Pestera de la Manastirea Bistrita, numita adesea si „Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul", este o pestera naturala, aflata putin mai sus de ansamblul monahal zidit de boierii Craiovesti. Pestera se afla sapata in creasta calcaroasa a Muntilor Capatanii, la altitudinea de 850 metri. Aceasta pestera si-a primit numele pentru ascunderea aici a Moastelor Sfantului Grigorie Decapolitul, in vremuri de grele incercari, iar nu pentru vietuirea aici a sfantului, precum s-ar putea crede.

Inca dintru inceput, pestera a fost vazuta si folosita pe post de ascunzatoare, largimea interioara si accesul extrem de greu in aceasta facand din ea o tainita perfecta. Astfel, inca din a doua jumatate a secolului al XV-lea, pestera de la Bistrita devine salvatoarea tezaurului si a locuitorilor sfintei manastiri. Alexandru Odobescu considera ca, daca nu exista aceasta pestera, "multe dintre comorile pastrate pana azi s-ar fi risipit, ca cele din alte manastiri".

Pestera ascetica de la Manastirea Bistrita

Potrivit arhimandritului Chiriac Ramniceanu, pestera de la Manastirea Bistrita „a fost descoperita de un cioban vanator, mai inainte de a fi fost zidita sfanta Manastire Bistrita". Documentar insa, pestera este mentionata abia la inceputul secolului al XVII-lea.

In cronica mitropolitului Matei al Mirelor, scrisa pe la sfarsitul anului 1610, gasim scris: "Iar noi, orfani de domn, in spelunci si munti, cum zice Pavel, si in gaurile pamantului ascunzandu-ne, temandu-ne de infatisarea lui Bathory Gabor; lipsiti, apasati, maltratati, asteptand vreme de bace, daca va fi voia lui Dumnezeu; stapaniti deci de aceste lipsuri grozave si luptandu-ne cu ele, mergand din loc in loc si intorcandu-ne, am venit in Manastirea zisa Bistrita, unde am aflat o pestera foarte mare, in care nu puteau patrunde vrajmasii."

Mai apoi, pe la jumatatea secolului al XVII-lea, pestera de la Manastirea Bistrita este vizitata si de Paul de Alep, arhidiaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, care spune: "Cand ne-am urcat sa vedem acea pestera, ne-am suit pe o singura poteca, unul cate unul, pe un urcus greu, avand in dreapta noastra o prapastie inspaimantatoare, pana jos, la albia raului. Din aceasta cauza, pe cea mai mare parte a drumului, ei pun alustrade prinse din copac in copac. Am ajuns la acel loc cu mare greutate si cu multa osteneala. De la povarnisul dealului pana la pestera, cam cat o aruncatura de piatra, sunt niste scanduri lungi si inguste ca de podet, slujind drept balustrade; cand se tem de vreo primejdie, le ridica. Si aici stau in siguranta, ca nici chiar dracii nu-si pot face drum la ei. La poarta sunt doua ferestruici de fier, prin care am patruns ca animalele, in patru labe; si am continuat sa inaintam de-a lungul tunelului, unul cate unul, la lumina tortelor, pana ce eram aproape morti de oboseala. In sfarsit, am iesit intr-un loc intins si neted, unde am cercetat cu evlavie biserica cladita intr-o mare infundatura ce comunica cu exteriorul, si alaturi de ea este o chilie curata, locuita intotdeauna de un calugar. Langa biserica, la rasarit, este o alta infundatura mare, care comunica cu exteriorul si cu valea, unde, dupa cum se spune, numai in zori patrunde o raza de soare. In pestera este un izvor cu apa limpede, care curge mereu din plin. Acest loc nu are nimic de jur imprejur, ci numai un munte inalt si rapos, care se ridica dincolo de rau."

In anul 1768, izbucnind razboiul ruso-turc, egumenul Grigorie ascunde in aceasta pestera Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, pentru a nu fi profanate sau rapite. Astfel, pestera este mentionata intr-un hrisov emis de Grigorie al III-lea Ghica, domnul Tarii Romanesti, in anul 1769. Incepand cu acest an, pestera ajunge sa fie cunoscuta si sub denumirea de „Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul".

In vremuri de prigoana si de invazii, domnitorul tarii isi trimitea aici sotia si avutiile, aprovizionarea facandu-se prin deschizatura dinspre Cheile Bistritei, cu ajutorul unui scripet. De-a lungul vremii insa, pe langa rolul ei de tainita, pestera a constituit si un loc ideal pentru pustnicie, numerosi calugari ducand aici luptele cele pentru mantuire.

In anul 1637, in pestera a fost zidita bisericuta inchinata Sfintilor Arhangheli, de catre mitropolitul Teofil. Daramandu-se, aceasta bisericuta a fost rezidita in anul 1732, pisania ei marturisind urmatoarele: "Aceasta sfanta biserica este zidita de mitropolitul Teofil la leat 7145, si ramaind la pustiire si de tot la risipire; iar la leat 7245, robul lui Dumnezeu Macarie ieromonahul o a dres mai de iznoava prefacut... si a parintilor Rafail Ieromonahul si Ivana vesnica pomenire. Am scris eu, Macarie ieromonahul, la 1732, iunie 3."

In anul 1828 insa, bisericuta si chiliile de langa ea vor fi cuprinse de flacari, cuviosul Ilarion fiind ultimul schivnic care s-a nevoit astfel in acest loc. Mai apoi, in anul 1831, biserica va fi oarecum reparata si zugravita, insa nu va fi iarasi locuita.

Pornind din culoarul de acces, in partea stanga se merge spre "Bisericuta rupestra Ovidenia", iar in partea dreapta se coboara spre deschizatura cea mare a pesterii, unde se afla "Bisericuta zidita a Sfintilor Arhangheli". Cele doua bisericute din pestera sunt deosebit de valoroase, in jurul acestora desfasurandu-se o vasta activitate duhvniceasca si culturala.

Teodor Danalache

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: