Au infipt biserica si tricolorul intr-un tapsan, la poalele Muntilor Fagaras. Crestele albite, in care se rasfrange unda Oltului, fumega la o aruncatura de bat. Acum sunt 14 maici, in majoritate tinere, hotarate sa stea pana la capat in transee. Batalia se da cu muntele neiertator, cu fiarele lui, cu indiferenta oamenilor, cu lipsurile zilnice. Miza? Chiar salasul Domnului, ieslea alba de piatra pe care i-au pregatit-o si in care Acesta va fi prezent in Cuminecare, la fiecare Liturghie. Domnul va fi aici, in trup si sange, la poalele muntilor celor inalti, undeva in Transilvania. Si miresele Lui Il asteapta. Au carat piatra cu spatele, au taiat lemne, au sapat in lutul poienilor. Se roaga neincetat. Cine dintre noi poate cu adevarat intelege acest ideal concret si sublim, intr-o lume risipita, care agoniseste numai pentru poftele ei?

 

Apucand pe Transfagarasan in sus, dinspre Sibiu spre Arges, dupa satul lui Badea Cartan, pe stanga iti apare o troita, marcand discret un drum forestier. Dupa 2 km, pe o poiana, pare ca odihneste de cand lumea Manastirea Cartisoara. Dar numai de odihna nu poate fi vorba aici... Roboteala este la ordinea zilei, caci, cu toate eforturile supraomenesti, biserica nu este terminata, gardul pe jumatate inceput, staretia si arhondaricul "la rosu". Cu toate acestea, n-am intalnit o bucurie a comuniunii mai sincera, insotita de deschidere catre duhovnicie si entuziasm ortodox. Maica Stareta Siluana, o braileanca agera, scolita duhovniceste la marea lavra olteana "Dintr-un Lemn", ne prezinta situatia manastirii: "Schitul Cartisoara isi pierde originile in zorii Evului de Mijloc romanesc. Pe la anul 1400, este consemnat ca o ctitorie de care se ingrijea direct Mircea cel Batran. Acesta avea o parte din Tara Fagarasului, iar schitul de calugari era un excelent avanpost al Ortodoxiei in fata ofensivei catolice din Transilvania. Importanta acestui schit, influenta lui, iradierea lui duhovniceasca, a inteles-o - pe dos insa - si imparateasa Maria Teresa, dupa actul uniatiei de la 1700. Astfel, la 1761 schitul de lemn este incendiat de catre acelasi general von Bukow, cel care a distrus peste 250 de asezaminte monahale ortodoxe in toata Transilvania. Uitarea se asterne peste aceasta vatra de rugaciune pana in 1991, cand in entuzismul de a-L redescoperi pe Dumnezeu, entuziasm ce cuprinsese toata Romania, manastirea se reinfiinteaza, prin sprijinul direct al IPS Antonie, Mitropolitul Ardealului. Viata monahala a reinceput cu 2 maici si cu un paraclis de cativa metri patrati, amenajat intr-o baraca a muncitorilor forestieri, paraclis la care slujeau ocazional preotii de prin satele invecinate". Pentru noi verdictul e mai mult decat limpede: istoria nu a fost deloc generoasa cu acest asezamant. Dar oare cand s-au simtit bine crestinii in istorie, cand au fost ei linistiti?

 

Bucuria unei intalniri

 

Maica stareta nu terminase bine istoria asezamantului, ca o silueta neagra urca deja in mare graba pe langa albul bisericii celei noi. "E parintele Dimitrie", mi-a spus cu incredere maica stareta. "E nepot al parintelui Arsenie Papacioc, de la Techirghiol". Devenisem curios foarte sa vad un alt Papacioc in carne si oase, mai ales ca mai vazusem urmasi ai parintelui Galeriu, ai parintelui Constantin Voicescu sau Ilarion Argatu. De la inceput mi-a placut, de cand mi-a intins mana, ferind (cu acea fandare tipic ortodoxa) sarutul. Mana aspra, smirghel. Pe loc am inteles ca nu numai Psaltirea o rasfoieste ieromonahul din fata mea, ci manuieste dezinvolt mistria, trage la joagar, da la tarnacop. Rosu in obraz, linistit, bun vorbitor, excelent manager al cauzei monahale aici, in munte, parintele m-a invitat la un pahar cu... apa ("curata, de izvor", m-a asigurat), sa vorbim. Astfel am aflat ca s-a inchinoviat pe seama Manastirii Cozia, in 1996, pe vremea staretului Gamaliil Vaida; acelasi staret care a vrut sa-l primeasca odinioara la Cozia pe Nicolae Steinhardt, dar acesta a refuzat politicos, dupa un timp, motivand ca lavra Coziei este "prea bantuita de mireni". Parintele Dimitrie Papacioc (de fel din mijlocul Bucurestiului), dand curs ascultarii, a luat calea unei alte ctitorii a lui Mircea cel Batran, dar pe cealalta parte a Carpatilor, ajungand in 1998 la Cartisoara. Si aici s-a apucat de lucru, cot la cot cu obstea, care intre timp a tot crescut. „Noi stam aici pe o cusma de argila, pusa pe coama dealului astuia“, ma informeaza parintele. „Am drenat apa unui parau care baltea pe acest loc, am stabilizat dealul, am ridicat corpul de chilii, am proiectat biserica cea noua, amenajam o staretie, terminam imprejmuirea“, ne-a incredintat parintele. „Marea noastra problema este pictarea bisericii, pentru care nu avem bani, aceasta costand cam 60 de dolari mp de fresca. De aceea facem apel la toti credinciosii care pot ajuta la lucrari, cu bani sau materiale de constructie care le prisosesc; la manastire, orice ajutor este binevenit“.

 

Talent si mestesug

 

De la parintele Dimitrie am mai aflat ca mestesugul vechilor calugari de la Cartisoara era olaritul. Dar acum altul este talantul obstii de aici: scoala de pictura a icoanelor pe lemn. Maicile au amenajat un atelier de pictura a icoanelor, care au mare cautare in zona. Si asta datorita maiestriei lucraturii, dar si a pretului „crestinesc“. Mai mult, maicile au obtinut si o recunoastere internationala la Washington, in SUA, in 1998, la o editie a Festivalului organizat de Muzeul Smithsonian. Practic, acesta este singurul lor venit mai acatarii; din acesti bani - putini si ocazionali -  au reusit sa ridice biserica si sa faca si alte lucrari. Numai asa o paragina s-a umanizat, mai mult, s-a imbisericit.

Vorbind cu parintele Dimitrie Papacioc, am patruns putin in tainele duhovniciei. Caci arta mantuirii sufletului este marea finalitate a oricarei manastiri. Se plangea parintele de duhurile tot mai subtile care dau navala in inimile bietilor oameni. Astfel am ajuns sa-l intreb: „Parinte, de ce de la unele spovedanii pleci usurat, cu sufletul ca un fulg, iar de la altele te indepartezi de scaunul spovedaniei asa cum ai venit?“ Parintele mi-a raspuns pe loc, fara ezitare: „Deoarece la unele spovedanii credinciosul trece de bunavoie prin mucenicia rusinii, marturisind pacatul pana la capat, luand asupra lui totul. In alte cazuri, penitentul nu este dispus sa-ti vada greseala pana la ultima ei consecinta, si atunci este o spovedanie formala. Tineti minte: mucenicia rusinii...“ Adevarat ruda trupeasca si duhovniceasca a parintelui Arsenie, am gandit atunci...

 

                                                                                      Razvan BUCUROIU
                                                                              Lumea credintei, anul II, nr 6(11)

• Manastirea Bezdin
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Manastirea Gai
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Manastirea Hodos-Bodrog
  Publicat in : Mitropolia Banatului