză, o ştiinţă şi o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu este o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.
Altfel spus, nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala nu este un simplu eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu, în şi prin Biserică. După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13). Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie.
Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, credinciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor – cum au fost şi slujitorii ori membrii acestei biserici, de-a lungul veacurilor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Mântuitorul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie.
Cu alte cuvinte, aşadar, Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.
Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea de astăzi, de pildă, ce se bazează în cea mai mare măsură pe minciună, înşelăciune, agresiune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte diavolului, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire a omului şi a mărturisirii acestuia din creştinism, spre puncte centrifuge ale autoumanizării, desacralizării şi secularizării.
Vocea profetică a Bisericii se aude peste tot în istorie (cum s-a auzit, se aude şi se va asculta şi aici, în această comunitate bisericească, binecuvântată de Dumnezeu şi slujită de oameni ai Duhului), căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare, de aceea trebuie să rămânem noi, pe mai departe în Cetatea Slavei Sale – „pe care nici porţile iadului nu o vor birui”, căci noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!...
În concluzie, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care, până la urmă, o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”
Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...
Iar acum, în încheiere, vreau să-i felicit pe toţi cei care au ostenit şi contribuie în continuare, la săvârşirea şi desăvârşirea acestei lucrări cultural-spirituale, misionare şi pastorale, făcută cu timp şi fără timp, în Biserica „Sf. Ap. Andrei” din municipiul Oradea, judeţul Bihor, cărora le doresc să aibă parte de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, iar celor născuţi deja în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, şi plecaţi din această Sfântă Biserică – Cetate a Duhului, să se bucure acolo de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!...
Dr. Stelian Gomboş
-
Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras
Publicat in : Biserica in lume
-
De vorba cu tinerii la Biserica Sfantul Apostol Andrei - Parva
Publicat in : Interviuri
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.