Stramba: manastirea unde Maica Domnului e stareta

Stramba: manastirea unde Maica Domnului e stareta Mareste imaginea.

Am trăit să aud şi următoarea expresie: „Aici, pe locurile astea, şi-a rupt foamea gâtul!". Da, o constatare tristă, autentic românească, făcută pe nişte culmi golaşe de dealuri, în apropierea Zalăului. Ne aflam la Mănăstirea Strâmba, nume ce te duce cu gândul la cine ştie ce strâmbătăţi, dar - eroare! Aici, în această chinovie, totul a fost şi este în continuare pus la îndreptare. Adică: mănăstirea odinioară începută şi acum isprăvită, zidurile părăsite şi în prezent făloase, oameni cândva demoralizaţi - acum buni călugări, pe de-o parte, mireni râvnitori, pe de altă parte, idealul de călugărie restaurat în întregimea lui, natura care nu mai suspină în nepăsare. Pe scurt, locul a înviat - şi asta de când Maica Domnului a fost numită stareţă. De către cine? De către stareţul pus aici, protosinghelul Grighentie Oţelea, care după ce a petrecut o iarnă cumplită într-un vagon eşuat pe dâmbul din faţa bisericuţei de lemn, a decis în inima lui: Maica Domnului trebuie să preia stăreţia, căci era caz de forţă majoră. Şi Măicuţa bună I-a ascultat...

O istorie zbuciumată
In localitatea Păduriş, comuna Hida, judeţul Sălaj, se află această veche mănăstire. După câţiva kilometri de drum comunal bun, în care muşcătura lamei buldozerului se vedea încă proaspătă, din înălţimea unei muchii de deal, se deschide ochiului o privelişte molcomă. „Moşia Strâmbei", am gândit, moşie lăsată mănăstirii de femeia gârbovă, care a şi dat numele aşezământului. Cele 109 iu-găre (vreo 50 de hectare) se întind între Dealul Ursului, Fata Strâmbei şi Dealul Mănăstirii, iar părintele stareţ zice că deşi i-a fost foarte greu să reconstituie actele de proprietate, oamenii locului nu au încălcat niciodată moşia, ştiind că este danie boierească.

Această sfântă mănăstire este exclusiv darul unei femei - al cărui neam nu îl ştim - întors Domnului, Care i-a făcut, la rândul Lui, un dar femeii: i-a înzdrăvenit copila, unicul sprijin al bătrâneţilor ei. Dar cum? Această boieroaică, văduvă probabil din tinereţe, avea un beteşug: şchiopăta de un picior. Şi cum parcă n-ar fi fost de ajuns, unicul copil se îmbolnăveşte, fiind la un pas de moarte. Atunci femeia, auzind că undeva, în pădurile seculare din preajmă, se nevoiesc doi schimnici, pleacă în căutarea lor. îi găseşte pe cei doi călugări (moldoveni, se pare), care aveau cerul drept acoperiş şi arborii pădurii drept catapeteasmă. In deplină sărăcie şi asceză, cei doi îşi făceau tăcuţi pravila, într-un exerciţiu de voinţă în Dumnezeu, care a uimit-o profund pe „strâmbă". Femeia prinde însă curaj şi promite, înecată în lacrimi şi emoţionată de ceea ce a văzut, că dacă din rugăciunile monahilor fata ei se îndreaptă, atunci ea le va face o biserică şi chilii şi le va da o moşie. Nu pentru astea s-au rugat călugării aceia, ci pentru biata mamă, dar Dumnezeu a îndreptat rapid lucrurile, în nici două luni. Evident, „strâmba" şi-a ţinut cuvântul şi astfel, la 1470 după unele surse istorice, apare mănăstirea.
Biserica de lemn este modestă ca dimensiuni, dar are un duh aparte. Pictura este realizată de monahul Domintian, aşa cum apare în inscripţia în limba sârbă, datată 1742. Peste acest strat se mai aşează unul la 1792. Deja, în această perioadă, mănăstirea funcţiona ca parohie greco-catolică, acest fapt salvând de fapt aşezământul de la distrugerea sistematică operată de Bukow în Transilvania, din ordinul expres al împărătesei Măria Tereza. Călugării ortodocşi se pare că au plecat la alte chinovii, iar aici s-au instalat uniţii. Din acea perioadă, călugărul Nichifor pare a fi cea mai importantă figură; el este cel care i-a făcut o reparaţie capitală, dar şi cel care indică vârsta mănăstirii - de circa 300 de ani - în vremea lui (1765). Oricum, prezenţa aici a lui Nichifor coincide - în timp - cu marile mişcări contra uniaţiei (1759-1761) conduse de Sofronie de la Cioara, urmate după cum se ştie de represiunea extremă a generalului austriac Bukow. Da, dar până atunci, credincioşii din satele din apropiere trecuţi cu forţa la uniaţie au apucat să revină la Ortodoxie şi i-au alungat pe monahii greco-catolici instalaţi la Strâmba. In urma acestui fapt, Nichifor i-a cerut sprijinul lui Bukow, şi aşa a fost reinstalat în luna noiembrie 1761. Protopopul ortodox Trifan însă nu s-a împăcat cu această stare de lucruri, şi încurajând femeile din localitate, i-au alungat iarăşi pe uniţi. De data asta, armata imperială a ocupat mănăstirea, producându-i stricăciuni.

De atunci şi până în 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis în România, mănăstirea a fost administrată de uniţi. în timpul acelei perioade, arhiereul Iuliu Hossu şi-a stabilit reşedinţă de vară aici, acest fapt mărturisind importanţa de care s-abucurat Strâmba pe toată durata existenţei sale. După 1948 a redevenit biserică ortodoxă, dar numai de parohie.

O figură interesantă şi totodată tragică a secolului XVII a fost un stareţ ortodox pe vremea căruia (1642) mănăstirea a fost atacată de tâlhari. De altfel, prin aceşti codri neumblaţi mişunau mulţi dintre cei certaţi cu legea, comiţând tâlhării cumplite sau fiind în căutare de comori. Ei bine, acest stareţ nu a vrut să-şi părăsească mănăstirea în timpul atacului, aşa cum au făcut ceilalţi călugări, care s-au refugiat în codrii deşi din apropiere. Astfel încât, la revenirea din scurta bejanie, l-au găsit pe părintele lor stareţ decapitat chiar pe pragul bisericuţei de lemn. O cruce - ce altceva să rămână după un călugăr? - agăţată de peretele sudic marchează această jertfă... Iar părintele stareţ Grighentie ne-a spus povestea cu lacrimi în glas, privind cu duioşie la crucea predecesorului său, martirizat pentru această chinovie.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, icoană făcătoare de minuni, este sora geamănă a celei de la Mănăstirea Nicula. Faimoasă în toată Transilvania, cinstită îndeosebi în timpul celui mai mare pelerinaj din Ardeal (15 august), icoana de la Nicula a făcut numeroase minuni, seria deschizându-se cu multele lacrimi pe care Maica Domnului le-a vărsat în timpul frământărilor legate de uniaţie. Atunci, până şi militarii austrieci, cantonaţi lângă Gherla, au putut să constate şi să consemneze evenimentul ieşit din comun. Ei bine, acelaşi zugrav, popa din Iclod, a pictat icoana de la Strâmba şi încă una, din aceeaşi serie, care se află în prezent la Cluj. Părintele stareţ a găsit el însuşi mult şi grabnic ajutor la icoana Maicii Domnului, dar şi numeroşii credincioşi care vin aici, la capătul lumii, pentru a vorbi cu Maica Sfântă în liniştea neclintită a pădurilor...

Un Iov modern
Sincer, ne-a mişcat figura şi povestea stareţului Grighentie. Poartă un nume mai rar, cel al unui sfânt de origine latină (prăznuit pe 19 decembrie), care a luat calea mănăstirii împotriva tuturor. A ajuns călugăr şi în final Episcop. Până la un punct, viaţa părintelui nostru stareţ Grighentie seamănă cu cea a sfântului. După multe insistenţe, i-am aflat şi noi povestea. Un tânăr de Bucureşti, fără să fi călcat în vreo mănăstire (în copilărie, mergând în tabără la Tuşnad, au făcut un popas cu grupul de elevi la Cozia; aceea a fost prima mănăstire în care a păşit, mai mult pentru a lua masa - invariabila „hrană rece" de atunci). Crescând, a ajuns un tânăr obişnuit, numai că într-o zi - 3 ianuarie 1991 - a plecat din sânul familiei şi s-a oprit la poarta Mănăstirii Cetăţuia din Iaşi. Cum arăta? Bine îmbrăcat („haină de piele şi diplomat"), insistând politicos să-l cunoască într-un final pe părintele Cleopa, căruia îi citise toate cărţile. Acesta a fost şi imboldul plecării dintr-o familie în care se făceau discrete pregătiri pentru nuntă. Era clar că tânărul nu voia acest lucru, iar gândul lui zbura către zarea mănăstirii, pe care nu o ştia, dar al cărei dor îl purta deja în suflet. Acolo, la Iaşi, l-a „preluat" părintele eclesiarh, care, văzându-l aşa „domn bine", l-a luat puţin în râs. „Domnul bine" însă nimic, voia să se facă călugăr. Atunci, părinţii au adoptat o altă strategie: i-au oferit 50 de lei, crezând că asta era problema lui. Nici aşa nu s-a dat plecat, iar monahii au pus verdictul: „încerci marea cu degetul!". Totuşi l-au primit în obştea de la Cetăţuia, după ce l-au verificat la acte...

Imaginaţi-vă un tânăr de 21-22 de ani, plecat dintr-o familie bună, cu tot confortul, cu serioase perspective în lumea aceasta, să stea o lună de zile fără să vorbească cu mama lui şi nici cu ceilalţi călugări, ajutând la muncile cele mai grele. După acest interval, l-a chemat părintele stareţ „la cercetare". Spovedindu-i-se, tânărul a scos din sufletul său tot dorul care-l mistuia după călugărie. Văzând atâta sinceritate şi dorinţă curată, stareţul l-a sfătuit să dea un scurt telefon acasă. Aşa a şi făcut, iar de-abia după un an şi-a revăzut mama. In loc de două zile, a stat doar una, căci biata femeie îl plângea ca pe un mort, aşa încât a fost mai bine să plece înapoi, în... cerul lavrei moldave. De-abia după trei ani a reuşit să primească blagoslovenie curată şi sinceră de la mama sa... Şi aşa se face că după 15 ani stareţul din faţa noastră poate spune, cu smerenie, că a pus început bun călugăriei sale. Mai mult, aşa cum el însuşi recunoaşte, stă cu fiecare şi îi ascultă necazurile. „Mă topesc durerile altora, dar mă şi întăresc. Eu merg cu toate aceste probleme ale lumii la sfântul altar şi le las acolo, lui Hristos", mărturiseşte stareţul Grighentie, o adevărată instituţie a ascultării păsului aproapelui său. Şansa mare a avut-o la Cetăţuia, căci acolo erau în acea vreme mulţi stareţi bătrâni, retraşi din scaunele lor. De aici, un adevărat cult pentru bătrâni îl putem observa la părintele Grighentie. Mai mult, în spatele principalului corp de chilii a ridicat „de la iarbă" o clădire care aminteşte de cea a vechii şcoli româneşti care a funcţionat la Strâmba. în această clădire - dotată cu tot confortul - mănăstirea va găzdui câţiva bătrâni, care-şi vor găsi aici liniştea şi îngrijirea, până la final. Multă jertfelnicie a mai rămas în ţara asta, nu? Revenind la stareţii de la Cetăţuia, părintele nostru a învăţat aici să meargă pe marea cale a călugăriei. Apoi l-a cunoscut personal şi pe părintele Cleopa, întărindu-se mult.

Ascultarea l-a găsit la mijlocul anilor '90 la Mănăstirea Izbuc, din eparhia Oradiei. Acolo erau şase vieţuitori, când într-o zi Episcopul locului, PS Ioan Mihălţan, i-a luat pe trei din ei (părintele Grighentie, un alt călugăr şi un frate) şi i-a adus, fără să le spună prea multe, la Strâmba. Era data de 3 noiembrie 1996, când pădurile rugineau, dar şi noroaiele erau trecute de glezne. Mergând cu ARO-ul Episcopiei, tânărul călugăr se gândea cu tristeţe la locurile acelea sărace, la satele nevoiaşe prin care treceau, departe de orice urmă de civilizaţie.

Ajungând în vârful dealului, Episcopul le-a spus că vor sta aici puţin, maximum două-trei săptămâni. Şoferul însă „s-a scăpat" şi i-a spus „părinte stareţ". Oricum, nimic nu dădea de bănuit că lucrurile vor deveni aproape dramatice pentru micul desant călugăresc. Deocamdată, „părintele stareţ" admira peisajul, căutând frumuseţea care să-l inspire în arta picturii. Ah, nu v-am spus că protosinghelul Grighentie pictează icoane, cu mult meşteşug, dar şi cu trăire; de altfel, această a şi fost una dintre importantele surse de agoniseală, mergând exact pe tradiţia monahală: rugăciune şi muncă, din care să-şi câştige traiul.

Dar atunci, în 1996, într-o pungă aveau doar trei felii de pâine cu zacusca primite de la Episcopie, iar la plecare vlădica le-a lăsat 400.000 de lei. I-a asigurat că intenţionează să redeschidă această mănăstire, de la care însă au plecat toţi călugării în cei trei ani de „funcţionare" (începând din 1993). Indepărtându-se maşina Episcopiei, cei trei au rămas ţintuiţi lângă vagonul de tablă de pe tăpşanul din faţa bisericuţei. Atunci „părintele stareţ" a zis: „Să ne rugăm!" Şi de-abia atunci a înţeles lângă ce frumuseţe de icoană l-a aşezat Dumnezeu, prin voia Episcopului său. Tot atunci a înţeles că va rămâne mai multă vreme aici decât şi-a imaginat. Intorcându-se la vagon, au descoperit o grămadă de cartofi uitaţi în ploaie. Asta a fost prima masă, iar a doua zi au plecat după ulei, în sat. Aici, nici urmă, căci magazinul nu era aprovizionat. Cineva s-a milostivit şi le-a dat o jumătate de sticlă de jumătate de litru... Părintele stareţ a mai înjumătăţit-o o dată: o parte în ceaun, o parte la candela de la icoană.

Dar chiar şi aşa, după trei zile, „părintele stareţ" bâjbâia prin glod drumul spre Episcopie, demoralizat de starea jalnică a locului şi de precaritatea materială absolută. Nu aveau nimic, nimicuţa! De nici unele! La Episcopie, însă, vlădica i-a spus cu mult tact: „Stai şi tu cât poţi, apoi om vedea". Nemaifiind forţat să rămână contrar voinţei sale, părintele stareţ s-a liniştit. Şi s-a pus pe lucru, cu toate că celălalt ieromonah cu care venise aici a fost luat la Mănăstirea Bic (de maici), pentru că nu avea cine să ţină slujbele acolo. După aceste momente, părintele stareţ s-a dus întins la icoană...

„Fii stareţă tu!"
Cu ultimele lacrimi de speranţă - ce altă variantă omenească mai avea? -, Grighentie monahul a căzut la icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi a suspinat: „Maica Domnului, eu nu ştiu ce să mai fac. Te rog, te implor, fii stareţă tu!". Aşa a zis tânărul călugăr, şi din acea clipă Maica Domnului i-a însoţit privegherile acestui copil al ei, rămas să se roage pe muchia dealului Strâmbei, în singurătate. Nu l-a lăsat nici o clipă, astfel încât ajutoarele au început să vină. Şi, minune, ceea ce se putea realiza cu 20 de milioane de lei, să zicem, părintele stareţ făcea cu două-trei! Chivernisindu-şi fiecare bănuţ - majoritatea din cutia milei -, Grighentie a putut să finalizeze o căsuţă de lemn, apoi a ridicat un corp de chilii cu un paraclis, a construit un altar de vară cu meşteri maramureşeni. Alei, flori, grajduri pentru animale, dar şi un camion militar Mercedes (din 1963, la care nu a umblat niciodată), donat de un aristocrat român, cu care taie nămeţii iarna, deszăpezindu-i şi pe ceilalţi localnici. Obştea a crescut, slujbele sunt frumoase, iar părintele stareţ îşi continuă visul: acela de a adăposti, în condiţii decente, câţiva bătrâni. Episcopul Ioan Mihălţan i-a recunoscut meritele deosebite şi în 19991-a instalat stareţ, cu însemne (toiag), mulţumiri şi noi responsabilităţi. Astfel, despre acest stareţ din eparhia Oradiei sigur vom mai auzi, pentru că este una dintre persoanele cele mai distinse în har şi îndemânatice în administraţie pe care le-am cunoscut ca aparţinând tinerei generaţii de monahi. Felicitări, părinte stareţ, şi mulţumiri aducem noi, aceştia, care am stat „la vatră". Cineva trebuia să-L aducă pe Hristos euharistie şi belşugul duhovnicesc şi pe acele locuri, unde sărăcia şi foamea îşi „rupseseră gâtul" odinioară.

Razvan Bucuroiu

Lumea Credinţei, nr. 31, februarie 2006, pp. 28-33

La curtile duhului. Vetre manastiresti din Transilvania si Maramures, Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "La curtile duhului. Vetre manastiresti din Transilvania si Maramures"


 

10 Ianuarie 2017

Vizualizari: 19565

Voteaza:

Stramba: manastirea unde Maica Domnului e stareta 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE